de Mitropolitul Nafpaktosului și Sfântului Vlasie, Ierótheos Vlachos

 Comunicare depusă spre studiu la Actele întrunirii plenare

a Sinodului Bisericii Greciei, din 23-24 noiembrie 2016.

2. Noua propunere a Bisericii noastre pentru textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”
   

Când, la Sinodul din Creta, în după-amiaza zilei de vineri, pe 24 iunie, a fost citită propunerea Bisericii noastre pentru paragraful al 6-lea al textului ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” – referitor la definirea lumii creștine din afara Bisericii – a avut loc o amplă dezbatere asupra termenului ”comunități și confesiuni creștine”, propus de noi.

Pentru început, trebuie să fac o observație: expresia ”comunități și confesiuni creștine”, pe care a propus-o Biserica Greciei, nu este nici conservatoare, nici inedită. A fost folosită deja de reprezentanții Bisericilor în dezbaterea asupra acestui text la a III-a Conferință Panortodoxă Presinodală (1986), așa cum se vede din Actele Conferinței, unde se vorbește de „familii creștine”, ”comunitățile creștine din afara Bisericii”. Mai mult, atunci s-a spus că noi, ortodocșii, trebuie să dobândim conștiința de sine cuvenită și că trebuie să se facă un studiu privitor la ce anume trebuie să spună Biserica despre eterodocși și cum trebuie să îi primească[1].

De asemenea, și Conciliul II Vatican, în textele sale, vorbește despre ”comunități creștine”, iar creștinii anglicani folosesc expresia ”societatea anglicană”.

Cu toate acestea, pe parcursul discuției, Arhiepiscopul Ciprului a vorbit la adresa Bisericii Greciei în mod provocator. Și, cu toate că Arhiepiscopul nostru a răspuns cu seriozitate și așa cum se cuvenea, în cele din urmă, însă, acest lucru, coroborat cu îndemnul Patriarhului Ecumenic ca Biserica Greciei să depună o nouă propunere, a determinat Biserica noastră să cedeze.

Consider că Biserica noastră ar fi putut să insiste asupra hotărârii Sinodului Bisericii Greciei, ar fi putut să-și depună propunerea, ca să fie consemnat în Actele Sinodului dezacordul acesteia, iar celelalte Biserici să fi hotărât ce voiau ele – așa că Biserica Greciei nu ar fi avut nici o vină. Acum reiese că propunerea aceasta a venit de la Biserica Greciei și a fost adoptată de toate Bisericile.

Asupra acestui subiect voi sublinia trei aspecte.

1. Argumente defectuoase pentru termenul ”Biserică” referitor la grupările eterodocșilor
   

Consider că a avut loc o ”inducere în eroare” a membrilor Sinodului din Creta de către cei care au afirmat că în perioada celui de-al doilea mileniu ortodocșii caracterizau grupările eretice drept ”Biserici”, fără să se facă referire la acest subiect în ansamblul lui. Adevărul este că referitor la creștinismul apusean s-a folosit denumirea de ”Biserici” mai cu seamă în secolul al XX-lea, când terminologia și teologia ortodoxă s-a diferențiat de teologia ortodoxă a veacurilor precedente, în principal odată cu Decretul Patriarhiei Ecumenice din 1920.

Trebuie observat, așa cum am semnalat acest lucru și pe durata lucrărilor Sinodului din Creta, că poate fi întâlnit în câteva texte din al doilea mileniu cuvântul ”Biserică” pentru a denumi ”confesiunile”, ca termen tehnic. Dar în aceste texte nu era folosită formularea exactă, mai mult chiar, Părinții noștri foloseau și diferite alte expresii dure la adresa apusenilor. Sfântul Grigorie Palama a lămurit acest lucru, așa cum vedem din Tomosul Sinodal al Sinodului IX Ecumenic din 1351[2]. Scrie: ”una este polemica pentru buna credință, și alta este mărturisirea credinței”. Cu alte cuvinte, într-o discuție polemică poate fi folosită orice argumentare, în timp ce mărturisirea trebuie să fie succintă și exactă din punct de vedere dogmatic”.

De asemenea, pe durata celui de-al doilea mileniu creștin, îi numeau ”latini”, ”eretici”, ”papistași”, ”eterodocși” etc. pe cei care s-au rupt de Biserică. Mai mult, Sfântul Grigorie Palama, marele teolog nu doar al celui de-al doilea mileniu, ci al tuturor timpurilor, îi caracterizează pe eretici drept atei, pentru că ei cred într-un Dumnezeu care nu există, potrivit credinței și propovăduirii lor[3].

Din păcate, unii au susținut la Sinodul din Creta că în textele Sfântului Marcu Evghenicul, ale Sinodul din 1484, care a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența, și în Enciclica Patriarhilor Răsăritului din 1848 s-a folosit cuvântul ”Biserică” pentru a-i numi pe creștinii apuseni. Acest lucru este inexact și de aceea se va face o scurtă prezentare în continuare.

1. Sfântul Marcu Evghenicul

Sfântul Marcu Evghenicul i-a scris o scrisoare Papei înainte de începerea dialogului, exprimându-și dispoziția sinceră pentru dialog, lucru care arată buna sa intenție, exprimând în același timp și dorința întregii delegații a Constantinopolului. Nu te poți duce la un dialog contestând sau insultând partenerul de dialog. Însă, când a constatat care este mentalitatea reprezentanților latinilor, atunci s-a exprimat ca atare. Astfel, Sfântul Marcu a fost politicos (evghenis) și în același timp mărturisitor.

S-au scris lucrări importante care înfățișează viața și teologia Sfântului Marcu Evghenicul. Menționez în acest sens două teze de doctorat, una a lui Irineu Bulovici (acum Episcop al Bacicăi), cu titlul: ”Taina distincției dintre esența și energia dumnezeiască în Sfânta Treime, potrivit Sfântului Marcu al Efesului, Evghenicul”, și una a Părintelui Dimitrios Keskinis, cu titlul: ”Pnevmatologia Sfântului Marcu, Episcopul Efesului, Evghenicul, și actualitatea acesteia”. Există, de asemenea, și teza lui Iraklis Rerakis despre fratele Sfântului Marcu, Ioannis Evghenicul, cu titlul: ”Dialogul dintre Răsărit și Apus pentru unirea Bisericilor în veacul al XV-lea, potrivit lui Ioannis Evghenicul”.

Dacă citește cineva cu atenție aceste trei teze de doctorat, constată care era întreaga atmosferă predominantă în acea epocă, dar și teologia patristică teologică a Sfântului Marcu Evghenicul. Subliniez în special câteva puncte.

În primul rând, Sfântul Marcu Evghenicul era un mare teolog, purtător al teologiei Sfântului Grigorie Palama, pe care îl exprimă în chip minunat.

În al doilea rând, încă de când era mirean, înainte să devină cleric, era insuflat de dorul unirii Răsăritului și Apusului și se pregătea cu dor și râvnă pentru această lucrare. Și cu toate că pornit la drum cu acest dor pentru unire, treptat a ajuns să fie stăpânit de ”dezamăgirea impasului teologic”.

În al treilea rând, scrisoarea respectivă care a fost scrisă de Sfântul Marcu pentru a fi trimisă Papei Eugen al IV-lea, în care există unele expresii despre Trupul divizat al Bisericii etc., a fost scrisă la îndemnul Cardinalului Iulian și cu mari ezitări din partea Sfântului, având ca  scop însă bunul rezultat al dialogului. Dar Iulian nu a fost entuziasmat de conținutul scrisorii, pentru că Marcu îl socotea pe Papă drept cauză a schismei prin adaosul Filioque și în loc să i-o înmâneze Papei, a predat-o Împăratului, care s-a înfuriat și ulterior le-a interzis arhiereilor să mai poarte dialog cu latinii, în timp ce numai prin intervenția Mitropolitului de Niceea a scăpat nepedepsit Sfântul Marcu. În nici un caz scrisoarea aceasta nu a fost citită în fața Sinodului Ferrara-Florența.

În al patrulea rând, Sfântul Marcu exprima întreaga teologie a Sinoadelor Ecumenice, ale căror hotărâri le cunoștea bine, și pe baza acestor hotărâri a pus niște limite discuțiilor încă de la început, și i-a pus într-o mare dificultate pe latini, cu urmarea că dialogul teologic început la Ferrara să ajungă la un impas, iar Sinodul să fie nevoit să se mute la Florența.

În al cincilea rând, reprezentații ortodocși, inclusiv Sfântul Marcu Evghenicul, au fost supuși la presiuni și amenințări și s-au confruntat cu viclenii și înșelăciuni. Ioan Evghenicul scrie chiar: ”sufeream mult, nu doar pentru necazurile din prezent, dar și pentru cele ce aveau să vină”, ”dar și pentru privarea de libertate, căci fuseserăm închiși ca niște robi”. De asemenea, vorbește de privarea de cele necesare vreme îndelungată, de ”sărăcie” și ”foamete”.

În al șaselea rând, pe durata Sinodului, Sfântul Marcu Evghenicul s-a luptat pentru unire cu dragoste, a făcut propuneri, care însă nu au fost acceptate, a fost luptător și în același timp pașnic. Avea o dispoziție sinceră de căutare a adevărului. După Sinod, ”polemica” sa ”se concentrează mai ales asupra compatrioților săi care aveau cuget latin, mai degrabă decât asupra latinilor papistași”.

Profesorul Ioannis Karmiris, folosind opiniile istoricilor Sinodului care au fost prezenți la Sinodul Ferrara-Florența, scrie că Sfântul Marcu și pe durata Sinodului îi considera pe latini eretici.

”Și Sfântul Marcu Evghenicul spunea delegației ortodoxe «că latinii nu doar că sunt schismatici, ci și eretici, și acest lucru l-a trecut sub tăcere Biserica noastră, ca să fie neamul acelora dintre noi mult și mai puternic» (J. Harduin, Acta Consiliorum, Paris, 1715 și urm.) și «nu au vrut ai noștri să triumfe asupra latinilor, ca asupra unor eretici, prin acceptarea întoarcerii acestora și prin legarea prieteniei» (S. Syropuli, Vera historia unionis non verae, 9,5, p. 256)[4].

Sfântul Marcu Evghenicul, potrivit Actelor și memoriilor Sinodului de la Ferrara-Florența, i-a considerat totdeauna pe latini niște eretici și spunea acest lucru în delegația ortodoxă, însă delegația Bisericii Ortodoxe nu dorea să formuleze public acest lucru, date fiind condițiile dificile din epocă și în semn de prietenie, nădăjduind la întoarcerea lor.

Însă, desigur, după Sinod, după ce a văzut adevărata atitudine a latinilor, atunci s-a exprimat foarte dur. Este cunoscută scrisoarea pe care a trimis-o ”tuturor creștinilor ortodocși aflați pretutindeni, pe continent și pe insule”.

Această scrisoare începe cu următoarea expresie: ”Cei ce ne-au robit în reaua noastră robie și au vrut să ne tragă către Babilonul obiceiurilor și dogmelor latinești, n-au putut s-o facă…”[5]. Sfântul Marcu socotește că s-a dus în Babilonul obiceiurilor și dogmelor latinești și că pe durata Sinodului au fost ținuți prizonieri. În alt punct al epistolei sale scrie: ”Deci, ne-am îndepărtat de ei ca de niște eretici și pentru aceasta ne-am despărțit de ei… deci, eretici sunt și ca pe niște eretici i-am tăiat de la noi”[6]. Latinii sunt eretici.

Iar pe cei care doresc să se afle undeva la mijloc între Biserica Ortodoxă și cea a latinilor, adică cei care ”se preocupă de linia de mijloc”, care  laudă unele din obiceiurile și dogmele latinești, dar nu le primesc (”dar nu le-ar prefera”), iar altele nu le laudă deloc și care se comportau cam ca ecumeniștii de azi, îi numește ”greco-latini” și recomandă: ”Trebuie să fugiți de aceștia așa cum fuge cineva de șarpe, așa cum fuge de latinii înșiși sau, poate, ca de unii care sunt mai rău decât latinii – ca de unii care s-au făcut negustori și vânzători de Hristos”. Și mai jos scrie despre ei: ”Deci, fugiți de aceștia, fraților, și de prieteșugul cu ei, căci aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, purtând doar înfățișarea apostolilor lui Hristos”[7].

Profesorul Ioannis Karmiris observă:

”Datorită diferențelor dogmatice de mai sus și a abaterilor latinilor «de la dreapta credință… și de la cele despre teologia Sfântului Duh», Marcu Evghenicul îi caracterizează drept eretici, fiind încredințat că Biserica Ortodoxă, în acea epocă, și asta probabil de la cruciade îi consideră cu adevărat pe latini nu doar schismatici, ci și eretici, primindu-i pe cei ce veneau la Ortodoxie dintre aceștia prin ungerea cu sfântul mir, identificându-i cu arienii, macedonienii, savvatienii, novațienii și ceilalți eretici ai veacului al IV-lea, potrivit Canonului al 7-lea al Sinodului II Ecumenic, pe care îl invocă, dimpreună cu cea de-a 16-a întrebare-răspuns a lui Theodor Balsamon”[8].

Sfântul Marcu Evghenicul, după Sinodul de la Ferrara-Florența din 1438-1439 și după toate câte a văzut acolo, nu pomenește de vreo ”Biserică Apuseană” sau ”Biserică eterodoxă”, ci vorbește de ”latini” și ”eretici”. Și este foarte ciudat cum de unii îl amestecă pe Sfântul Marcu într-o mentalitate ecumenistă și nu înțeleg corect, pe de o parte, atitudinea sa plină de noblețe față de Sinod, pentru binele Bisericii și dorita unire, exprimând astfel poziția întregii delegații, iar pe de altă parte, combaterea ortodoxă a latinilor eretici de după acest Sinod mincinos.

Prin urmare, mentalitatea selectivă și tendința de a răstălmăci atitudinea ortodoxă pe care a avut-o Sfântul Marcu Evghenicul la Ferrara-Florența a unora dintre teologii și clericii contemporani, este inadmisibilă din orice punct de vedere, iar când este folosită de oameni din lumea academică este anti-științifică. Scrie în acest sens părintele Dimitrios Keskinis: ”Abordarea fragmentară, care din păcate a fost cultivată fie intenționat de către «savanții» apuseni, fie din naivitate de către semidocții ortodocși, îl nedreptățește pe acest eminent teolog al Bisericii și, în esență, scandalizează conștiința noastră ortodoxă”[9].

1. Sinodul din 1484
   

Sinodul din 1484 a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența din 1438-1439, după ce între timp fusese respins de conștiința pliromei bisericești.

Sinodul acesta, care s-a numit pe sine ”ecumenic”, a fost convocat în două faze de către Patriarhul Simeon al Constantinopolului și s-a întrunit în Sfânta Biserică a ”Celei Atotfericite”.  În prima fază, adică între 1472-1475, a emis o hotărâre prin care a dezaprobat Sinodul de la Ferrara-Florența, iar în a doua fază, adică în 1484, a emis o slujbă pentru latinii care doreau să se întoarcă la Biserica Ortodoxă. La acest Sinod au participat și reprezentanți ai celorlalte Patriarhii ale Răsăritului[10].

Slujba a fost elaborată de Patriarhul Ecumenic Simeon. În titlul slujbe este scris: ”Slujbă tipărită de acest Sfânt și Mare Sinod pentru cei care se întorc de la ereziile latinești la Biserica Ortodoxă și Universală (Katholiki) a Constantinopolului, dar și la cele trei preasfințite Patriarhii ale Răsăritului, anume a Alexandriei, a Antiohiei și a Ierusalimului.” În această formulare se vede clar că face o distincție între Biserica Ortodoxă și ereziile latinești.

În această slujbă se vorbește despre ”erezia latinească”, iar latinul care se pregătește să devină ortodox este îndemnat ”să se lepede de toate dogmele prea nerușinate și străine ale latinilor” și de ”toate cele care nu sunt în acord cu Biserica Răsăriteană Universală (Katholiki) și Ortodoxă”, dar și să îi anatematizeze pe cei care adaugă Filioque la Simbolul de Credință. De asemenea, în slujba aceasta, sub forma întrebării adresate latinului care vine la Biserica Ortodoxă, în esență, este prezentată hotărârea acestui Sinod Ecumenic de la 1472-1475: ”Se leapădă și nu ia întru nimic în considerare Sinodul întrunit la Florența, în Italia, și toate cele pe care în chip rău Sinodul le-a primit și sunt potrivnice Bisericii Universale și sunt false”.

În altă întrebare, latinul este îndemnat să se îndepărteze ”cu desăvârșire de adunările latinilor din Bisericile acestora, dar și de adunările celor de cuget latin”. Aici, în expresia ”adunările latinilor din Bisericile acestora”, de bună seamă se face referire la adunările din clădirile bisericilor, fără să se acorde acestora caracter eclesial. Latinii sunt eretici, iar prin formularea ”adunări din Biserici” sunt denumite ”adunările din clădirile bisericilor” și nu se înțelege prin aceasta ”Biserica Latinilor”, așa cum s-a afirmat de către unii.

În toată slujba se vorbește despre Biserica Ortodoxă Universală și de erezia latină. În singura ocurență a cuvântului ”Biserică” cu referire la papistași este înțeles locul unde se adună ei, adică clădirea, fără să aibă semnificație eclesiologică[11].

Consider că este neștiințific și, în definitiv, o inducere în eroare ca unii să afirme că până și la Sinodul din 1484, care a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența, se face referire la ”Biserici apusene”.

• Enciclica Patriarhilor Răsăritului din 1848
  

În Enciclica Patriarhilor Răsăritului din anul 1848, care a fost semnată de către următorii Patriarhi: al Constantinopolului, Antim al VI-lea, al Alexandriei, Ierotei al II-lea, al Antiohiei, Metodie, și al Ierusalimului, Chiril al II-lea, și de ierarhii, membri ai Sinoadelor acestora, Biserica Ortodoxă este caracterizată ca ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, cea care merge pe urmele Sfinților  Părinți, răsăriteni și apuseni”; în altă parte este caracterizată ca ”Biserică Universală (Katholiki)”, ”ca dumnezeiască stână a Bisericii Ortodoxe Universale (Katholiki)”, ca ”Biserica Sfântă Universală (Katholiki)”, ca ”Ortodoxia”, adică ”Ortodoxia Bisericii Universale (Katholiki) și Apostolice”. În altă parte scrie că ”Ortodoxia a păstrat la noi Biserica Universală mireasă neprihănită pentru Mirele ei, deși nu are nici o poliție lumească” pentru această lucrare.

Dimpotrivă, creștinismul apusean al Vechii Rome este denumit ”papism”, care tulbură ”liniștita Biserică a lui Dumnezeu”, și toți cei care se află sub puterea Papei și ”după obiceiul lor” atacă Ortodoxia, sunt ”papistași”. În Apus, prin erezii a pătruns ”virusul modernismului”. Biserica Vechii Rome, înainte de a se rupe de Biserica Ortodoxă Universală se numește ”Biserica Romeică”, câtă vreme în locul ei se află acum ”papismul”, de bună seamă numit astfel datorită teoriilor despre primatul și infailibilitatea Papei, o dată este denumită ”Biserica Romană”, în opoziție cu vechea ”Biserica Romeică”. De puține ori papismul este menționat ca ”Biserica Romei” și ”Biserica Apuseană”, însă fără sens eclesiologic.

Apusenii s-au rupt de Biserica Ortodoxă, dar ”înainte de îndepărtarea lor de Ortodoxia înspre erezii, aceeași credință aveau și ei”. În fapt, deci, îi numește eretici.

De asemenea, se vorbește despre faptul că peste această stână a lui Hristos, Biserica Ortodoxă, au năvălit ”lupi grei”. În această sfântă stână a Ortodoxiei, în care ”cei ce sunt păstori în ea, şi cinstita preoţime, şi cinul monahicesc păstrează însăşi vrednicia preaveche şi curată a întâilor veacuri ale Creştinătăţii”, ”au năvălit și năvălesc «lupi grei», cum și în vremea noastră vedem”. În continuare, Patriarhii Răsăritului îi cheamă pe creștini să simtă ”unii spre alţii simţământul de durere al maicii iubitoare de copii, şi al copiilor iubitori de maică, când oameni cu cugete de lupi şi neguţători de suflete se silesc şi meşteşugesc fie s-o ia pe dânsa roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe nişte miei, de la maicile lor”.

Sunt foarte dure expresiile pe care le folosesc Patriarhii Răsăritului pentru a-i caracteriza pe latini. De asemenea, este important faptul că în această Enciclică se face referire la faptul că Sfinții Părinți ne învață ”să nu judecăm Ortodoxia după sfântul Tron, ci Tronul însuşi şi pe cel de pe Tron să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi rânduielile Sinoadelor, şi după Credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţăturii celei de totdeauna”. Asta înseamnă că Ortodoxia nu provine din Sfântul Tron, ci judecăm Tronul și pe cel ce șade pe el pe baza întregii tradiții bisericești.

De asemenea, este importantă și o remarcă a Patriarhilor Răsăritului, anume că rămân vacante toate Tronurile Episcopilor Apusului, pentru că se așteaptă întoarcerea păstorilor care au apostaziat, dimpreună cu turmele lor. Scrie în acest sens: ”… și Tronul de întâi-stătător canonic al Sanctităţii Sale, şi celelalte Tronuri ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea Sobornicească, aşteptând în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat  împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce au fost în chip neîncuviinţat puşi în dregătorie prin lucrarea celorlalţi, trecându-se astfel cu vederea preoţia”.

Acesta este un argument important că, desi sunt numite ”Biserici ale Apusului”, se face referire la Tronuri, care mai înainte erau ortodoxe, iar acum sunt vacante, adică nu sunt recunoscuți de Biserica Ortodoxă cei ce se află pe aceste Tronuri și este așteptată întoarcerea la Biserică a păstorilor care au apostaziat, dimpreună cu turmele lor. Asta înseamnă că nu se confer caracter ecclesial ereticilor, care ca niște impostori dețin Tronurile vechilor Biserici Ortodoxe[12].

Repet, folosirea termenului de ”Biserică” pentru creștinii care se află în afara Bisericii s-a făcut mai ales în secolul al XX-lea, odată cu Decretul Patriarhiei Ecumenice din anul 1920.

De aceea este neștiințific și constituie o inducere în eroare să se spună că până și în acest text important al Patriarhilor Răsăritului și al Sinodelor acestora, se scrie că ”romano-catolicii” sunt ”Biserică”. Legat de acest subiect, am depus la Actele Sinodului din Creta un text în care îmi prezint poziția.

(va urma)

Sursa: http://parembasis.gr/index.php/el/menu-prosfata-arthra-apopseis/4679-2016-11-26

Traducere: Tatiana Petrache pentru Atitudini.

[1] A III-a Conferință Panortodoxă Presinodală (1986), Acte, p. 103 și urm.

[2] Ἰώαννου Καρμίρη, Τὰ Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδοξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, vol. I, Atena, 1960, p. 378.

[3] Vezi Γρηγορίου Παλαμᾶ, Ἔργα, vol. 4, ΕΠΕ, p. 404 și urm.

[4] Ἰώαννου Καρμίρη, Τὰ Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδοξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, vol. I, Atena, 1960, p. 419.

[5] Ibidem, p. 421.

[6] Ibidem, p. 425.

[7] Ibidem, pp. 427-428.

[8] Ibidem, p. 419.

[9] Π. Δημήτριος Κεσκίνης, Ἡ Πνευματολογία τοῦ Ἁγίου Μάρκου Ἐπισκόπου Ἐφέσου τοῦ Εὐγενικοῦκαί ἡ ἐπικαιρότητά της, Tesalonic, 2011, p. 66.

[10] Father George Dragas, The Manner of Reception of Roman-Catholic Converts into the Orthodox Church with Special Reference to the Decisions of the Synods of 1484 (Constantinople), 1755 (Constantinople) and 1667 (Moscow). http: //www.myriobiblos.gr/texts/english/Dragas_RomanCatholic.html, (18.09.2016).

[11] Ράλλη-Ποτλή, vol. 5, ed. Βας. Ρηγοπούλου, Tesalonic 2002, pp. 143-147.

[12] Ἰωάννου Καρμίρη, Idem, vol. II, Atena, 1953, p. 902 și urm.