Sfântul și Marele Sinod: Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine (Document oficial)

19. Bisericile Ortodoxe membre consideră drept o condiţie sine qua non pentru participarea la CMB respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, potrivit căruia pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată „Biserica, bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu. 

Declarația de la Toronto

Formarea CMB și desfășurarea primei sale adunări nu au răspuns la o serie de întrebări fundamentale despre natura Consiliului și relația acestuia cu bisericile membre. Această sarcină a fost lăsată în seama comitetului central al Consiliului Mondial al Bisericilor, la reuniunea sa din 1950, care a adoptat „Declarația de la Toronto”.

Formarea CMB și desfășurarea primei sale adunări nu au răspuns la o serie de întrebări fundamentale despre natura Consiliului și relația acestuia cu bisericile membre. Această sarcină a fost lăsată în seama comitetului central al CMB la reuniunea sa din 1950, cu următorul rezultat.

BISERICA, BISERICILE ŞI CONSILIUL MONDIAL AL ​​BISERICILOR

Semnificația ecleziologică a Consiliului Mondial al Bisericilor

Primit de Comitetul Central de la Toronto în 1950 și recomandat pentru studiu și comentariu în Biserici.

I. Introducere

Prima Adunare de la Amsterdam a adoptat o rezoluție privind „autoritatea Consiliului” conform căreia:

Consiliul Mondial al Bisericilor este compus din biserici care îl recunosc pe Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor. Ele își găsesc unitatea în el. Ele nu trebuie să-și creeze unitatea; este darul lui Dumnezeu. Dar ele știu că este de datoria lor să aibă o bază comună în căutarea expresiei acelei unități în muncă și în viață. Consiliul dorește să slujească bisericile care sunt membrii săi constitutivi, ca un instrument prin care ele pot depune mărturie împreună despre loialitatea lor comună față de Iisus Hristos și să coopereze în problemele care necesită o acțiune unitară. Dar Consiliul este departe de a dori să încalce oricare dintre funcțiile care aparțin deja bisericilor sale constitutive, sau să le controleze, sau să legifereze pentru ele, și într-adevăr este împiedicat de constituția sa să facă acest lucru. Mai mult decât atât, în timp ce caută cu seriozitate părtășie în gândire și acțiune pentru toți membrii săi, Consiliul respinge orice gând de a deveni o singură structură bisericească unificată, independentă de bisericile care s-au alăturat pentru a constitui Consiliul, sau o structură dominată de o autoritate administrativă centralizată.

Scopul Consiliului este de a-și exprima unitatea într-un alt mod. Unitatea ia naștere din dragostea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, care, leagă bisericile constitutive de El, le leagă una de alta. Este dorința stăruitoare a Conciliului ca bisericile să fie legate mai aproape de Hristos și, prin urmare, mai aproape una de alta. În legătura iubirii Lui, ele vor dori neîncetat să se roage unele pentru altele și să se întărească una pe alta, în închinare și în mărturie, purtând una alteia poverile și împlinind astfel legea lui Hristos.

Această declarație a răspuns cu autoritate la unele dintre întrebările care au apărut cu privire la natura Consiliului. Dar este clar că acum apar alte întrebări și trebuie făcute unele încercări de a le răspunde, mai ales în fața unui număr de concepții false sau inadecvate despre Consiliu (care sunt prezentate).

II. Necesitatea unei declarații suplimentare

Consiliul Mondial al Bisericilor reprezintă o abordare nouă și fără precedent a problemei relațiilor între biserici. Scopul și natura sa pot fi ușor înțelese greșit. Așadar, este salutar să spunem mai clar și mai răspicat ce este Consiliul Mondial și ce nu este.

Această definiție mai precisă implică anumite dificultăți. Nu degeaba bisericile înseși s-au abținut să dea definiții detaliate și precise ale naturii Bisericii. Dacă acest lucru este adevărat pentru ele, nu este de așteptat ca un Consiliu Mondial să poată realiza cu ușurință o definiție care trebuie să țină seama de toate diferitele ecleziologii ale bisericilor sale membre.Consiliul Mondial se ocupă provizoriu de diviziunile dintre bisericile existente, ceea ce nu ar trebui să fie cazul, deoarece astfel de diviziuni contrazic însăși natura Bisericii. O astfel de situație nu poate fi ușor abordată din punct de vedere al precedentelor bine stabilite. Problema principală este cum se pot formula implicațiile ecleziologice ale unui corp în care sunt reprezentate atât de multe concepții diferite despre Biserică, fără a folosi categoriile sau limbajul unei anumite concepții despre Biserică.

Pentru a clarifica noțiunea de Consiliul Mondial al Bisericilor, cel mai bine va fi să începem printr-o serie de negații, pentru a elimina de la început anumite neînțelegeri care pot apărea cu ușurință sau au apărut deja, din cauza noutății și caracterului fără precedent a concepţiei de bază.

III. Ce nu este Consiliul Mondial al Bisericilor

1. Consiliul Mondial al Bisericilor nu este și nu trebuie să devină niciodată o superbiserică. Nu este o superbiserică. Nu este biserica mondială. Nu este Una Sancta despre care vorbesc Crezurile. Această neînțelegere apare din nou și din nou, deși a fost negată cât mai clar posibil în declarațiile oficiale ale Consiliului. Se bazează pe ignorarea totală a situației reale din cadrul Consiliului. Deoarece, în cazul în care Consiliul ar încălca în vreun fel propriul său principiu constituțional, că nu poate legifera sau acționa pentru bisericile sale membre, și-ar pierde sprijinul membrilor săi.

Vorbind despre „bisericile membre”, repetăm ​​o frază din Constituția Consiliului Mondial al Bisericilor; dar apartenența la Consiliu nu înseamnă în niciun fel că bisericile aparțin unui organism care poate lua decizii pentru ele. Fiecare biserică își păstrează dreptul constituțional de a ratifica sau de a respinge declarațiile sau acțiunile Consiliului. „Autoritatea” Sinodului/Consiliului constă doar „în greutatea pe care o poartă împreună cu bisericile prin propria sa înțelepciune” (William Temple)

2. Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia uniuni între biserici, ceea ce poate fi realizat numai de către bisericile înseși, acționând din proprie inițiativă, ci de a aduce bisericile în contact viu unele cu altele și de a promova studiul și discutarea problemelor unității Bisericii.

Prin însăși existența și activitățile sale, Consiliul mărturisește necesitatea unei manifestări clare a unității Bisericii lui Hristos. Dar rămâne dreptul și datoria fiecărei biserici să tragă din experiența sa ecumenică acele concluzii pe care se simte obligată să le asume pe baza propriilor convingeri. Prin urmare, nicio biserică nu trebuie să se teamă că Sinodul o va presa în decizii privind unirea cu alte biserici.

3. Consiliul Mondial nu poate și nu trebuie să se bazeze pe o concepție anume despre Biserică. Nu are idei preconcepute cu privire la problema ecleziologică.

Se sugerează adesea că orientarea dominantă sau de bază a Consiliului este aceea a unei anumite biserici sau a unei școli de teologie. Este foarte posibil ca la o anumită conferință sau într-o anumită declarație să se găsească urme ale influenței puternice a unei anumite tradiții sau teologie.

Consiliul ca atare nu poate deveni instrumentul unei confesiuni sau al unei școli fără a-și pierde însăși rațiunea de a fi. Este loc și spațiu în Consiliul Mondial pentru ecleziologia fiecărei biserici care este gata să participe la conversația ecumenică și care se poziționează pe Baza Consiliului, care constă într- „o părtășie de biserici care Îl acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor”.

4. Calitatea de membru al Consiliului Mondial al Bisericilor nu implică faptul că o biserică își tratează propria concepție despre Biserică drept (pur si simplu) relativă.

Există critici, și nu de puține ori prieteni, ai mișcării ecumenice care o critică sau o laudă pentru presupusul ei latitudinarism inerent. Potrivit acestora, mișcarea ecumenica reprezintă egalitatea fundamentală a tuturor doctrinelor și concepțiilor creștine despre Biserică și, prin urmare, nu este preocupată de problema adevărului. Această neînțelegere se datorează faptului că ecumenismul s-a identificat în mintea acestor persoane cu anumite teorii particulare despre unitate, care într-adevăr au jucat un rol în istoria ecumenică, dar care nu reprezintă viziunea comună asupra mișcării în ansamblu, și nu au fost niciodată aprobate oficial de Consiliul Mondial.

5. Calitatea de membru al Consiliului Mondial nu implică acceptarea unei doctrine specifice referitoare la natura unității Bisericii.

Consiliul simbolizează unitatea Bisericii. Dar în mijlocul ei sunt aceia care concep unitatea în întregime sau în mare măsură ca un consens deplin în domeniul doctrinei, alții care o concep în primul rând ca o comuniune sacramentală bazată pe ordinea comună a bisericii, alții care le consideră indispensabile pe amândouă, sau alții care ar solicita doar unitate în anumite fundamente ale credinței și ordinii, din nou alții care concep ideea de „Biserică unică” exclusiv ca o părtășie spirituală universală sau susțin că unitatea vizibilă este neesențială sau chiar nedorită. Dar niciuna dintre aceste concepții nu poate fi numită teoria ecumenică. Întregul scop al conversației ecumenice este tocmai faptul că toate aceste concepții intră în relații dinamice între ele.

În special, apartenența la Consiliul Mondial nu implică acceptarea sau respingerea doctrinei conform căreia unitatea Bisericii constă în unitatea Bisericii invizibile. Astfel, afirmația din Enciclica Mystici Corporis Christi cu privire la ceea ce consideră că este eroarea unei concepții spiritualizate a unității nu se aplică Consiliului Mondial. Consiliul Mondial nu „își imaginează o biserică pe care nu o putem vedea sau atinge, care ar fi doar spirituală, în care numeroase doctrine creștine, deși împărțite în chestiuni de credință, ar fi totuși unite printr-o legătură invizibilă”. Cu toate acestea, include bisericile care cred că Biserica este în esență invizibilă, precum și acelea care susțin că unitatea vizibilă este esențială.

IV. Ipotezele care stau la baza Consiliului Mondial al Bisericilor

Trebuie să încercăm acum să definim ipotezele pozitive care stau la baza Consiliului Mondial al Bisericilor și implicațiile ecleziologice ale apartenenței la acesta.

1. Bisericile membre ale Consiliului cred că mărturia comună, conversația și cooperarea bisericilor trebuie să se bazeze pe recunoașterea comună că Hristos este Capul Divin al Trupului.

Baza Consiliului Mondial este recunoașterea faptului central că „nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, chiar și Iisus Hristos”. Este expresia convingerii că Domnul Bisericii este Dumnezeu-între noi, care continuă să-și adune copiii și să-și zidească El însuși Biserica.

Prin urmare, nicio relație între biserici nu poate avea vreo substanță sau promisiune decât dacă începe cu supunerea comună a bisericilor la conducerea lui Iisus Hristos în Biserica Sa. Din diferite puncte de vedere, bisericile se întreabă: „Cum pot oameni cu convingeri opuse să aparțină uneia și aceleiași federații de credincioși?” Un răspuns clar la această întrebare l-au dat delegații ortodocși din Edinburgh, în 1937 când au spus: „în ciuda tuturor diferențelor noastre, Stăpânul și Domnul nostru comun este unul — Iisus Hristos, care ne va conduce la o colaborare din ce în ce mai strânsă pentru zidirea Trupului lui Hristos”. Faptul că Hristos se află în fruntea poporului său îi obligă pe toți cei care Il recunosc să intre în relații reale și apropiate unii cu alții — chiar dacă difere din multe puncte importante.

2. Bisericile membre ale Consiliului Mondial cred, pe baza Noului Testament, că Biserica lui Hristos este una.

Mișcarea ecumenică își datorează existența faptului că acest articol de credință a revenit din nou în casele oamenilor din multe biserici, de această dată, cu o forță inevitabilă. În timp ce se confruntă cu discrepanța dintre adevărul că există și poate fi o singură Biserică a lui Hristos și faptul că există atât de multe biserici care pretind că sunt biserici ale lui Hristos, dar nu sunt în unitate vie una cu cealaltă, ei simt o nemulțumire „sfântă” față de situația actuală. Bisericile își dau seama că este o simplă datorie creștină ca fiecare biserică să facă tot posibilul pentru manifestarea Bisericii în unitatea ei și să lucreze și să se roage ca scopul lui Hristos pentru Biserica Sa să fie împlinit.

3. Bisericile membre recunosc că apartenența la Biserica lui Hristos este mai incluzivă decât apartenența la propriul lor corp bisericesc. Ei caută, așadar, să intre în contact viu cu cei din afara propriilor lor rânduri care mărturisesc Domnia lui Hristos.

Toate bisericile creștine, inclusiv Biserica Romei, susțin că nu există o identitate completă între apartenența la Biserica Universală și apartenența la propria lor biserică. Ei recunosc că există membri ai bisericii extra muros(în afara zidurilor ei) și că aceștia aparțin aliquo modo ( într-un fel sau altul) Bisericii sau chiar că există o ecclesia extra ecclesiam (biserica din afara bisericii). Această recunoaștere își găsește expresia în faptul că, cu foarte puține excepții, bisericile creștine acceptă botezul administrat de alte biserici ca fiind valabil.

Dar se pune întrebarea: Ce consecințe trebuie să tragă din această învățătură? Cel mai adesea, în istoria bisericii, bisericile au tras doar consecința negativă că nu ar trebui să aibă de-a face cu cei din afara membrilor lor. Presupunerea de bază a mișcării ecumenice este că fiecare biserică are o sarcină pozitivă de îndeplinit în acest domeniu. Această sarcină este de a căuta părtășie cu toți cei care, deși nu sunt membri ai aceluiași corp vizibil, aparțin unii altora, ca membri ai corpului mistic. Iar mișcarea ecumenică este locul în care se desfășoară această căutare și descoperire.

4. Bisericile membre ale Consiliului Mondial iau în considerare relația celorlalte biserici cu Sfânta Biserică Catolică, pe care Crezurile o mărturisesc, drept subiect pentru considerație reciprocă. Cu toate acestea, calitatea de membru nu implică faptul că fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici membre ca fiind biserici în adevăratul și deplin sens al cuvântului.

Există un loc în Consiliul Mondial atât pentru acele biserici care recunosc alte biserici ca biserici în sensul deplin și adevărat, cât și pentru cele care nu (fac acest compromis). Dar aceste biserici divizate, chiar dacă încă nu se pot accepta reciproc ca biserici adevărate și pure, consideră că nu ar trebui să rămână izolate una de cealaltă și, în consecință, s-au asociat în Consiliul Mondial al Bisericilor.

Ele știu că există diferențe de credință și ordine, dar se recunosc una pe alta ca slujind singurului Domn și doresc să-și exploreze diferențele în respect reciproc, având încredere că pot fi astfel conduse de Duhul Sfânt să-și manifeste unitatea în Hristos.

5. Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale adevăratei Biserici. Ele consideră că această recunoaștere reciprocă le obligă să intre într-o conversație serioasă între ele, în speranța că aceste elemente de adevăr vor duce la recunoașterea adevărului deplin și la unitatea bazată pe adevărul deplin.

Se învață în general în diferitele bisericialte biserici au anumite elemente ale adevăratei Biserici, în unele tradiții numite vestigia ecclesiae ( Stabilirea originară a mântuirii prin Dumnezeu; urme ale bisericii). Astfel de elemente sunt propovăduirea Cuvântului, învățătura Sfintelor Scripturi și administrarea Sfintelor Taine. Aceste elemente sunt mai mult decât umbre palide ale vieții adevăratei Biserici. Ele sunt un fapt de promisiune reală și oferă o oportunitate de a lupta prin relații sincere și frățești pentru realizarea unei unități mai depline. Mai mult, creștinii din întreaga lume, din toate punctele de vedere ecleziologice, prin predicarea Evangheliei, au adus bărbați și femei la mântuirea prin Hristos, la o viață nouă în El și la părtășia creștină unii cu alții.

Mișcarea ecumenică se bazează pe convingerea că aceste „urme” trebuie urmărite. Bisericile nu ar trebui să le disprețuiască drept simple elemente ale adevărului, ci să se bucure de ele ca semne pline de nădejde direcționate spre unitatea reală. Pentru ce sunt aceste elemente? Ele nu sunt rămășițe moarte ale trecutului, ci mijloace puternice prin care Dumnezeu lucrează. Pot și trebuie să se ridice întrebări cu privire la validitatea și puritatea învățăturii și a vieții sacramentale, dar nu poate exista nicio îndoială că astfel de elemente dinamice ale vieții bisericești justifică speranța că bisericile care le mențin vor fi conduse către adevărul deplin. Această recunoaștere a adevărului este facilitată prin intermediul conversației ecumenice.

6. Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se sfătuiască împreună pentru a căuta să afle ce mărturie ar vrea Domnul Iisus Hristos ca ele să dea lumii în numele Său.

Întrucât însăși rațiunea de a fi a Bisericii este să dea mărturie despre Hristos, bisericile nu se pot întâlni fără a căuta de la Domnul lor comun o mărturie comună înaintea lumii. Acest lucru nu va fi întotdeauna posibil. Dar când se dovedește posibil să vorbească sau să acționeze împreună, bisericile pot accepta cu recunoștință darul plin de har al lui Dumnezeu că, în ciuda dezbinării lor, El le-a făcut capabil să dea una și aceeași mărturie, ca ele să poată astfel manifesta ceva din unitatea al cărei scop este tocmai „ca lumea să creadă”, și să „mărturisească că Tatăl L-a trimis pe Fiul să fie Mântuitorul lumii”.

7. O altă implicație practică a apartenenței comune la Consiliul Mondial este aceea că bisericile membre ar trebui să-și recunoască solidaritatea una cu cealaltă, să se ajute reciproc în caz de nevoie și să se abțină de la acțiuni care sunt incompatibile cu relația frățească.

În cadrul Consiliului, bisericile caută să interacționeze, având o preocupare frăţească. Acest lucru nu exclude dialogul extrem de sincer între ele, în cadrul căruia, în cadrul Consiliului, bisericile își pun întrebări de cercetare și se confruntă cu diferențe. Dar acesta trebuie realizat pentru zidirea Trupului lui Hristos și exclude o atitudine pur negativă a unei biserici față de alta. Afirmarea pozitivă a credinței fiecărei biserici este binevenită, dar acțiunile incompatibile cu relația frățească față de alte biserici membre distrug chiar scopul pentru care a fost creat Consiliul. Dimpotrivă, aceste biserici ar trebui să se ajute reciproc în înlăturarea tuturor obstacolelor din calea exercitării libere a funcțiilor normale ale Bisericii. Și ori de câte ori o biserică este în nevoie sau în persecuție, ea ar trebui să poată conta pe ajutorul celorlalte biserici prin Consiliu.

8. Bisericile membre intră în relații spirituale prin care caută să învețe unele de la altele și să se ajute reciproc pentru ca Trupul lui Hristos să fie zidit și pentru ca viața bisericilor să fie reînnoită.

Învățătura comună a bisericilor este că Biserica, înțeleasă ca templu al lui Dumnezeu, este în același timp o clădire care a fost construită și o clădire care se construiește. Biserica are, așadar, aspecte care aparțin însăși structurii și esenței ei și nu pot fi schimbate. Dar are și alte aspecte care pot fi modificate. Astfel, viața Bisericii, așa cum se exprimă în mărturia ei față de membrii săi și față de lume, are nevoie de o înnoire constantă. Bisericile pot și trebuie să se ajute reciproc în acest domeniu, printr-un schimb reciproc de gânduri și experiențe. Aceasta este semnificația lucrării de studiu a Consiliului Mondial și a multor alte activități ale acestuia. Nu există nicio intenție de a impune un anumit tipar de gândire sau de viață asupra bisericilor. Dar orice înțelegere primită de una sau mai multe biserici trebuie să fie pusă la dispoziția tuturor bisericilor de dragul „zidirii Trupului lui Hristos”.

Niciuna dintre aceste presupuneri pozitive, implicate în existența Consiliului Mondial, nu este în conflict cu învățăturile bisericilor membre. De aceea, credem că nicio biserică nu trebuie să se teamă că, intrând în Consiliul Mondial, este în pericol de a-și nega moștenirea.

Pe măsură ce conversația dintre biserici se dezvoltă și pe măsură ce bisericile intră în contact mai strâns unele cu altele, ele vor trebui, fără îndoială, să se confrunte cu noi decizii și probleme deoarece Consiliul există pentru a depăși impasul existent în relația dintre biserici. Dar în niciun caz nicio biserică nu poate sau nu va fi presată să ia o decizie împotriva propriei convingeri sau dorințe. Bisericile rămân cu totul libere în acțiunea pe care, pe baza convingerilor lor și în lumina contactelor lor ecumenice, o vor întreprinde sau nu.

O unitate (foarte) reală a fost descoperită în întâlnirile ecumenice care sunt, pentru toți cei care colaborează la Consiliul Mondial, elementul cel mai prețios al existenței/misiunii sale. Ea există și noi o primim iar și iar ca pe un dar nemeritat de la Domnul. Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru această pregustare a unității poporului său și continuăm cu speranță lucrarea la care ne-a chemat împreună. Consiliul există pentru a sluji bisericile, în timp ce ele se pregătesc să-l întâlnească pe Domnul lor, care nu cunoaște decât o singură turmă.

https://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

https://archived.oikoumene.org/en/resources/documents/central-committee/1950/toronto-statement.html