Despre epitemii pentru probleme de credință

Articol al Emeritului Profesor Protopresbiter Theodoros Zisis la cererea Părintelui Mihail Cantor. Tradus de pr. Matei Vulcanescu

În legătură cu problematica ce a apărut cu privire la legitimitatea și puterea epitimiilor (pedepselor) care sunt impuse clericilor ortodocși și laicilor de către episcopii care învață erezii și de către alți clerici de rang înalt (care învață erezia, și nu sunt condamnați eclesiastic dar învață și răspândesc erezia) subliniem următoarele: 

Impunerea unei pedepse ortodoxului care protestează împotriva ereziei ( impunere din partea superiorului său care răspândește erezia, de obicei din partea unui episcop – mitropolit, arhiepiscop, patriarh ) mai ales cand protestul ia forma întreruperii comuniunii și a pomenirii celui ce răspândește erezia, adeverește și demonstrează particularitatea eretică a superiorului; persecuția sub formă de pedeapsă dovedește în esență protestul împotriva ereziei superiorului pe baza căruia subordonatul ortodox se opune celui care predică erezia sau recurge chiar și la întreruperea comuniunii  și a pomenirii lui (adică la Sfânta Îngrădire) conform celor prevăzute de Canonul 31 Apostolic și de Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol. 

Această adeverire de mai sus este întărită pentru că superiorul care învață o erezie și care impune o pedeapsă împotriva ortodoxului: 

A) nici nu îl invită pe subordonatul său – care protestează sau se îngrădește din cauza ereziei – astfel încât să se lămurească și să se definească pozițiile teologice controversate ale superiorului (în baza Canonului 31 Apostolic), 

B) nici nu a mărturisit public împotriva ereziei de care a fost învinuit, astfel încât să se alunge orice bănuială cum că ar fi eretic și să se îndrepte orice sminteală, 

C) nici nu îi laudă pe protestatarii împotriva ereziei aduse la lumina, în acord cu ceea ce aduce Canonul 15 I-II Constantinopol, adică ortodocșii trebuie să-i cinstească pe cei care au întrerupt pomenirea, ca cei care aduc unitatea și siguranța Bisericii, (“cinstei cuvenite Ortodocșilor să se învrednicească, (…), și nu au rupt prin schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”), aceste laude au fost aduse și în scrierile Sfântului Grigorie Teologul, care a lăudat buna intenție a Monahilor care s-au îngrădit de tatăl său, episcopul Grigorie ( pe care îl bănuiau de erezie) însă a condamnat graba și exagerarea protestului lor.

Pedeapsa dată de către superiorul care învață erezia, aplicată subordonatului său, care protestează chiar prin sfânta îngrădire, are însă legitimitate și putere între ortodocși? 

Se înțelege, desigur, că absolut orice pedeapsă dată de către un cleric eretic, tăiat din Trupul Bisericii (adică  deja condamnat) nu are nici o putere împotriva clericilor ortodocși și a laicilor, pentru că și comuniunea cu el, chiar și împreună-rugăciunea, este pedepsită de Sfintele Canoane (spre exemplu Canonul 10 Apostolic și multe altele), și mărturia ereticului la tribunalul bisericesc împotriva Clericilor Ortodocși și a laicilor nu este primită (în baza Sfântului Canon 75 Apostolic, Sfântului Canon 6 de la Sinodul II Ecumenic, precum și 129 și 138 din Cartagina)

În primul rând este cunoscut Sfântul Canon 3 de la Sinodul al III-lea Ecumenic (431 d. Hr) care-i apără pe Ortodocși de pedepse ecleziastice (legătura însingurării) pe care ar fi impus-o susținătorii (eretizanți) ai lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, condamnat de Sinodul al III-lea Ecumenic. Este de subliniat faptul ca acest Sfânt Canon predică nulitatea atât a pedepselor cât și a oricărei alte lucrări bisericești nu numai a ereticilor care deja au fost condamnați de Sinodul Ecumenic, dar și a celor care stau departe de Sinod. Prin urmare Canonul are și putere preventivă împotriva celor care se dezic de Sinodul Ecumenic, în eventualitatea faptului că Ortodocșii vor fi persecutați de către superiorii lor formali care ar învăța erezia: ”Iar dacă oricare dintre clericii din fiecare cetate, ori sat au fost opriți de la preoție de către Nestorie și de către cei împreună cu dânsul pentru că cugetă drept, am îndreptățit și pe aceștia să-și dobândească din nou treapta proprie. Iar în genere, poruncim ca acei clerici care cugetă deopotrivă cu sinodul ortodox și ecumenic să nu se supună nicidecum și în nici un chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se îndepărtează (ἀποστατήσασιν ἤ ἀφισταμένοις Ἐπισκόποις) sau cugetă altfel decât Sinodul”.

Dintre Sfinții Părinți, Sfântul Dionisie Areopagitul, care reprezintă un izvor teologic important, arătat între Părinții Teologi, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Grigorie Palama, în lucrarea sa „Despre Ierarhia Bisericească” foarte specific adeverește cum că Dumnezeu nu pune în aplicare rugăciunile rele și împotriva voii lui Dumnezeu a  Episcopului, nici nu validează de asemenea nedreaptă, din răutate, pedeapsa dată de Episcop: „În felul acesta, Ierarhii au și puterea de a afurisi, ca și arătători ai Sfintei Dreptăți. Nu pentru ca, să o spunem ca o laudă, Dumnezeul cel înțelept ar urma ca un slujitor al patimilor lor  nebunești, ci pentru ca aceștia îi afurisesc cu dreptate, pe care Dumnezeu i-a judecat, așa cum Duhul Sfânt îi mișcă pe Ierarhi în mod profetic (…) Deci Ierarhii îndumnezeiți așa trebuie sa folosească afurisirile si toate puterile ierarhice, mișcați fiind de Dumnezeu, și următorii așa trebuie să dea atenție Ierarhilor, la câte lucrează în duhul Ierarhiei, fiind mișcați de Dumnezeu. (…) Pentru că spune: ”Cine ascultă de voi pe Mine mă ascultă”Prin urmare, nici Dumnezeu nu activează pedepsele nedrepte, din antipatie, nici nu este dator sa asculte de ele. Cu atât mai mult Dumnezeu nu asculta și nu pune în aplicare pedepsele date de Episcopi, atunci când aceștia în mod public, cu capul descoperit și cu obrăznicie fac derogare de la Ortodoxie, adică erezie!

Aceeași poziție adoptă, interpretându-l pe Sfântul Dionisie, și Cuviosul Maxim Mărturisitorul: „Să se ia aminte că dacă Ierarhul afurisește împotriva scopului lui Dumnezeu, nu este urmat de Sfânta Hotărâre, pentru ca acesta (ierarhul) este îndatorat să o săvârșească în acord cu judecata dumnezeiască, iar nu după voia lui”.

Este importantă și interpretarea pe care o aduce Theodoros Balsamon, Patriarhul Antiohiei (în secolul al XII-lea) – cunoscut canonolog – în legătură cu Canonul 29 (sau 37) din Cartagina. Care interpretare, subliniază ca Preotul sau laicul care este pedepsit de Episcop trebuie să țină pedeapsa excomunicării (afurisirii) care i-a fost dată până când se va judeca acea cauză chiar dacă pedeapsa este nedreaptă, dacă însă excomunicarea (afurisirea) nu a fost dată pentru nedreptăți prevăzute, ci pentru răzbunare din partea Episcopului călcător de lege, atunci excomunicarea nu trebuie luată în seamă. Să se ia în considerare faptul că această interpretare a Canonului are legătură cu punerea în pericol a credinței Dogmatice, a Bunei-Credințe, dacă Episcopii folosesc o astfel de putere și de pedepsire. 

„ … dacă  cineva, așa cum este prevăzut din capitolele de mai sus, afurisește pe un cleric, clericul trebuie să respecte afurisirea, așa cum a fost dată, și să nu o respingă, până când va fi cercetată cauza afurisaniei. Însă, datorită altei cauze și fără legătură cu cele amintite mai sus, afurisește Episcopul un cleric sau laic, spre exemplu atunci când se ridică împotriva căpeteniilor politice sau pentru că nu îi dă Episcopului un lucru al său, sau pentru că nu este de acord cu nedreapta și cutezanta voință a Episcopului, atunci cel afurisit, poate, fără nici un pericol să ignore afurisirea, și mai degrabă va fi afurisit acela care a dat afurisirea. Pentru că, dacă Episcopul ar avea  dreptul de a afurisi nedrept clerici si laici, și clericii și laicii ar fi obligați să respecte afurisania, atunci Episcopii s-ar transforma în tirani și ar stăpâni toate și nimeni nu ar avea curaj să le răspundă de frica afurisaniei. Poate, desigur, să joace și victorios aceștia chiar pe Ortodoxie, și așa Sfintele Canoane să ajungă cauza multor rele, lucru deplasat. Să se dea atenție și Canonului de fata (29 Cartagina), care spune că trebuie respectată afurisirea atunci când este dat pentru păcate, adică pentru păcate care sunt prevăzute și pedepsite de Canoane”.

Și deși acestea, deci, sunt clare pentru celelalte infracțiuni, toate care nu se leagă de erezie, ci cu lucrările pătimașe ale Episcopilor (după cum arată Sfântul Dionisie, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Theodoros Balsamonas), practica Sfinților Părinți în lupta lor împotriva ereziilor adeverește cum că se consideră de la sine înțeles neascultarea și neluarea în atenție a Ortodocșilor asupra pedepselor (epitimiilor) date de clerici de rang înalt care învață erezia. Ar fi fost cu totul de neînțeles, lovindu-se de bunul simt, acceptarea că având putere canonică și ascultarea către aceste feluri de pedepse, care ar fi avut ca scop să înceteze protestele ortodoxe și să facă inertă opoziția Clericilor Ortodocși, așa încât să se prevaleze sinoadele eretice și episcopii! Ar fi părut Sfintele Canoane ca sprijinitoare a nebuniei eretice, lucru irațional. 

Din toate exemplele istorice, de pe timpul Marelui Athanasie, Ioan Hrisostom și a altor Părinți Ortodocși, alegem ca fiind bine-grăitor exemplul Sfântului Grigorie Palama. Atunci când Patriarhul Ecumenic Ioan Caleca, după primul și al doilea Sinod Isihast (în vara lui 1341) se întoarce împotriva ortodoxiei și a început să ia aminte la impresiile lui Varlaam, întorcându-se și împotriva Sfântului Grigorie Palama, pe care îl afurisește, a emis Gramata Patriarhală, prin care îl defăimează pe Sfântul Grigorie Palama printre care și pentru că „acest cap și apărător al blasfemiilor, Palama, după ce a fost condamnat, el și organizația lui, (pentru că nu a dat înapoi în protestul său, nici nu a micșorat ….) este anunțat dat afară și din Biserica lui Dumnezeu, și din preoție (…) Se face în felul acesta încetarea și suspendarea lor, doar că fără ca să ia în seama sub nici o formă această pedeapsă, s-au lipit de preoție, săvârșind cu îndrăzneală Jertfele Tainice în ascuns”.

Sfidarea pe care a săvârșit-o Sfântul Grigorie Palama și cei ortodocșii împreună-cugetători cu el împotriva caterisirii patriarhale și a afurisirii, ne adeverește de la însuși Sfântul, care în recursul (apărarea) pe care l-a compus împotriva scrisorii patriarhale a eretizantului (cel care răspândește o erezie fără a fi încă condamnat de Biserica ca eretic) Patriarh Ioan Caleca, subliniază: „Dar desigur, deși acesta (Caleca) prefera să facă astfel sinaxe cultice care duc la pierzare, după aceea pe noi, pentru ca nu am vrut să facem împreună cu el sinaxe sau să participăm ca invitați, ne numește străini și dușmani ai Bisericii”. 

Și numai din puținele exemple de mai sus, din exprimarea conștiinței bisericești de-a lungul timpului despre pedepsele pe care le-au impus eretizanții, necondamnați de clerici ortodocși altor clerici sau laici ortodocși, datorită Credinței Ortodoxe, pedepse nedrepte, se arată vădit cum că ortodocșii preîntâmpinau aceste pedepse ca fiind inexistente.

Protopresbiter Theodoros Zisis, 

Profesor Emerit al Facultății de Teologie Ortodoxă din Salonic

Noiembrie 2021