Acordul peste veacuri al Sfinţilor Părinţi cu privire la necesitatea– prevăzută de canonul al XV-lea al Sinodului de la Constantinopol din 879 – întreruperii pomenirii episcopului care propovăduieşte erezie în Biserică

By pr. Matei Vulcănescu -
2 ani ago

ACOR-PRIVIRE-LA-NECESITATEA

Poziţia ortodocşilor faţă de episcopii care propovăduiesc erezie.
Punerea în practică a Canonului al XV-lea de la Sinodul de la Constantinopol din 879 de-a lungul timpului


Este necesar să prezentăm – pe cât posibil – întreaga tradiţie ortodoxă de-a lungul vremii,pentru a se vedea limpede acordul Sfintelor Canoane cu ea, mai ales al Canonului XV de la Sinodul AB1 şi faptul că Sfintele Canoane au reţinut în scris Sfânta Tradiţie care deja exista, de aceea se şi numeşte Apostolică. Aşadar Sfintele Canoane au fixat în scris Sfânta Tradiţie şi o păzesc, iar Sfânta Tradiţie se află în deplin acord cu Sfânta Scriptură, izvorul din care vin credinţa şi viaţa în Biserică. Faptul că Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt egale ca autoritate în Ortodoxie înseamnă că Sfânta Tradiţie este întru totul expresia Sfintei Scripturi şi orice nu este în acord cu Sfânta Scriptură, nu constituie Tradiţie. În acest fel Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Canoane alcătuiesc un întreg unitar ca aspect şi conţinut, care trebuie să fie – am spune – legea de căpătâi şi îndrumarul vieţii ortodocşilor.

Astfel stând lucrurile este nevoie să începem prin a prezenta locurile scripturistice care vorbesc despre poziţia ortodocşilor faţă de eretici – mai ales episcopi şi păstori – şi care au constituit temelia creării Tradiţiei cu privire la această temă, Tradiţie întărită apoi prin Canoane.

I. Noul Testament despre poziţia credincioşilor faţă de eretici 

Cel dintâi şi cel mai de seamă verset al Sfintei Scripturi este Galateni 1,8, care spune: „Dar şi dacă noi sau înger din cer vă propovăduieşte altceva decât ceea ce v-am binevestit, blestemat să fie. Precum v-am spus mai înainte, iarăşi vă spun: dacă cineva vă v-a binevesti altceva decât aţi primit, să fie anatema”. Aici Apostolul neamurilor legiferează pe un ton poruncitor că nimeni nu are dreptul să schimbe câtuşi de puţin învăţătura Evangheliei. Faptul că include pe Apostoli şi pe Îngerii din cer înseamnă că – cu atât mai mult – nu are dreptul să schimbe ceva nici episcopul. Iar din moment ce un arhiereu oarecare schimbă ceva în învăţătura evanghelică, este anatematizat. Menţionarea anatemei înseamnă că, pentru cei ce propovăduiesc erezie, este valabil blestemul Apostolului Pavel şi nu mai e nevoie de altă hotărâre sinodală, decât pentru a-i întări pe ortodocşi. Al doilea verset din Sfânta Scriptură este cel de la Tit 3,10 care spune: „De omul eretic, după una şi a doua sfătuire desparte-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi păcătuieşte fiind de sine osândit”. Aici Apostolul Pavel ne porunceşte să ne îndepărtăm de ereticii care rămân de bună voie în rătăcirea lor. „De sine osândit” înseamnă separarea automată a ereticului de trupul Bisericii, fără hotărâre sinodală. Erezia – adică – ne separă imediat de Biserică. Al treilea verset este 2 Ioan 10, care spune: „Dacă cineva vine către voi şi nu aduce această învăţătură, nu-l luaţi în casă şi bineţe să nu-i daţi; căci cel care îl salută se face părtaş faptelor sale celor viclene”. Aici Apostolul iubirii îngrădeşte mult mai sever credinţa ortodoxă. Interzice şi simplul salut şi orice legătură cu cel care se apropie de noi nu pentru o nevoie oarecare, ci în mod spiritual, fără a avea, însă, credinţa dreaptă şi învăţătura evanghelică nealterată. Înţelege oricine de aici – dacă potrivit Apostolului, prin simpla salutare ne facem părtaşi ereziei – ce se întâmplă cu rugăciunile comune, împreună-slujirile, manifestările interconfesionale şi recunoaşterile reciproce, tratarea ereticilor ca şi cum ar fi ortodocşi etc. Al patrulea loc este cel de la 2 Corinteni 6,14-17, unde se spune: „Nu vă faceţi părtaşi la jugul necredincioşilor; căci ce părtăşie are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are un credincios cu necredinciosul? Ce învoire este între templul lui Dumnezeu şi idoli? […] Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul şi de cel necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi”. Acest verset este asemănător cu cele dinainte, pentru că şi ereticii seamănă cu necredincioşii; şi cum de multe ori acţionează înăuntrul Bisericii, provoacă o mai mare pagubă. Al cincilea verset este 2 Petru 2,1, care spune: „Au fost în popor şi prooroci mincinoşi, aşa cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura erezii ale pierzaniei şi tăgăduind pe Stăpânul Care i-a răscumpărat aduc peste ei înşişi grabnică pierzare”. Şi aici Apostolul Petru numeşte ereziile „erezii ale pierzaniei”, pe care le vor propovădui învăţătorii mincinoşi.

Se vede că Părinţii de la Sinodul Sfântului Fotie au folosit în mod corespunzător termenii „episcop mincinos şi învăţător mincinos” ca să arate că aceşti episcopi au decăzut, din pricina ereziei, de la vrednicia episcopală. În sfârşit să amintim şi versetul de la Efeseni 4,5, unde Sfântul Apostol Pavel spune: „Un Domn, o credinţă, un botez”. Una este credinţa predată de la început de către Sfinţii Apostoli, pe care Sfântul Apostol Iuda-Tadeu porunceşte să ne luptăm să o păstrăm: „să vă luptaţi pentru credinţa cea o singură dată predată sfinţilor”2. 

II. Acordul Părinţilor Apostolici cu privire la îndepărtarea de pseudo-păstorii eretici

Întru totul conforme cu Sfânta Scriptură sunt şi Poruncile (Constituţiile) Apostolice. În capitolul XIX al cărţii a doua stabilesc astfel: „Să nu spună vreodată mireanul că: «eu sunt oaie şi nu păstor şi nu zic nimic de la mine; păstorul va da socoteală şi numai el va purta povara răspunderii mele». Căci precum oaia care nu urmează păstorului bun este sortită pierzării, la fel cea care urmează păstorului viclean are moartea aproape, căci o va mânca. De aceea se cade a fugi de păstorii aducători de stricăciune”. Creştinii – adică – trebuie numaidecât să se îndepărteze din punct de vedere bisericesc de păstorul stricat, căci altfel tocmai acesta, ca un lup, îi va sfâşia. Este, oare, cu putinţă ca oaia să aştepte hotărârea unui sinod pentru a se depărta de lup? Şi este cu putinţă să nu fie vătămată rămânând aproape de el, potrivit interpretării Canonului cercetat? De prisos să mai amintim că oi sunt consideraţi nu doar mirenii, ci şi clericii în raport cu episcopul. De asemenea Sfintele Canoane Apostolice sunt unanime cu Sfânta Scriptură şi interzic orice comuniune bisericească cu ereticii şi orice recunoaştere a vreunei ierurgii ori taine a acestora3 . În toate aceste Canoane ereticii sunt pomeniţi in corpore şi încă nu fuseseră condamnaţi de vreun sinod. Părinţii Apostolici conglăsuiesc şi ei cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia apostolică. Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu spune: „Iar dacă cei care nimicesc casele oamenilor sunt osândiţi la moarte, cu cât mai mult cei care se străduiesc să păgubească Biserica lui Hristos vor primi osândă veşnică. […] La fel şi orice om, ca unul ce a primit de la Dumnezeu facultatea de a discerne, se va osândi dacă va urma păstorului neexperimentat şi va primi credinţa mincinoasă ca adevărată”.4 Tot aşa „pe oricine grăieşte altceva decât cele hotărnicite, chiar dacă este vrednic de crezare, chiar de posteşte, chiar dacă ţine fecioria, chiar minuni dacă face, chiar de prooroceşte, lup să-l socoteşti în piele de oaie, săvârşind vătămarea oilor”. 5

Sfântul Ignatie, urmând Tradiţia apostolică, învaţă îndepărtarea de orice păstor care alterează credinţa, chiar dacă îl vedem că este nevoitor şi că face minuni. Cu această exagerare vrea să arate necesitatea credinţei ortodoxe neschimbate pentru mântuire. Nicăieri Sfântul nu pomeneşte de hotărâre sinodală ca să se îndepărteze cineva de cel ce schimbă credinţa şi Tradiţia apostolică.

III. Punerea în practică a Canonului al XV-lea de-a lungul timpului de către marii Părinţi de după secolul al III-lea

Însă perioada în care se vede limpede şi fără putinţă de tăgadă punerea în practică a Canonului al XV-lea AB este epoca de după primele trei veacuri de prigoniri, pentru că în acestă perioadă s-au ivit ereziile, care erau activate chiar în interiorul Bisericii cu scopul de a altera credinţa şi Tradiţia. Aşadar în această epocă marii Părinţi şi luptători pentru dreapta credinţă îi învăţau în mod constant pe binecredincioşi, prin cuvinte şi fapte, să se îndepărteze de episcopii şi clericii eretici, fără ca aceştia să fi fost condamnaţi în sinod, ci având ca criteriu numai părerile lor eretice. Adică exact ceea ce susţine Canonul al XV-lea. Pe deasupra aveau de-a face cu prigoana ortodocşilor, înlocuirea păstorilor dreptcredincioşi cu eretici, alianţa ereticilor cu stăpânirea politică şi corodarea credinţei din interior. Cu toate acestea Părinţii învăţau îndepărtarea de eretici cu orice preţ şi susţineau că Biserica este alcătuită din cei care au dreaptă cugetare şi se depărtează de eretici. 

1. Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile descrie starea Bisericii în acea vreme astfel: „Al treisprezecelea an este de când războiul ereticilor s-a ridicat din nou asupra noastră, vreme în care s-au făcut Bisericilor mai multe necazuri decât cele pomenite de când se propovăduieşte Evanghelia lui Hristos. Pe care ne lăsăm păgubaşi a le povesti cu de-amănuntul, nu cumva slăbiciunea cuvântului nostru să umbrească învârtoşarea relelor; şi nici nu socotim că aveţi nevoie să ştiţi, ca unii ce aţi aflat odinioară adevărul lucrurilor prin auzire. Cel mai mare rău: noroadele, părăsind locaşurile de rugăciune, se adună prin pustietăţi; jalnică privelişte – femei şi copii şi bătrâni şi alţi neputincioşi în ploi torenţiale şi ninsori şi vânturi şi în gerul iernii; la fel şi vara în arşiţa soarelui, sub cerul liber chinuindu-se. Şi acestea le suferă pentru că nu primesc vicleana plămadă a lui Arie”. 6 În cei treisprezece ani – spune Sfântul – de prigoană a credinţei şi menţinere a ereziei, ortodocşii au suferit mai multe rele ca în vremea persecuţiilor. Ereticii se aflau în biserici şi dreptcredincioşii se adunau în pustiuri ca să nu fie în comuniune bisericească cu ereticii; pentru că fusese condamnat arianismul de către primul Sinod ecumenic, dar ereticii care ocupaseră tronurile şi bisericile nu fuseseră condamnaţi nominal. În altă scrisoare Sfântul spune: „Cunoscute sunt cele ce ne strâmtorează, chiar dacă noi nu le grăim. Căci s-au revărsat în lumea întreagă. Sunt dispreţuite dogmele Părinţilor, Tradiţiile apostolice sunt batjocorite, găselniţe ale unor oameni de astăzi se încetăţenesc în Biserici; tehnologhisesc7 oamenii nu teologhisesc; înţelepciunea lumească dobândeşte întâietate dând la o parte lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt aduşi lupi grei, care sfâşie turma lui Hristos. Locaşurile de rugăciune pustii de închinători, pustiile pline de tânguitori. Bătrânii plâng punând faţă în faţă cele de demult cu cele de acum; tinerii şi mai de plâns, necunoscând cele de care au fost lipsiţi. Acestea sunt vrednice să stârnească compasiune celor obişnuiţi cu iubirea lui Hristos, dar în comparaţie cu adevărul lucrurilor, cuvântul pierde mult din valoarea lor”. 8 Aici este descrisă aceeaşi stare de lucruri. Episcopii aşezaţi în locurile păstorilor ortodocşi sunt caracterizaţi de Sfântul Vasile ca „lupi grei”. Iar credincioşii nu se află în comuniune bisericească cu ei, încă mai înainte de a fi condamnaţi în vreun sinod. Vom mai cita o a treia descriere a Sfântului, ca să înţelegem în ce fel ortodocşii de atunci nu comunicau cu erezia şi cu ereticii: „Au fost întoarse cu susul în jos dogmele dreptei credinţe, iar statornicirile Bisericii au fost tulburate. Iubirea de întâietate a celor ce nu se tem de Domnul dă năvală la locurile de frunte şi prin necuviincioasa luptă care, bineînţeles, urmează, se dobândeşte stăpânirea; aşa încât cel care a hulit mai rău este preferat să păstorească poporul. Se duce cuvioşenia preoţească, s-au isprăvit cei care să păstorească cu ştiinţă turma Domnului, iar iubitorii de stăpânire pururea risipesc cele strânse pentru săraci spre desfătări proprii şi împărţiri de daruri. Înceţoşatu-s-a stricteţea canoanelor, puterea de a păcătui e multă. Căci cei ce au ajuns la conducere pe baza studiilor omeneşti înlocuiesc harul cu însuşi studiul, îngăduind tot ce provoacă plăcere celor ce păcătuiesc. S-a dus pe apa sâmbetei judecata dreaptă, fiecare umblă după voia inimii lui. Viclenia nu mai cunoaşte măsură, noroadele sunt nepovăţuite, întâistătătorii nu au îndrăzneală. Căci cei ce şi-au dobândit stăpânirea cu ajutorul oamenilor s-au făcut robi ai celor ce dau harul… Pentru acestea râd necredincioşii, se clatină puţin credincioşii; credinţa este pusă la îndoială, ignoranţa se revarsă în suflete pentru că cei ce întru răutate amăgesc prin cuvânt, îşi pun masca adevărului. Tac gurile binecredincioşilor, în vreme ce toată limba hulitoare este lăudată; cele sfinte au fost pângărite, cei din popor cu cugetarea sănătoasă fug de locaşurile de rugăciune ca de nişte şcoli ale necuviinţei şi prin pustietăţi îşi ridică mâinile către Stăpânul din ceruri cu suspine şi cu lacrimi. Fără îndoială că a ajuns până la voi vestea celor întâmplate în cele mai multe cetăţi; mulţimile împreună cu femei şi copii şi bătrânii înşişi împrăştiindu-se în afara zidurilor, săvârşesc rugăciunile sub cerul liber, îndurând toate vitregiile vântului cu îndelungă răbdare, aşteptând ajutorul de la Domnul”. 9 Sfântul Vasile – aşa cum ne transmite Sfântul Marcu Evghenicul – spune şi în epistola sa către monahi: „Dacă unii se prefac a mărturisi credinţa ortodoxă sănătoasă, dar se împărtăşesc cu cei de altă cugetare, pe aceştia, dacă după ce li se porunceşte nu se depărtează [de eretici], nu doar ca fără părtăşie să-i socotiţi, dar nici fraţi să nu-i numiţi”. 10 Este, deci, clară linia ortodocşilor faţă de episcopii şi clericii eretici necondamnaţi de vreun sinod, indiferent dacă erezia respectivă a fost condamnată sau nu. Acest fapt arată că îndepărtarea ortodocşilor de orice erezie şi de orice eretic era o tradiţie care opera din instinct, nu doar la clerici, ci şi la popor. Nu se cuvine să-i lipsim pe cititorii acestui studiu de prezentarea încă unui frumos fragment dintr-o epistolă a Sfântului: „Acela, prin intenţia cea de acum, a făcut o dovadă limpede a întregii sale vieţi, căci niciodată n-a trăit cu nădejdea făgăduinţelor încredinţate nouă de Domnul; ci şi dacă săvârşea ceva din cele omeneşti – cuvinte ale credinţei şi înfăţişare a evlaviei – pe toate le meşteşugea spre înşelarea celor aflaţi acolo. Iar pe voi de ce vă necăjeşte ceea ce s-a petrecut? Cu ce v-aţi făcut voi mai răi prin aceasta? A plecat unul dintre voi; şi chiar dacă s-a mai dus cu el încă unul sau doi, aceştia sunt mai vrednici de milă decât un mort, însă trupul vostru este întreg cu harul lui Dumnezeu. Căci ceea ce era nefolositor a fost lepădat, şi ceea ce a rămas nu s-a împuţinat. Iar dacă vă întristează că aţi fost daţi afară din cetate, gândiţi-vă că veţi sălăşlui în schimb sub acoperământul Dumnezeului ceresc şi că îngerul purtător de grijă al Bisericii a plecat de acolo împreună cu voi. Aşa încât stau în fiecare zi la rugăciune în locaşuri goale, îngreunându-şi vina prin împrăştierea poporului. Iar dacă acest lucru provoacă osteneală, sunt încredinţat în Domnul că nu va rămâne fără folos. Şi cu cât petreceţi în mai multe necazuri, cu atât mai aleasă răsplată vă aşteaptă din partea Dreptului Judecător. Deci nici nu vă revoltaţi pentru cele de acum, nici nu vă pierdeţi nădejdea”. 11 Aici Sfântul vorbeşte despre cei ce au trădat şi au intrat în comuniune bisericească cu ereticii. Aceştia – zice – au plecat, dar trupul lui Hristos a rămas întreg şi neatins. Expresia „şi ceea ce era nefolositor a fost lepădat, şi ceea ce a rămas nu s-a împuţinat” este uimitoare şi unică în capacitatea de a surprinde realitatea, arătând că oricâţi s-ar îndepărta prin erezie de dreapta credinţă, trupul lui Hristos rămâne neatins şi nevătămat. Dar important în această relatare a Sfântului este faptul că, în vreme ce ereticii plecaseră din Ortodoxie prin primirea ereziei, au rămas în biserici, ba chiar cu ajutorul stăpânirii politice au aşezat episcopi eretici, care, bineînţeles, aveau continuitate apostolică potrivit canoanelor. Atunci ortodocşii, animaţi ca de un instinct, au ieşit din biserici şi se adunau în păduri şi prin munţi. Iar îngerul bisericii a plecat şi el din locaşurile deţinute de eretici şi a venit în pustie, adică acolo unde se adunau ortodocşii. Exact aceasta este delimitarea ortodocşilor, fără să aştepte hotărâre sinodală care să îi condamne pe ereticii respectivi. Aici Sfântul ne învaţă lămurit că Hristos se află acolo unde este păzită credinţa adevărată şi nu acolo unde se păstrează continuitatea apostolică fără credinţă. Şi o ultimă secvenţă, dintre multele aflate în scrisorile marelui Părinte din Chesaria cu referire la acest subiect, care este necesar să fie prezentată: „Numai să nu vă lăsaţi înşelaţi de minciunile lor care promit corectitudinea credinţei. Căci unii ca aceştia sunt neguţători de Hristos şi nu creştini, preferând totdeauna ceea ce le aduce câştig în viaţa aceasta în loc de a trăi potrivit adevărului. Când au socotit să dobândească stăpânirea aceasta deşartă, s-au adăugat vrăjmaşilor lui Hristos, când au văzut noroadele înfuriindu-se, au arătat iarăşi prefăcătura corectitudinii. Nu-l recunosc de episcop, nici n-aş număra între preoţii lui Hristos pe cel promovat la conducere de mâini pângărite, spre destrămarea credinţei. Aceasta este judecata mea. Iar voi, dacă aveţi vreo părtăşie cu noi, bineînţeles că veţi cugeta despre noi tot aşa; dacă, însă, hotărâţi de unii singuri, fiecare este stăpân al cugetului său, iar noi suntem nevinovaţi de sângele acesta. Pe acestea vi le-am scris nu ca neavând încredere în voi, ci ca să întăresc cugetul şovăielnic al unora prin aflarea părerii mele; aşa încât să nu primiţi pe vreunii [eretici] la părtăşie cu voi, nici pe cei ce au primit punerea mâinilor lor să nu vă grăbiţi, după ce se va face pace, să-i număraţi în rândurile preoţilor”. 12 Aici Sfântul îi descrie cât se poate de nimerit pe episcopii eretici şi îi numeşte negustori de Hristos, schimbându-şi atitudinea în funcţie de reacţia poporului. Pe toţi aceştia nici nu-i consideră episcopi pentru că, aşa cum spune, au fost hirotoniţi „spre destrămarea credinţei”. Bineînţeles că acestea nu le spunea după hotărârea vreunui sinod cu privire la acei eretici – ar fi fost de prisos, de vreme ce era de ajuns hotărârea sinodală – ci atribuie fiecărui ortodox în parte răspunderea pentru credinţa şi dreapta cugetare a episcopilor. Aici, în plus, se vede viclenia şi ipocrizia episcopilor eretici, precum şi poziţia poporului ca apărător al credinţei. Această făţărnicie este aceeaşi cu cea de astăzi: „când văd norodul înfuriindu-se, se prefac iarăşi a fi corecţi”. Numai că astăzi noroadele nu se mai sălbăticesc, ca odinioară, ci se liniştesc odihninduşi cugetul cu o posibilă interpretare – chipurile – a Canonului şi aşteptând în tăcere hotărârea Sinodului. Este vrednic de observat ceea ce spune la sfârşit, căci arată severitatea neînduplecată a Sfântului în probleme de credinţă: „încât să nu primiţi pe vreunii la părtăşie cu voi, nici pe cei ce au primit hirotonia lor să nu vă grăbiţi a-i număra – după ce se va face pace – în rândurile preoţilor”. Sfântul Vasile interzice ortodocşilor să-i primească, după ce se vor linişti lucrurile şi va triumfa Ortodoxia, pe cei hirotoniţi de eretici; chiar dacă se pocăiesc şi vor să vină la dreapta credinţă, vrednicia lor preoţească nu este valabilă.

2. Sfântul Atanasie cel Mare

Ne vom referi în continuare la luptătorul din linia întâi a Ortodoxiei, Marele Atanasie, care a fost contemporan Marelui Vasile şi întru totul conform cu Tradiţia Bisericii în chestiunea păstorilor eretici şi a delimitării de aceştia. Sfântul spune: „Păşind pe calea nerătăcită şi de viaţă purtătoare, să scoatem ochiul care sminteşte: nu pe cel văzut, ci pe cel nevăzut; dacă, adică, episcopul sau presviterul, care sunt ochi ai Bisericii, au purtări rele şi smintesc poporul, trebuie să-i scoatem. Căci este mai de folos să ne adunăm fără ei în locaşul de rugăciune, decât să fim aruncaţi împreună cu ei, ca şi cu Anna şi Caiafa, în gheena focului. La fel şi mâna – diaconul – dacă face ceva nevrednic, să fie despărţit de jertfelnic”. 13 Aici Sfântul, învăţându-i pe ortodocşi, le porunceşte să-i izgonească pe episcopi şi clerici numai dacă „se poartă rău şi smintesc poporul”. Dacă ne gândim că problemele de credinţă sunt mult mai importante decât un simplu scandal, ne dăm seama de poziţia Sfântului cu privire la ele. Şi pe toate acestea, de bunăseamă, porunceşte să le săvârşească ortodocşii fără hotărârea Sinodului. Într-o epistolă a sa enciclică Sfântul spune, descriind poziţia ortodocşilor: „Aşadar ighemonul cu forţa a pus mâna pe biserici şi luându-le, le-a dat lui Grigorie şi ariomanilor. Şi aceia, în mod public izgoniţi fiind de către noi din pricina necuviinţei, se laudă cu răpirea bisericilor, iar poporul lui Dumnezeu şi clericii Bisericii Soborniceşti sunt siliţi sau să se facă părtaşi necuviinţei ereticilor arieni sau să nu intre în biserici. (…) Căci fiind alungaţi liturghisitorii Bisericii, noroadele, înţelegând bine necredinţa ereticilor arieni, preferă să sufere astfel şi să se primejduiască, decât să vină mâna arienilor pe creştetul lor”. Din descrierea Sfântului se vede că ortodocşii, dincolo de învăţătura Părinţilor, aveau în ei, ca harismă, păzirea credinţei ortodoxe şi de aceea nu primeau, cu niciun chip, nici să intre în bisericile ereticilor, nici să primească de la preoţii lor vreo binecuvântare. Expresia Sfântului: „cei izgoniţi public de către noi din pricina necuviinţei” înseamnă că ereticii respectivi fuseseră afurisiţi nu de vreun Sinod, ci de către ortodocşi din cauza lipsei lor de credinţă, adică a ereziei. „Izgoniţi public” înseamnă de asemenea că ortodocşii nu aveau nicio comuniune bisericească cu ei, la absolut niciun nivel, aşa cum explică mai departe Sfântul. Şi toate acestea fără hotărâre sinodală cu privire la ereticii aceia. Episcopii respectivi aveau, se pare, continuitate apostolică legală şi canonică, dar căzuseră din treaptă din cauza ereziei. În epistola sa către episcopul Dracontie Sfântul spune: „Sau spune-mi, al cui te vor următor cei ce te sfătuiesc? Căci se cuvine ca noi să petrecem potrivit scopului Sfinţilor şi Părinţilor şi pe aceştia să-i urmăm; să se ştie că, depărtându-ne de ei, ne facem stăini şi de părtăşia lor”. 14 Sfântul pune lucrurile la locul lor, arătând că, o dată ce încetăm să urmăm Sfinţilor, ne îndepărtăm şi de comuniunea cu ei. Asta înseamnă şi că, dimpotrivă, atunci când urmăm ereticilor, avem comuniune cu ei. În erminia Evangheliei după Matei Sfântul spune, referindu-se la proorocii mincinoşi: „Domnul a spus: «Luaţi aminte la proorocii mincinoşi, care vin către voi în îmbrăcăminte de oaie, în vreme ce pe dinăuntru sunt lupi răpitori: după roadele lor îi veţi cunoaşte». Deci dacă vezi, frate, pe vreunul că are înfăţişare cuviincioasă, nu lua în seamă faptul că poartă piele de oaie, că are – adică – nume de preot sau episcop sau diacon sau ascet, ci faptele lui cerceteazăle, dacă este înfrânat, dacă este primitor de străini sau milostivi sau iubitor sau stăruitor în rugăciune sau răbdător. Dacă are pântecele de Dumnezeu şi gâtlejul groapă deschisă, fiind bolnav după bani şi neguţătorind cinstirea de Dumnezeu, lasă-l; căci nu este păstor cunoscător, ci lup răpitor. Iar dacă ştii să încerci pomii după rod – care sunt după fire, după gust, după calitate – cu atât mai mult eşti dator să-i încerci după fapte pe negustorii de Hristos, căci, având oarecare faimă a evlaviei, au suflet diavolesc. Şi dacă din spini nu culegi struguri şi din mărăcini smochine, de ce socoteşti că ai ceva bun de auzit din partea nelegiuiţilor sau ceva folositor de aflat de la trădători? Fugi, aşadar, de aceia ca de lupi scrâşnitori şi spini ai neascultării şi mărăcini ai nedreptăţilor şi pomi vicleni. Dacă vezi pe cineva cu bună-aşezare, după sfatul „Înţelepciunii”, mânecă spre el, şi pragurile uşilor lui să le tocească picioarele tale, ca să înveţi de la el contururile legii şi darurile harului. Nici cuvântul meşteşugit, nici înfăţişarea impunătoare nu duc în Împărăţia Cerurilor, ci credinţa desăvârşită şi neiscoditoare, dimpreună cu purtarea de grijă virtuoasă şi aleasă”. Aici Sfântul porunceşte să deosebim păstorii buni de cei răi. Şi celor buni să ne supunem, iar de cei răi să fugim departe fără să aşteptăm hotărâri sinodale. Dacă era nevoie ca ortodocşii să aştepte hotărârea sinodului ca să se îndepărteze de păstorii aceştia răi, atunci Sfântul i-ar fi sfătuit să facă reclamaţie la Sinod şi să aştepte în pace, linişte şi ascultare hotărârea lui. Sfântul Atanasie nu era însă promovator al teoriei domolirii şi simplului protest, ci al delimitării de cei ce cugetă şi lucrează rău. Când Sfântul Atanasie se ascundea în pustie, generalul Artemie îl căuta în mănăstirile din zonă, fără să reuşească să afle unde se ascundea. Înainte ca Artemie să plece din mănăstirea Tavenisioţilor, s-a întâmplat următorul lucru, relatat în Viaţa Sfântului Pahomie: „Şi după ce a căutat şi nu l-a găsit, zice Artemie fraţilor la slujbă: «Veniţi să vă rugaţi pentru mine». Şi au zis ei: «Nu putem, fiindcă avem poruncă de la părintele nostru să nu ne rugăm cu nimeni din cei ce se însoţesc cu arienii» – căci vedeau pe unul din episcopii arieni împreună cu ducele – şi deci ieşind fraţii, s-a rugat singur”. 15 Comportamentul acestor monahi era impus de însuşi Marele Atanasie, care printr-o epistolă îi îndemna să nu aibă părtăşie nu doar cu ereticii, ci nici cu cei care au oarecare legătură cu ei. Vom prezenta şi un fragment dintr-o scrisoare a Sfântului către monahi: „Pentru că sunt unii care, cugetând cele ale lui Arie, umblă din mănăstire în mănăstire cu niciun alt scop decât ca, prefăcându-se că vin de la noi către voi, să-i păcălească pe cei curaţi. Iar alţii susţin că nu cugetă cele ale lui Arie, însă fac pogorământ şi se roagă împreună cu ei. De nevoie la îndemnul unor fraţi dintre cei mai sinceri, m-am grăbit să vă scriu, ca păzind voi în chip neştirbit şi neviclenit credinţa binecinstitoare, pe care harul lui Dumnezeu o lucrează în voi, să nu daţi pricină de sminteală fraţilor. Căci atunci când vreunii vă văd pe voi – cei credincioşi în Hristos – venind împreună şi împărtăşindu-vă cu [ereticii] aceia, bănuiesc că un astfel de lucru este fără importanţă şi vor cădea în mocirla necuviinţei. Deci ca aceasta să nu se întâmple, să vă fie cu voie, iubiţilor, ca de la cei ce cugetă vădit lucruri necuviincioase să vă întoarceţi faţa, iar de cei care cred că nu cugetă cele ale lui Arie, însă se împărtăşesc cu rău-credincioşii, să vă păziţi; şi bineînţeles că a căror cugetare o ocolim, de părtăşia lor se cade să şi fugim. Iar dacă vreunul se preface că mărturiseşte credinţa dreaptă, însă se arată având părtăşie cu aceia, pe unul ca acesta îndemnaţi-l să părăsească acest obicei; şi dacă făgăduieşte, să-l aveţi ca frate; ci dacă stăruie în chip gâlcevitor, ocoliţi-l pe unul ca acesta. Căci astfel săvârşind, veţi păstra credinţa curată”. 16 Învăţătura Sfântului Atanasie este impresionantă în ce priveşte comuniunea bisericiească cu ereticii necondamnaţi în sinod. Motivul pentru care a scris epistola era următorul: Existau unii  se pare – clerici care aveau cugetarea lui Arie şi cutreierau mănăstirile spunând că vin din partea ortodocşilor; aceştia, cu scopul de a-i înşela, voiau ca monahii să fie în comuniune cu ei. Alţii îi asigurau că nu cugetă ca arienii, dar se rugau împreună cu ei din iconomie. Sfântul interzice părtăşia cu toţi aceştia, considerând-o un cal troian, pricină de sminteală şi aderare la erezie. Iar în ce-i priveşte pe cei care mărturisesc la arătare credinţa ortodoxă, dar se fac părtaşi ereticilor, cu aceştia porunceşte să nu se afle în comuniune dacă nu se îndreaptă. Învăţătura aceasta a Sfântului se rezumă în binecunoscutele sale cuvinte: „A căror cugetare o ocolim, de părtăşia lor se cade să fugim”. Este vrednic de atenţie faptul că peste tot Sfinţii vorbesc de cugetarea cuiva având în vedere comuniunea bisericească şi nu hotărârea sinodală. Aceasta înseamnă că răspunderea cade în seama fiecărui ortodox în parte. Dacă monahii aceştia ar fi aşteptat hotărârea unui sinod, nu cu privire la erezie, ci cu privire la ereticii respectivi, mai ales în perioada aceea când erezia pătrunsese aproape peste tot, bineînţeles că ar fi înnoptat în bezna ereziei. Faptul că Sfântul nu aşteaptă hotărârea sinodului pentru a întrerupe comunicarea bisericească, ci învaţă că fiecare este dator să cântărească cugetarea celor cu care stă în comuniune se vede şi din sfârşitul învăţăturii adresate monahilor: „Astfel petrecând veţi păstra curată credinţa”. Dacă monahii ar fi aşteptat hotărârea sinodului pentru a se delimita de toţi aceştia, singurul lucru izbutit ar fi fost să nu fie prigoniţi pentru credinţă; însă credinţa lor n-ar mai fi fost curată, ci corcită şi întinată din cauza comunicării ecleziastice. Ce ar fi spus oare călugărilor de astăzi şi mai cu seamă aghioriţilor despre patriarhul lor, care este cap al ereziei şi cavaler de onoare al Ortodoxiei către papistăşie? Nu cumva să aştepte hotărâre a sinodului sau aşa-zisul „potir comun”, ca să se delimiteze? Toate acestea par să fie astăzi îndreptăţiri pentru păcate şi parapete de fum, cu scopul de a nu purta povara mărturisirii, care este prigoana. În ce priveşte depărtarea ortodocşilor de păstorii eretici se cuvine să arătăm şi înţelegerea făcută de Sfântul Atanasie cu împăratul Constantie. Împăratul, după repunerea Sfântului pe tronul din Alexandria, i-a cerut să cedeze arienilor din Alexandria o biserică, ca să se adune acolo şi să săvârşească tainele. Sfântul a făgăduit că o va face, dacă şi împăratul va da în Constantinopol o biserică ortodocşilor, ca să se adune acolo şi să săvârşească Tainele ortodoxe. Din acest fapt se vede că ortodocşii din Constantinopol, în acea perioadă, nu comunicau cu episcopii şi clericii eretici, mai înainte de a fi condamnaţi sinodal şi preferau să rămână fără biserică, căci pe toate le ocupaseră ereticii. Acelaşi lucru, într-o situaţie asemănătoare, este mărturisit de Sfântul Teodor Studitul: „[…] Pildă este Sfântul Atanasie, care, rugat de împăratul Constantie să-i facă hatârul de a da în Alexandria o biserică arienilor pentru slujbe, a încuviinţat, dacă i s-ar fi făcut şi lui acelaşi hatâr, ca în Constantinopol ortodocşii să se adune într-o biserică din cele ocupate de arieni”.

3. Sfântul Ioan Gură de Aur

Vom continua să înfăţişăm Tradiţia Bisericii cu privire la legătura ortodocşilor cu eretici necondamnaţi de sinod, în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur. Cu toate că Sfântul a trăit într-o perioadă în care lucrurile se liniştiseră în privinţa arienilor şi pnevmatomahilor, învăţătura lui este aceeaşi în problema conunicării ortodocşilor cu ereticii înainte de judecarea lor în sinod. Interpretând cuvintele: „Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi ascultaţi de ei”17 Sfântul spune: „Anarhia este un rău peste tot şi pricină a multor nenorociri şi început al dezordinii şi zăpăcelii; mai ales în Biserică este cu atât mai primejdioasă, cu cât mai mare şi mai înaltă este stăpânirea (…) e mai bine să nu fie condus cineva de nimeni, decât să fie condus de cel rău. Căci cel dintâi de multe ori s-a mântuit, de multe ori s-a primejduit; acesta de pe urmă totdeauna se primejduieşte, fiind purtat prin toate gropile. Deci cum spune Pavel: «Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi-i ascultaţi»? Zicând mai înainte: «Al căror capăt al petrecerii privindu-l cu luare aminte, urmaţi-le credinţa»18, zice mai apoi: «Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi îi ascultaţi». Cum adică, spune cineva, atunci când este viclean [mai-marele], să nu ne supunem? Viclean, ce înţelegi prin aceasta? Dacă în ce priveşte credinţa, fugi de el şi lasă-l, nu numai om de ar fi, dar chiar înger coborând din cer; iar dacă [viclean] în ce priveşte felul de viaţă, nu iscodi. Şi acest lucru nu ţi-l arăt de la mine, ci din dumnezeiasca Scriptură”. 19 Aici Sfântul spune lucrurilor pe nume, aducând şi exemple potrivite. Învăţătura lui este cuprinsă în cuvintele: „Dacă mai-marele are credinţă eretică, fugi de el şi părăseşte-l, nu numai om de-ar fi, ci şi înger coborând din cer; dacă are purtări rele, nu cerceta mai mult”. Admirăm deplina identificare a Sfântului cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia Bisericii. În probleme de credinţă nu aşteptăm hotărâri sinodale, ci ne îndepărtăm numaidecât, din moment ce ne-am asigurat că întâi-stătătorul are cugete eretice. Dat fiind că Sfântul se adresa nu clericilor şi monahilor, ci turmei sale, se înţelege că drumul sigur în chestiuni de credinţă este îndepărtarea bisericească imediată de conducătorul eretic. Pentru a lămuri lucrurile vom aduce un alt fragment din învăţătura Sfântului, în care îndeamnă la ascultare faţă de întâi-stătători, atunci când aceştia greşesc nu în ce priveşte credinţa, ci în probleme personale şi neimportante. Făcând erminia Epistolei a doua către Timotei a Apostolului Pavel şi expicând cum lucrează Dumnezeu şi sfinţeşte Tainele săvârşite de preoţi nevrednici, spune: „Deci ce – spune cineva –, Dumnezeu îi hirotoneşte pe toţi, chiar şi pe cei nevrednici? Dumnezeu nu-i hirotoneşte pe toţi, dar lucrează prin toţi, fie ei şi nevrednici, ca să se mântuiască poporul. (…) Căci dacă avem să cercetăm vieţile conducătorilor, ne vom face noi hirotonitori ai învăţătorilor, şi toate se întorc cu susul în jos, sus picioarele şi jos capul. (…) Fiecare să-şi vadă de ale sale. Căci dacă are învăţătura strâmbă, chiar înger de ar fi, nu te supune, iar dacă învaţă drept, nu căuta la viaţă, ci la cuvinte. Îl ai pe Pavel care te îndreaptă şi prin fapte şi prin cuvinte către ceea ce se cuvine. Dar nu dă săracilor – zice unul – nici nuchiverniseşte cum trebuie! De unde vezi asta? Înainte să aflii, nu învinui, teme-te de răspundere! Multe sunt judecate după bănuieli. Iar dacă ai aflat şi ai cercetat şi ai văzut; aşteaptă judecătorul; nu smulge ordinea din mâinile lui Hristos! A Sa este judecarea acestora, nu a ta; tu eşti rob de pe urmă, nu stăpân. Tu eşti oaie; deci nu-l cerceta pe păstor, ca nu cumva să dai seamă şi de cele pentru care îl învinuieşti”. Aici Sfântul explică limpede că numai pentru probleme de credinţă îl mustrăm pe conducător, în vreme ce pe toate celelalte le lăsăm în seama lui Dumnezeu. Spune răspicat: „Dacă are învăţătura strâmbă, chiar înger de ar fi, nu i te supune”. Cuvintele „nu te supune” nu înseamnă să nu crezi în dogma strâmbă a întâistătătorului, ci să nu faci ascultare de el. În erminia Psalmului CXLIII Sfântul Hrisostom ne înfăţişază măsura comuniunii bisericeşti în chestiuni de credinţă. „Când e vorba să faci bine, orice om să fie aproapele tău; însă când cuvântul adevărului este răstălmăcit, cunoaşte-ţi aproapele şi pe cel străin. Chiar dacă ţi-e frate de tată şi de mamă, dar nu-ţi este părtaş în ce priveşte legea adevărului, să-ţi fie mai barbar decât scitul; iar dacă e scit sau sarmat, dar cunoaşte scumpătatea dogmelor şi crede la fel ca tine, să-ţi fie mai casnic şi mai aproape decât cel ce te izbăveşte de dureri. Şi pe barbar şi pe cel ce nu e barbar de acum înainte să-i deosebim nu după grai, nici după neam, ci după cugetare şi după suflet! Căci acela este om cum trebuie, care are acrivia dogmelor şi purtare înţeleaptă”. 20 Şi aici Sfântul deosebeşte comuniunea bisericească de orice altă formă de ajutor. Exemplele barbarilor şi neamurilor războinice, arată limpede că adevărata credinţă ne uneşte cu cel mai sălbatic şi necivilizat, în vreme ce înşelarea şi erezia fac şi din cel mai apropiat – din punct de vedere bisericesc – cel mai mare străin şi vrăjmaş. Toate acestea, în lipsa hotărârilor sinodale, sunt valabile pentru toţi. Cu toate că Sfântul Ioan Hrisostom învaţă limpede îndepărtarea de întâi-stătătorii care cugetă eretic, dacă cercetăm poziţia şi învăţătura lui din vremea exilului, ne vom încredinţa cu uşurinţă că i-a întrecut pe toţi ceilalţi Sfinţi în problema comuniunii ecleziastice cu episcopul; căci în această perioadă de exil învăţa fără ascunzişuri delimitarea bisericească de episcopi nu doar în chestiuni de credinţă, ci şi pentru motive judiciare. Adică Sfântul însuşi, care spusese că schisma nu este iertată nici prin sângele muceniciei, îndemna, încuraja şi-i lăuda mai apoi pe cei care întrerupeau comunicarea bisericească cu cei care-l înlocuiseră, Arsachie şi Atic şi cu cei aflaţi în comuniune cu ei, mai ales că îndurau prigoane, primejdii şi pedepse. Toţi aceşti „prigoniţi pentru dreptate” (nu pentru credinţă), clerici şi mireni, au prelungit schisma cu patriarhul şi cu partizanii lui până la aducerea moaştelor Sfântului din Comana în Constantinopol în vremea patriarhului Proclu, adică mai bine de treizeci de ani. Vom prezenta câteva texte ale Sfântului Hrisostom din exil, pentru a înţelege problema şi apoi o vom aşeza în cadrul Tradiţiei Bisericii. Pentru început ne vom referi la epistola Sfântului către episcopul exilat Chiriac. După exilarea Sfântului Ioan Hrisostom, episcopul Chiriac n-a mai vrut să rămână în comuniune cu urmaşul său la tron, Arsachie şi a fost exilat. Sfântul îl mângâie prin scrisori şi-l întăreşte să îndure greutăţile surghiunului, în vreme ce nu lasă nici urmă de bănuială că Chiriac n-ar fi  procedat bine; ba chiar spune că toate acestea pe care le suferă vor fi motiv să primească multă plată de la Dumnezeu. Într-una din epistolele către episcopul acesta Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Auzit-am şi eu de nesăbuinţa acelui Arsachie, pe care împărătesa l-a pus pe tron, că i-a necăjit pe fraţi şi pe fecioarele care n-au vrut să aibă părtăşie cu el. Mulţi dintre ei au şi murit pentru mine în închisoare. Căci lupul acela cu chip de oaie care are înfăţişare de episcop, dar este adulter – căci precum femeia care se împreunează cu altul atâta vreme căt îi trăieşte bărbatul este preadesfrânată, la fel adulterul este şi acesta – nu cu trupul, ci cu duhul căci deşi trăiesc eu, mia răpit tronul bisericii”. Aici Sfântul arată cum patriarhul Arsachie a exilat şi a pus la cazne pe clericii care nu au vrut să se împărtăşească cu el. Ba mulţi – spune – au murit în temniţă din cauza delimitării lor. Sfântul este de partea celor care s-au separat şi-l acuză pe Arsachie cu cuvinte grele, spunând că este adulter şi lup în piele de oaie. Expresia „mulţi dintre ei au şi murit pentru mine în închisoare” arată că nu s-au delimitat pentru probleme de credinţă, ci pentru probleme de justiţie. Au pus, adică, în practică Canonul al XXXI-lea apostolic. Că temele judiciare sunt mult mai prejos decât cele de credinţă, nu mai e nevoie să spunem. De aici se vede cât de sever ar fi fost Sfântul în probleme de credinţă. Episcopilor şi preoţilor întemniţaţi, care se delimitaseră de noul patriarh pe motivul exilării Sfântului, acesta le scria: „Fericiţi sunteţi pentru închisoare şi lanţuri şi legături; fericiţi şi de trei ori fericiţi voi, care lumea întregă v-aţi supus-o prin dragostea pentru voi şi i-aţi făcut şi pe cei aflaţi departe să vă iubească. În toate zările pământului şi mării sunt vestite izbânzile voastre, bărbăţia, gândul statornic, cugetarea nerobită. Nimic din cele ce păreau înfricoşătoare nu v-a speriat: nu judecată, nu călău, nu potopul chinurilor, nu ameninţări cu nenumărate morţi, nu judecător care scotea flăcări pe gură. (…) Scrisu-s-au numele voastre în cartea vieţii, împreună cu sfinţii mucenici aţi fost număraţi. O ştiu eu bine, nu ca unul ce am urcat la cer, ci aflând din răspunsuri dumnezeieşti. Căci dacă cel care a fost martor al unei căsătorii nelegiuite şi n-a putut să îndrepte fărădelegea, ci doar să o mustre – rodul celei sterpe, locuitorul pustiului – fiindcă pentru aceasta a fost băgat în temniţă şi i s-a tăiat capul, este mucenic şi întâiul între mucenici, voi care aţi fost martori ai călcării legilor şi aşezămintelor părinteşti şi aţi văzut preoţia strâmtorată şi pradă nelegiuirii şi aţi pătimit atâtea pentru adevăr şi pentru ca astfel să destrămaţi clevetiri neruşinate, înţelegeţi ce fel de răsplată veţi primi. «Nu-ţi este îngăduit să iei femeia fratelui tău, Filip» i-a zis bărbatul acela viteaz şi măreţ şi i-a fost de ajuns ca să capete îndrăzneală nespusă”. Deci Sfântul, pe toţi cei delimitaţi, care nu erau în comuniune cu patriarhul nelegiuit, îi socotea împreună cu mucenicii, de vreme ce spune: „înscrise au fost numele voastre în cartea vieţii, cu sfinţii mucenici aţi fost număraţi împreună”. Delimitarea clericilor şi mirenilor în această perioadă a exilului Sfântului Ioan Gură de Aur nu s-a petrecut doar în Constantinopol, ci şi în Antiohia, în Chesaria şi aproape în tot imperiul. Vom adăuga un fragment dintr-o epistolă a Sfântului către Cuvioasa Olimpiada diaconiţa, ca să conştientizăm poziţia clericilor faţă de episcopii lor în Chesaria Capadociei: „Iar dacă plângi cele întâmplate în Chesaria, nu ţi se cade să o faci. Căci şi acolo ni s-au împletit cununi strălucite, de vreme ce toţi ne laudă, vorbesc de noi, se minunează şi sunt uimiţi de cele prin care rău pătimind, am fost izgoniţi. Dar acestea deocamdată să nu le ştie nimeni, chiar dacă mulţi le răspândesc. Căci mi-a arătat domnul Peanios cum că preoţii lui Faretrie însuşi ne sunt alături şi ei, care au spus că se împărtăşesc cu noi şi nu au nimic comun cu cei potrivnici, nici nu se însoţesc cu ei, nici nu se împărtăşesc. Deci ca să nu-i tulburăm pe ei, nimeni să nu afle despre acestea; căci prea cumplite sunt cele ce ni s-au întâmplat. Şi chiar de n-aş mai fi păţit nimic altceva, mi-ar fi fost de ajuns cele petrecute acolo ca să-mi pricinuiască mii de răsplăţi; astfel ni s-a făcut nouă aproape de moarte primejdia”. Preoţii episcopului Chesariei Farentie întrerupseseră comuniunea bisericească cu Arsachie pe motivul nedreptăţirii Sfântului şi nu voiau să mai aibă părtăşie cu cei câţi săvârşiseră nelegiuirea ori se învoiseră cu ei, ci doar cu Sfântul şi cu cei aflaţi de partea lui. Sunt multe scrisorile către clerici şi mireni în care Sfântul Ioan Gură de Aur declară deschis că este de partea celor delimitaţi, pe care îi laudă şi îi încurajează în lupta lor. Sfântul nu consideră că aceştia săvârşiseră schismă în Biserică, ci că, prin împotrivirea lor, rămăseseră în Biserică, iar cei care se învoiseră cu noua stare de lucruri se aflau în afară. Căci altfel n-ar fi putut nu să laude acest gest al separării, dar nici măcar să-l considere legal. Vom încheia cu o secvenţă din altă epistolă a Sfântului către Cuvioasa Olimpiada, care arată ce părere avea acesta despre episcopii timpului aceluia: „În privinţa isaurilor nu te mai teme, căci s-au întors în ţara lor; şi ighemonul a făcut tot [ce a putut] pentru aceasta şi suntem mult mai în siguranţă aici decât eram în Chesaria. Căci de nimeni nu mi-a fost frică, ca de episcopi, în afară de câţiva. Aşadar de isauri nu te mai teme câtuşi de puţin, căci au plecat şi odată cu venirea iernii nu vor mai putea ieşi din case; deci dacă vor ieşi, o vor face după Cincizecime”. Sfântul spune aici că nu s-a temut de nimic altceva ca de episcopi şi că puţini sunt cei care se purtau potrivit vredniciei lor. Este normal ca Sfântul să fie de această părere, de vreme ce toate necazurile le-a suferit din partea episcopilor, între care primul a fost patriarhul Teofil al Alexandriei. Lucrul acesta trebuie să ne preocupe şi astăzi dacă ne gândim la motivele pentru care Biserica se află într-o situaţie jenantă şi erezia ecumenismului – da, erezia ecumenismului – se lăţeşte neîncetat. 

4. Sfântul Grigorie Teologul

Sfântul Grigorie este şi el pe aceeaşi linie cu învăţătura Canonului al XV-lea AB. Din Viaţa lui aflăm că locuitorii ortodocşi din Constantinopol nu comunicau bisericeşte cu patriarhul arian Dimofil, fără ca el să fi fost caterisit de vreun sinod; nici măcar biserică ortodoxă nu aveau în capitală, fiindcă toate bisericile erau în mâinile arienilor, care le căpătaseră cu ajutorul stăpânirii politice. Este cu totul emoţionantă descrierea pe care Sfântul a făcut-o în faţa Părinţilor de la Sinodul al II-lea Ecumenic, înainte de a pleca de acolo. În acest fragment arată cum se înfăţişa turma ortodoxă în momentul când l-au chemat în ajutor, pentru că dreapta credinţă era în pericol să dispară.

„Turma aceasta era atunci mică şi neîngrijită, în privinţa celor văzute, şi nici măcar turmă, ci o mică urmă sau rămăşiţă de turmă, neîntocmită, fără stăpân şi nehotărâtă, nici păşune slobodă având, nici cuprinsă într-un ţarc, ci rătăcind în munţi şi peşteri şi crăpături ale pământului; fiecare era împrăştiat în altă parte, după cum se nimerea să-şi găsească acoperiş sau păşune şi dobândindu-şi pe furiş mântuirea, de dragul ei. O astfel de turmă, pe care leii au alungat-o sau tulburarea a destrămat-o sau bezna a împrăştiat-o, pe care o jelesc proorocii înfăţişând pătimirile lui Israil dat în mâinile necredincioşilor, am plâns-o şi noi, de vreme ce facem lucruri vrednice de plâns. Căci cu adevărat şi noi am fost alungaţi şi lepădaţi şi am cutreierat prin tot muntele şi dealul, ca un păstor în pustie. Şi o iarnă grea a cuprins Biserica şi fiare grozave s-au abătut, care nici acum, pe vreme bună, nu ne lasă în pace; ci se poartă fără ruşine şi sunt mai puternice decât vremea cea rea. Şi o negură urâtă a înghiţit şi a acoperit totul, mult mai grea decât plaga a noua a egiptenilor – întunericul cel pipăit – din cauza căreia puţin a lipsit să nu ne putem vedea nici între noi”. În această descriere a Sfântului observăm următoarele: turma ortodoxă era decimată în ultimul grad, neorganizată şi fără episcop. Cu alte cuvinte aproape întreg poporul trecuse la arianism şi apărătorii credinţei rămaşi erau foarte puţini şi lipsiţi de conducător. Ei nu-l recunoşteau pe patriarhul arian Dimofil, nici nu aveau părtăşie cu el, ci îndurau greutăţile ereziei. Într-o altă omilie Sfântul Grigorie, referindu-se la faptul că Dumnezeu se află acolo unde există credinţa adevărată şi nu acolo unde sunt bisericile şi însuşirile exterioare ale Bisericii, spune: „Ei [ereticii] au casele, noi pe Cel din casă, ei bisericile, noi pe Dumnezeu. Şi pe a ne face temple vii ale Dumezeului celui viu, jertfe însufleţite, arderi de tot înţelegătoare, ofrande desăvârşite, dumnezei prin închinarea Treimii. Ei [au] noroade, noi pe îngeri; ei îndrăzneală, noi credinţă; ei să ameninţe, noi să ne rugăm; ei să lovească, noi să îndurăm; ei aur şi argint, noi cuvânt curat”. Cele de mai sus demonstrează că lucrurile nu stau aşa cum par la arătare, ci aşa cum le-au stabilit Scripturile şi Părinţii. De aceea spune în continuare: „Mi-e turma mică? Dar nu purtată prin prăpăstii. Strâmtă îmi e stâna, dar necălcată de lupi, neprimitoare de tâlhar, nici sărită de hoţi şi de străini”. Turma aceasta a drept-credincioşilor era separată de cea eretică şi numeroasă şi avea toate caracteristicile Bisericii, chiar dacă nu avea nimic din cele exterioare. Lucrul minunat este că şi mai înainte de venirea Sfântului în Constantinopol ortodocşii păstrau această poziţie a delimitării de patriarhul eretic, ceea ce arată că aceasta era Tradiţia Bisericii, fără să aştepte hotărârea Sinodului al II-lea Ecumenic. Însemnătate are în acest caz faptul că Sfântul socoteşte turmă ortodoxă doar pe cei separaţi de patriarhul eretic, prigoniţi, împrăştiaţi şi fără episcop, în vreme ce nici măcar nu-i numără între ortodocşi pe cei care-l urmau pe patriarhul Dimofil, deşi protestau, probabil, prin viu grai ori prin scris împotriva lui, pe cei care se supuneau de frică, deşi aveau cugetare ortodoxă şi pe cei care rămâneau în comuniune aşteptând hotărârea Sinodului din Constantinopol. Învăţătura Sfântului Grigorie cu privire la acest subiect este clară şi se cuprinde în următoarele sale cuvinte: „vrăjmăşia n-am lăudat-o, dar râvna am acceptat-o; căci decât o unitate pătimaşă, mai bună este despărţirea de dragul bunei credinţe”. Dumnezeu – adică – se afla acolo unde se adunau ortodocşii, sub cerul liber, chiar dacă erau ei puţini, şi nu în bisericile luxoase unde domnea erezia. Ca să se păstreze credinţa adevărată trebuie să existe „despărţirea pentru buna credinţă”, adică delimitarea ecleziastică de cei ce cugetă şi lucrează în mod eretic. Vom adăuga încă două fragmente, valabile şi astăzi, pe care dacă le-ar fi cunoscut episcopii şi le-ar fi crezut, ar fi trebuit sau să se corecteze numaidecât şi să înveţe drept cuvântul adevărului sau să se retragă, ca pricinuitori ai morţii sufleteşti a multora. Într-o epistolă către locuitorii din Chesaria Sfântul spune: „Făclie a Bisericii este episcopul, lucru binecunoscut vouă, chiar dacă nu vi l-am scrie. Deci este firesc ca, dacă făclia este curată şi trupul să-l conducă pe drum drept; iar dacă nu este curată, să nu-l conducă drept. La fel şi ocrotitorul Bisericii, după cum va fi într-un fel sau altul, sau îi va primejdui pe ceilalţi sau îi va salva”. Aici episcopul este numit „ocrotitor al Bisericii” şi în funcţie de starea lui turma sau se va mântui sau va risca, urmându-l, să se piardă. Într-un alt cuvânt de laudă către Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Grigorie spune: „Deci astfel şi pentru acestea, cu aprobarea întregului popor, nu în felul viclean care a precumpănit în vremea din urmă, nici prin crime şi tiranie, ci apostoliceşte şi duhovniceşte este ridicat pe tronul lui Marcu [Apostolul], urmaş nu mai puţin al bunei-credinţe [a aceluia], pe cât al dregătoriei. Căci în ce priveşte aceasta (i.e. dregătoria), au mijlocit mulţi între el şi acela, pe când în ce priveşte buna-credinţă, se află numaidecât după acela. Şi aceasta este succesiunea cea mai de cinste. Căci a avea aceeaşi cugetare [cu predecesorul] înseamnă a-i fi şi urmaş la tron, iar a avea alta, înseamnă a i te opune şi la tron. Iar conducerea are doar numele succesiunii, pe când buna-credinţă este semnul succesiunii adevărate. Căci nu cel ce se sileşte pe sine [să ajungă la tron], ci cel silit de alţii este urmaş; nici cel ce izbuteşte călcând legea, ci cel ajuns în faţă potrivit legii; nici cel ce cugetă lucruri potrivnice, ci cel de aceeaşi credinţă [este urmaş la tron]. Decât dacă cineva vrea să spună prin «urmaş» cum ar spune «boală» în loc de sănătate, «întuneric» în loc de lumină, «zăpăceală» în loc de linişte şi «ieşire din fire» în loc de cumpătare”. Aici Sfântul caracterizează ca vicleană metoda alegerii episcopului fără aprobarea poporului şi învaţă că episcopul ales, ca să fie urmaş la tron, trebuie să fie urmaş şi al dreptei credinţe. Aceasta este – spune – succesiunea „de facto”, pe când cealaltă – succesiunea lipsită de dreaptă credinţă – este doar cu numele, iar episcopul care nu este drept credincios, nu are tronul adevărat. De aceea Sfântul Grigorie adaugă că adevăratul urmaş la tron este nu „cel ce cugetă lucruri potrivnice, ci cel de o credinţă”. Din toate acestea băgăm de seamă al cui urmaş este pe tronul din Constantinopol patriarhul actual Bartolomeu şi toţi ceilalţi patriarhi ecumenişti – şi ce trebuie să facem ortodocşii în privinţa lor, punând în aplicare canonul al XV-lea AB şi urmând, după cum am mai spus, Sfintei Tradiţii, care în veacul al nouălea a fost ilustrată de acest Canon.

5. Sfântul Chiril al Alexandriei

Cu privire la Sfântul Chiril vom arăta că şi el s-a aflat pe linia Sfântului Canon de care ne ocupăm, a îndepărtării bisericeşti de episcopul eretic înainte de judecata sinodului. 18 După cum se ştie, Sfântul Chiril a luptat împotriva ereziei lui Nestorie. Când Nestorie – patriarh al Constantinopolului – a început să înveţe public părerile sale eretice cu privire la Născătoarea de Dumnezeu şi la înomenirea lui Hristos, Sfântul Chiril i-a trimis mai întâi două scisori, sfătuindu-l să părăsească erezia şi să urmeze credinţa Bisericii. Pentru că acela nu s-a îndreptat, Sfântul Chiril, împreună cu papa Romei Celestin, i-au trimis o a treia epistolă, prin care cu multă asprime îi lăsa un oarecare răstimp ca să se depărteze de erezie; şi dacă în acest răstimp nu avea să se îndrepte, va fi fost lipsit de împărtăşirea şi pomenirea lor şi nu va mai fi fost numărat între episcopi. Această întrerupere a comuniunii s-a petrecut mai înainte de judecarea sinodală şi condamnarea lui Nestorie. Sfântul Chiril de asemenea, înainte de condamnarea lui Nestorie în sinod, n-a recunoscut pedepsele pe care acesta le dăduse clericilor săi, care şi ei, mai înainte de sprijinul şi îndemnul Sfântului, întrerupseseră comuniunea şi pomenirea lui Nestorie, fapt pentru care fuseseră caterisiţi de acela. Ba pe aceşti clerici din Constantinopol Sfântul Chiril îi laudă ca mărturisitori ai credinţei şi îi îndeamnă să continue a menţine această poziţie. Prezentăm acum textele care certifică punerea în practică a Canonului al XV-lea AB şi arată fără putinţă de tăgadă că aceasta era Tradiţia Bisericii, pe care o urmau nu doar clericii, ci şi poporul de rând. Fragmentul din epistola a treia a Sfântului Chiril către Nestorie este următorul: „Iată aşadar, odată cu sinodul întrunit în cetatea mare a Romei sub oblăduirea preacuviosului şi de Dumnezeu cinstitorului nostru frate şi împreună-slujitor Celestin episcopul, îţi atragem atenţia şi prin această a treia epistolă, sfătuindu-te să te lepezi de astfel de învăţături nefericite şi stricate, pe care le cugeţi şi le înveţi, şi să te întorci la credinţa adevărată, încredinţată dintru început Bisericilor prin Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti, care au fost şi martori şi slujitori ai cuvântului. Şi dacă evlavia ta nu va face aceasta potrivit răstimpului hotărât în scrisorile amintitului preacuvios şi de Dumnezeu cinstitor frate şi împreună-slujitor al nostru, episcopul Celestin al Bisericii romanilor, află că nu vei mai avea nicio părtăşie cu noi, nici loc sau cuvânt între preoţii şi episcopii lui Dumnezeu. Căci nu se cade să mai trecem cu vederea Biserici tulburate în acest fel şi noroade smintite şi dreapta credinţă lepădată şi turmele împrăştiate de tine, cel ce erai dator să le mântuieşti, dacă ai fi fost cu adevărat iubitor al dreptei noastre credinţe, călcând pe urmele bunei credinţe a Sfinţilor Părinţi. Iar cu toţi cei care s-au despărţit de evlavia ta din pricina credinţei şi cu mirenii [afurisiţi] şi clericii caterisiţi suntem deopotrivă părtaşi. Căci nu este cu dreptate ca pe cei ce au cunoscut dreapta cugetare să-i nedreptăţeşti prin hotărârile tale, din cauză că ei, bine făcând, ţi-au grăit împotrivă”. 21 Aici Sfântul Chiril îl înştiinţează pe Nestorie că în „răstimpul hotărât” trebuia să-şi schimbe părerile. În caz contrar „află că nu vei mai avea nicio părtăşie cu noi”, adică va fi întrerupt comuniunea eclezială cu el, chiar fără a fi condamnat de vreun sinod. În continuare spune: „cu toţi cei care s-au despărţit de evlavia ta din pricina credinţei (…) suntem deopotrivă părtaşi”. Aici se vede că, după ce Nestorie a început să-şi propovăduiască ereziile, mulţi clerici şi mireni au întrerupt comuniunea bisericească cu el şi Nestorie i-a caterisit pe toţi. Deci Sfântul Chiril se aliază şi se împărtăşeşte cu cei care au întrerupt comuniunea cu Nestorie înainte de judecata sinodului, şi nu recunoaşte pedepsele date de acesta, chiar dacă nu fusese caterisit încă. Această poziţionare a Sfântului Chiril şi a clerului din Constantinopol este aplicarea „à la lettre” – am spune – a Canonului al XV-lea AB şi Tradiţia de peste veacuri a Bisericii. Faptul că Sfântul Chiril nu recunoştea pedepsele impuse de Nestorie celor delimitaţi de el este o învăţătură limpede cu privire la modul în care trebuie să întâmpine ortodocşii, în situaţii asemănătoare, pedepsele venite de la eretici. Sfântul Chiril nu s-a limitat doar la corespondenţa cu Nestorie. A scris o epistolă şi către clerul şi poporul din Constantinopol, înştiinţându-i de poziţia lui faţă de Nestorie şi lăudându-le mărturisirea. Fragmentele care ne interesează sunt următoarele: „A lui Chiril epistolă scrisă către clerul şi poporul din Constantinopol, în care scrie să nu ia aminte la învăţătura necuviincioasă a ereticului Nestorie, nici să se împărtăşească cu el, dacă rămâne lup în loc de păstor, ci să se îmbărbăteze în Domnul şi să-şi ţină credinţa nestrămutată. Încă mai scrie să fie de o împărtăşire cu cei izgoniţi de Nestorie pentru că au grăit împotriva învăţăturii lui. Către iubiţii şi prea doriţii fraţi preoţi, diaconi şi poporului din Constantinopol, Chiril episcopul şi sinodul întrunit în Alexandria diocezei Egiptene, bucuraţi-vă în Domnul! […] Pentru că şi de la cele pe care vi le grăieşte în biserici nu se opreşte, şi din explicaţiile sale scrise îl aflăm înşelat şi nu mai puţin necuviincios în cele ale credinţei, am fost prin urmare nevoiţi să-i atragem atenţia că, dacă nu se leapădă cât mai grabnic de inovaţiile sale şi, potrivit sorocului hotărât de preacuviosul şi de Dumnezeu cinstitorul episcop al Bisericii romanilor Celestin, nu anatematizează în scris cele pe care le-a grăit către voi şi le-a aşezat în cărţi sau cel puţin le-a pregătit a fi aşezate – [lucruri] care au ajuns şi până la noi – nu mai are niciun loc de împărtăşire cu preoţii lui Dumnezeu, ci va fi străin de toţi. […] Acestă credinţă înflăcărând-o pururi în voi, păstraţi-vă nepătaţi şi neprihăniţi, nici împărtăşindu-vă cu cel amintit, nici luândul în seamă ca învăţător, dacă rămâne lup în loc de păstor şi dacă după această atenţionare pe care i-am făcut-o, va prefera să cugete cele strâmbe. Iar cu clericii sau mirenii despărţiţi de dragul dreptei credinţe sau caterisiţi de el, noi ne împărtăşim, neîntărind hotărârea lui nedreaptă, ci mai degrabă lăudându-i pe cei care au suferit-o şi spunându-le cuvântul acela: «Dacă sunteţi ocărâţi în Domnul, fericiţi sunteţi; căci Duhul lui Dumnezeu şi al puterii s-a odihnit întru voi»”. 22 Aici Sfântul Chiril îşi face cunoscută poziţia şi accentuează că, după trecerea termenului, Nestorie „nu mai are niciun loc de împărtăşire cu preoţii lui Dumnezeu”, chiar dacă lipsea hotărârea sinodală. La sfârşitul epistolei îndeamnă clerul şi pe popor să continue neîmpărtăşirea cu patriarhul lor eretic „dacă rămâne lup în loc de păstor”, adăugând că stă în comuniune cu cei caterisiţi şi afurisiţi de Nestorie. Probabil că scrisoarea a treia către Nestorie şi cea către clerul şi poporul din Constantinopol au fost scrise una după alta şi trimise împreună. Perioada ereziei lui Nestorie ne înfăţişează imaginea simţirii ortodoxe a poporului şi cinului monahal din Constantinopol. Această poziţionare a ortodocşilor este semnificativă şi seopune desăvârşitei noastre indiferenţe de astăzi. Când s-a auzit întâia oară, în faţa poporului adunat la slujbă, erezia lui Nestorie referitoare la persoana Maicii Domnului, mulţimea a reacţionat imediat şi a ieşit cu vuiet şi cu huiduieli din biserică. Descrierea este făcută de Sfântul Chiril astfel: „Şi s-a făcut strigăt mare de către tot poporul şi au ieşit afară. Acum noroadele din Constantinopol nu se mai adună la slujbe, în afară de câţiva mai uşori la minte şi de cei care îl linguşesc. Iar aproape toate mănăstirile şi arhimandriţii lor23 şi mulţi din senat nu se mai adună [cu patriarhul], temându-se să nu fie nedreptăţiţi în ce priveşte credinţa, de vreme ce el şi cei dimpreună cu el, pe care i-a adus venind din Antiohia, grăiesc cu toţii lucruri stricate”. 24 Aici avem de-a face cu faptul că erezia lui Nestorie nu era nici măcar cunoscută de Sinod sau de Părinţi şi cu toate acestea poporul simplu a reacţionat instinctiv faţă de erezie şi a plecat din biserică. Ceea ce înseamnă că delimitarea de orice erezie a fost dintotdeauna Tradiţie a Bisericii şi poporul o păstra lucrătoare ori de câte ori se ivea vreo erezie. De asemenea face impresie faptul că monahii se aflau în prima linie a delimitării de Nestorie, temându-se ca nu cumva prin comuniunea bisericească să trădeze credinţa. La fel de însemnată şi în acelaşi duh este şi scrisoarea Sfântului către stareţii şi călugării din Constantinopol. Cunoaşterea problemelor de către monahi este importantă, fiindcă ei au fost dintotdeauna cei dintâi apărători ai credinţei. Sfântul scrie printre altele: „Iar pentru că [Nestorie] a rămas în aceleaşi, dacă nu cumva şi în altele mai rele, adăugând mereu defăimări peste defăimări şi propovăduind învăţături cu totul străine şi ciudate, pe care nu le-a cunoscut deloc Sfânta Biserică sobornicească, am socotit drept să-i atragem atenţia printr-o a treia scrisoare, cea trimisă de noi şi de preacuviosul şi de Dumnezeu cinstitorul nostru frate şi împreună-slujitor Celestin, episcopul Romei celei mari. Dacă va alege să se pocăiască şi, plângând pentru cele spuse, să dea în scris anatemei strâmbele sale învăţături şi să mărturisească drept şi în chip de neînvinuit credinţa Bisericii soborniceşti, să rămână (părtaş), cerând iertare şi învăţând cele de trebuinţă. Dacă nu alege să facă acestea, străin să fie şi despărţit de ceata episcopilor şi de vrednicia învăţătorească. Căci nu este fără primejdie ca în chip de păstor un lup grozav să se atingă de turmele Mântuitorului. Îmbărbătaţi-vă, deci, ca robi ai lui Hristos şi îngrijiţi-vă de sufletele voastre, pe toate săvârşindu-le spre slava lui Hristos şi pentru ca credinţa în El să fie propovăduită dreaptă şi nedefăimată peste tot. Acest lucru şi de primejdiile de după aceea vă va scăpa, şi de a vă învrednici de cununile de la dumnezeiescul scaun de judecată vă va pregăti, pentru că Mântuitorul nostru al tuturor, Hristos, îi primeşte pe toţi cei ce au dragoste de El”. 25 Cuvintele de căpetenie ale epistolei sunt: „Nu este fără primejdie ca în chip de păstor un lup cumplit să se atingă de turmele Mântuitorului”. Am spune astăzi şi noi: „Audă acestea episcopii ecumenişti de acum”. Este totodată demn de subliniat faptul că – după Sfântul Chiril – nu poate fi cineva episcop fără să aibă credinţă dreaptă.Vom încheia cu o epistolă deosebită a Sfântului, pe care a trimis-o imediat după încheierea Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes, înainte de întocmirea proceselor-verbale, clerului şi poporului din Alexandria. Este nebănuit interesul norodului din Efes pentru condamnarea lui Nestorie, iar manifestările de după sfârşitul Sinodului arată sensibilitatea colectivă în probleme de credinţă, precum şi aprobarea şi identificarea tuturor cu hotărârile Sinodului. „Chiril iubiţilor şi prea doriţilor preoţi şi diaconi şi popor al Alexandriei, bucuraţi-vă în Domnul! Deşi se cuvenea bine-credincioşiei voastre a afla mai pe larg cele petrecute, totuşi din pricina grabei celor care vor aduce scrisoarea, vă vestesc pe scurt. Aflaţi, deci, că în douăzecişiopt ale lunii Pavní a avut loc Sfântul Sinod în Efes în biserica mare a cetăţii, care se cheamă Maria Născătoare de Dumnezeu. Stăruind ziua întreagă, în cele din urmă l-am judecat pe Nestorie cel cu faimă rea, care nici n-a îndrăznit măcar să se arate în sfântul sobor, l-am supus caterisirii şi l-am scos din episcopie. Fost-am episcopii adunaţi ca la douăsute, mai puţini sau mai mulţi. Şi a stat acolo tot poporul cetăţii de dimineaţă până seara, aşteptând judecata sfântului sobor. Iar când au auzit că a fost caterisit nefericitul, toţi într-un glas au început să laude sfântul sobor şi să-L slăvească pe Dumnezeu, căci a căzut vrăjmaşul credinţei. Ci ieşind noi din biserică ne-au mers înainte cu lumânări până la locul unde eram găzduiţi, căci era de acum seară; şi s-a făcut multă bucurie şi aprindere de lămpi în cetate, încât şi femei, cu căţui în mână, ne-au însoţit. Şi a arătat Mântuitorul hulitorilor slava Sa, căci pe toate le poate. Avem deci, după ce vom săvârşi înscrisurile făcute la caterisirea lui, să ne grăbim către voi”. 26 Subliniem purtarea norodului după condamnarea lui Nestorie: „toţi într-un glas au început să laude Sfântul Sobor şi să-I dea slavă lui Dumnezeu, căci a căzut vrăjmaşul credinţei”. Apoi au făcut o litanie ad-hoc cu felinare, lumânări şi tămâie, cinstindu-i pe Părinţi şi slăvind pe Dumnezeu. Încheind cu Sfântul Chiril al Alexandriei, este de folos să ne gândim că, dacă astăzi poporul ar avea măcar o mică parte din interesul pentru problemele de credinţă al poporului de atunci din Efes, lucrurile în Biserică ar fi stat fără îndoială altfel, iar erezia ecumenismului ar fi fost de mult condamnată. Acum nu facem decât să secerăm roadele indiferenţei şi potolirii noastre.

Descarcă

Show Comments (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Biserica Ortodoxă este universală - Blog personal al Părintelui Matei Vulcanescu