– Oamenii spun cu bucurie: „Toţi care credem în Hristos, toţi suntem creştini şi trebuie să ne iubim”. Nu mai sunt percepute consecinţele acestui minimalism dogmatic. Există asemenea consecinţe practice în via­ţa noastră? Nu este mai mare iubirea?

– Invaţă atât Sfânta Scrip­tură, cât şi Sfinţii Părinţi că atunci când există greşeală sau minimalism în credinţă, atunci există greşeală şi minimalism şi în viaţa mo­rală şi în viaţa duhovniceas­că. Atunci când adevărul de credinţă este stricat, se stri­că şi credinţa, şi morala, şi duhovnicia. Dacă nu s-ar în­tâmpla aşa, Hristos şi apos­tolii nu ar fi avut motiv să fie împotriva ereticilor. Vedem în Noul Testament că apos­tolii erau foarte duri în problema credinţei. Sfântul Ioan Teologul a mers odată la o baie şi a auzit că înăuntru era şi ereticul Cerint. Şi atunci a spus: „Să nu intrăm, să nu se prăbuşească baia peste ace­la şi să pierim şi noi!“. Sfân­tul Apostol Pavel spune ca de omul eretic, după prima şi a doua mustrare să te depărtezi (Tit 3, 10) ca fiind singur de sine osândit. La fel, iarăşi, Sfântul Ioan Teologul, care, nu uitaţi, esteapostolul iubi­rii, spune ca pe eretic să nu-l primiţi în casă şi să nu-i zi­ceţi: Bun venit! (IIIoan 1, 10-11). Credeţi oare că apos­tolii nu iubeau pe eretici?
Andrei, te întreb pe tine, şi pe credincioşii din Romania: când iubeşti pe cineva cu adevărat? Atunci când îi ascunzi adevărul sau atunci când îi spui adevărul? Pen­tru că aceasta este iubirea adevărată. Când ai dorin­ţa fierbinte ca şi celălalt, cel de lângă tine, să se mântu­iască, atunci îi spui adevă­rul; îi spui: „Ceea ce crezi tu este greşit! Vino la adevăr, ca să te mântuieşti!”. Asta au făcut permanent sfinţii şi chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut asta cu fa­riseii şi cărturarii. De aceea trebuie să înţeleagă oamenii că iubirea este legată esenţi­al de adevăr. Iubirea şi adevărul sunt nedespărţite. Fără adevăr, iubirea este minci­noasă. Luaţi-o pur omeneş­te! Poţi să îţi iubeşti soţia şi să nu îi spui adevărul? Dacă o iubeşti îi spui adevărul! In Grecia avem o vorbă: „Pen­tru că ţin la tine, îţi spun ade­vărat!“.Ortodocşii tradiţio­nalişti iubesc cu adevărat. Pe catolici, pe musulmani, pe monofiziţi, pe protestanţi. Pe toţi îi iubim şi vrem să îi ajutăm să afle adevărul spre folosul lor, spre mântuirea lor. Ceilalţi îşi bat joc de ei şi îi mint.

– Există în tipicul bisericesc o rânduială de anatematizare a ereticilor care se făcea în biserici în Duminica Ortodoxiei. Este această rânduială conformă dragostei creştine pe care o aminteaţi?

– Anatemele care se ros­tesc în Duminica Ortodoxiei au caracter pedagogic şi scopul lor este de a-i pune în gardă pe credincioşi, de a-i apăra de erezie. Atunci când credinciosul aude în biserică că erezia se anatematizează, atunci conştientizează peri­colul pe care ea îl reprezintă pentru mântuire. Inţelege că acceptând învăţăturile eretice îşi pierde sufletul. Dar ana­temele sunt iubire şi faţă de eretici, pentru că aceştia, vă­zând poziţia Bisericii, conşti­entizează uneori greşeala în care se află şi se întorc la Or­todoxie. Este exact ceea ce spuneam: iubirea adevărată şi nu iubirea falsă. Este ceea ce face orice părinte pentru copiii săi. Când vrea să le ara­te că un anumit lucru este un pericol foarte mare, se com­portă foarte dur, le vorbeşte foarte dur, ca astfel ei să în­ţeleagă cât este de periculos acel lucru. Anatemele trebu­ie rostite în biserică.

– Este ecumenismul, aşa cum se declară, un mijloc ceai de propovădu­ite a adevărului credinţei ortodoxe? Sunt voci care spun că suntem datori să fim în mişcarea ecumenică pentru a marturisi poziţia Ortodoxiei…

– Această întrebare este una foarte importantă. Atin­ge exact esenţa problemei ecumenismului. Ea naşte alte două întrebări fundamenta­le. Prima ar fi: “Până în seco­lul 20, când a început dialo­gul ecumenic, Biserica nu a dat mărturia cea bună?”. Toată pleiada de sfinţi care au tră­it până atunci, cum au mărtu­risit ei? Cum se comportau ei cu eterodocşii? Aveau astfel de dialoguri? Metoda dialo­gului de astăzi a fost necunos­cută Bisericii timp de 2000 de ani. Când o anumită grupare îmbrăţişa o anumită erezie şi când ea prindea putere, Bise­rica se neliniştea, dar nu fă­cea cu aceia dialoguri de la egal la egal, ci îi chema la Si­nod să îşi prezinte învăţătu­ra lor, iar Sinodul hotăra dacă aveau sau nu dreptate. Sino­dul era locul unde se mărtu­risea adevărul. A existat vreo­dată în Biserică dialog care să dureze 20-30 de ani? Se cer­ceta cazul şi, dacă se descope­rea o erezie, Biserica lua în­dată o decizie.
Cea de-a doua întrebare pe care o naşte întrebarea ta este: „Care sunt roadele pre­tinsei mărturisiri ortodoxe în acest dialog ecumenic?”. Cei care sprijină acest tip fals de dialog şi mişcarea ecume­nică afirmă că participă la acest dialog ca mărturisitori ai adevărului Ortodoxiei, dar sunt sute de exemple când tocmai reprezentanţii orto­docşi au trădat adevărul Or­todoxiei. S-a văzut în acest dialog că întotdeauna rezul­tatul lui a fost că ortodoc­şii au dat înapoi şi că nu au mărturisit adevărul, iar dacă vreunul dintre ei a mărturi­sit adevărul, a fost dat afa­ră din acest dialog. Sunt aleşi să participe doar acei teologi care sunt de acord cu duhul sincretist.

– Unii ar spune astăzi că o viată morală ar fi suficientă şi că adevarul de credinţă contează mai puţin…

– Amintiţi-vă de căderea Constantinopolului în mâinile islamului.De ce a îngăduit Dumnezeu să cadă Constantinopolul? Pentru că ortodocşii au trădat credinţa, în 12 decembrie 1452, deci, iată, numai cu câteva luni înaintea căderii Constantinopolului, s-a făcut liturghie în Sfânta Sofia, ortodocşii şi catolicii împreună. Se ştie că, după cucerire, sultanul Mahomed a avut o întrevedere cu generalii săi, ca să se bucure de izbândă. Şi cum mâncau ei şi se veseleau, deasupra sultanului, pe perete, s-a arătat o mână. Sultanul, înfricoşat, a chemat pe toţi înţelepţii săi să tâlcuiască semnul acela, dar nimeni nu a ştiut. Şi atunci au întrebat şi pe Ghenadie Scholarios, care era simplu monah, de altfel singurul din Constantinopol care se opusese ferm unirii cu catolicii. El a cerut răgaz de o săptămână şi le-a zis: „Dacă în răstimpul acesta o să îmi descopere Dumnezeu, o să vă spun”. Şi Dumnezeu i-a descoperit că palma aceea cu cinci degete răsfirate car s-a arătat deasupra sultanului însemna că dacă în Constantinopol ar mai fi rămas măcar cinci ortodocşi adevăraţi, nu ar fi căzut oraşul. Şi să ne mai amintim şi că până pe 28 mai 1453 toate încercările sultanului Mahomed al II-lea de a cuceri Constantinopolul au eşuat şi era hotărât să se retragă. In seara dinaintea căderii, 28 spre 29 mai, un cleric musulman a spus însă: „Nu plecaţi. Până noaptea aceasta am văzut deasupra cetăţii un nor alb, harul lui Dumnezeu care îi apăra pe bizantini. Acum însă norul s-a ridicat. Dumnezeu i-a părăsit. Acum putem să îi cucerim“. Şi i-au cucerit.
– Dovadă că în secolul 7, în vremea Patriarhului Serghie, Constantinopolul a fost scăpat de năvălitori în mod miraculos de către Dumnezeu, deşi armata şi împăratul nu se aflau atunci în cetate să o apere…
– Exact. Aşa cum am mai spus: când suntem nemişcaţi în credinţa noastră, atunci îl avem pe Dumnezeu împreună lucrător cu noi. Şi când Dumnezeu este cu noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.

sursa: “Lumea credintei”, nr. 1 (138)/ ianuarie 2015