În satul lui Partenie era un tânăr oarecare pe care câţiva vechi calendarişti, în Paros, l-au convins să nu meargă la Biserică, să nu se spovedească, să nu se împărtăşească cu preacuratele Taine, pentru că va merge în iad, pentru că prin noul calendar nu există Liturghie, nici Taine. Câţi merg la Biserică după noul calendar, se spovedesc şi se împărtăşesc, toţi sunt ai iadului. Îngrozit, tânărul s-a îndepărtat de Biserică şi de Sfânta Împărtăşanie şi a păţit nefericitul ceea ce zice Sfântul Chiril: „Cei ce se îndepărtează pe ei înşişi de Biserică şi de Sfintele Taine se fac vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului”. Însă înduratul Dumnezeu nu l-a lăsat să se piardă, pentru că din simplitate a fost rătăcit de către vechii calendarişti. Şi atunci când s-a îmbolnăvit şi s-a apropiat de moarte, într-o zi, a intrat in camera sa o mulţime de demoni, îl îmbrăţişau şi-i spuneau: Am venit să te luăm, eşti al nostru. În prezenţa şi la vederea necuraţilor demoni, tânărul s-a îngrozit şi a strigat cu glas mare: Ajutor! Ajutor! Scoateţi-i pe aceşti negri care au venit să mă ia! Părinţii alergară îngroziţi, la fel şi vecinii, şi-l întrebară ce a păţit. Acesta mai tare striga: Scoateţi-i pe negrii care au venit să mă ia!

Părinţii şi cei care veniseră în grabă nu vedeau pe nimeni şi încercau să-l mângâiem dar el tremura continuu, plângea şi striga să-i scoată afară. După ce a văzut că niciun ajutor nu i-au dat, a spus către părinţii săi: Aduceţi-mi-l pe preotul Filotei ca să mă spovedesc! Şi pentru că i-au spus că lipseşte, le-a zis: Aduceţi-l pe preotul Manole. I-au zis: Este nou-calendarist, iar tu nu ai fost niciodată la Biserică, pentru că era nou-calendarist şi nici nu-l salutai. Cum îl convingi acum să vină? Am greşit, am greşit! Aduceţi-l ca să mă spovedesc.

I-au adus la cunoştinţă, a venit, iar tânărul s-a spovedit. Când a intrat insa preotul, demonii au ieşit şi stăteau la uşă. Iar când preotul i-a citit rugăciunea de iertare, negrii şi urâţii demoni au fugit plângând, şi intrând câţiva tineri frumoşi, minunaţi la înfăţişare, l-au îmbrăţişat şi i-au spus: Pentru că te-ai spovedit curat, am venit în ajutorul tău. Tânărul a încetat să mai plângă, să se mai teamă şi cu glasuri de mulţumire, cu faţa luminoasă şi liniştită, îi chema pe părinţi şi pe vecini ca să vadă strălucirea şi frumuseţea acelor tineri, dar ca nişte nevrednici aceia nu-i vedeau.După trei zile a spus părinţilor săi: Aduceţi-i la cunoştinţă părintelui Manole ca mâine la orele 9 să vină să mă împărtăşească, pentru că tinerii care mi-au vorbit, mi-au spus că mă vor lua cu ei. Astfel s-a şi întâmplat şi a plecat zâmbind şi cu nădejdi bune în Ierusalimul cel de sus.

În Syros erau doi ieromonahi-duhovnici fanatici şi zelotişti, foarte râvnitori ai calendarului vechi, care îi sfătuiau şi îi învăţau pe oameni, pe creştini, să nu se mai ducă la Biserică, să nu se mai împărtăşească cu Preacuratele Taine. În loc să se împărtăşească, să prefere să umple un pahar de vin şi să afunde în el o felie de pâine şi să mănânce, aceasta ar fi mai de preferat. De asemenea, copiilor lor, în loc să-i boteze preoţii nou-calendarişti, să prefere să le facă o baie în mare sau să pună într-o vană apă şi să-i spele. Iar unul mai fanatic spunea că împărtăşania nou-calendariştilor o pune jos şi o calcă în picioare şi spunea şi un cuvânt ruşinos.Şi aveau între ei atâta ură, invidie şi răutate încât nu se ocupau cu nimic altceva, cât de mult îi preocupa să meargă la oamenii cunoscuţi lor şi la cei necunoscuţi, să se judece unul pe altul, cu judecăţi înfricoşătoare şi cu clevetiri groaznice. Se făcuse o mare sminteală în oraşul Syros.

Câţiva oameni cuminţi şi cu frică de Dumnezeu mă roagă să-i împac. Am încercat să-i conving că sunt datori ca creştini şi, mai mult, ca ieromonahi şi duhovnici, să se ierte, să se împace, să zădărnicească invidia şi duşmănia, ca să nu moară în duşmănie. A fost însă imposibil. Pe unul prin multe pilde şi învăţături din Evanghelie, l-am convins să se ierte. Celălalt a fost imposibil de înduplecat, de aceea i-am spus: Dacă nu-l ierţi, să nu mai liturghiseşti, pentru că Hristos spune: Mai întâi să te împaci cu vrăjmaşul tău şi atunci să-ţi aduci darul şi jertfa ta. Eu, îmi spune, voi liturghisi… Dar în loc să liturghisească, după puţine zile după ce i-am spus să nu liturghisească, a luat un cuţit şi s-a dus să junghie pe nepotul unui negustor pentru că îi luase banii. Şi pentru că poliţistul l-a închis pentru câteva zile şi l-a ameninţat să nu se mai atingă vreodată de nepotul aceluia, pentru că îl va pedepsi, s-a dus ca un alt Iuda şi a luat o funie şi şi-a făcut un ştreang ca să se sugrume. Dar în clipa aceea l-a văzut o femeie care a strigat şi au alergat de i-au tăiat funia şi a fost salvat.

Dar pentru că hulea, l-au închis la azil. Şi când s-a apropiat de moarte şi s-a dus preotul să-l împărtăşească, l-a găsit că-şi mânca necurăţiile! Şi astfel a murit neîmpărtăşit, el care zicea că Împărtăşania nou-calendariştilor o pune jos şi o calcă în picioare şi o amestecă în necurăţii. Iar când l-au dezgropat l-au găsit neputrezit. Cadavrul lui era negru, răspândea un miros greu, gura îi era deschisă şi limba îi atârna în afara gurii. Acestea sunt isprăvile vechilor calendarişti fanatici care au îndepărtat iubirea şi ţin strâns vechiul calendar ca să nu-l piardă.

Dacă aş vrea să număr rătăcirile şi ereziile vechilor calendarişti în care au căzut o dată cu introducerea noului calendar, nu-mi va ajunge timpul. În afara rebotezării, a mirungerii din nou, a îndrăznelii unora de a nu intra în Bisericile creştinilor nou-calendarişti, a nu se închina la sfintele icoane, a trece pe lângă Biserici şi a nu-şi face semnul Crucii şi a spune că bisericile s-au catolicizat, icoanele s-au întinat. Iar atunci când bat clopotele bisericilor pentru sărbătoarea vreunui sfânt, unii vechi-calendarişti spuneau că este sărbătoarea sfinţilor catolici.

O călugăriţă vechi-calendaristă de la mănăstirea de maici din Tynos, trecând pe dinaintea uşilor Bisericii Mănăstirii în Marea Vineri şi văzându-l pe Hristos răstignit pe lemn în mijlocul bisericii s-a întors cu spatele la Hristos. La observaţiile unei alte călugăriţe vechi-calendariste cum de nu îi este ruşine, a răspuns cu impertinenţă şi fără evlavie: Acest Hristos nu este al nostru, este al catolicilor. Mă opresc, nu mai spun altceva. Spun doar atât: „Părinte, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac”, nici ce zic.
Ia aminte, să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să fii întotdeauna lângă El.

Cu iubire părintească şi rugăciuni din inimă
Arhimandritul Filotheos”

(Preluat de pe http://www.impantokratoros.gr/5C53DEB4.el.aspx şi tradus din greceşte de Leontie monahul)