(Această prelegere a fost prezentată la Conferința Interortodoxă organizată de Comitetul de Inițiativă al Conferinței «Lecturile Sfântului Ioan» de la Biserica veche Sfântul Gheorghe (Rotonda) din Sofia, sub binecuvântarea Preafericitului Mitropolit al Sofiei și Patriarh al Bulgariei, Neofit, la Sofia, în zilele de 9–10 iunie 2017) http://bg-patriarshia.bg/news.php?id=237167

Preafericirea Voastră, Patriarhul Bulgariei Neofit,

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preacucernici Părinți,

Iubiți frați,

În anul 1950, la doi ani după prima Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Amsterdam, Comitetul Central al CMB a redactat o declarație care a intrat în istorie sub titlul „Declarația de la Toronto”. Alături de Constituția CMB, Declarația de la Toronto este considerată a fi unul dintre pilonii mișcării ecumeniste, uneori numită chiar „Magna Carta” a CMB.

Așa-numitul „Sfânt și Mare Sinod” din iunie 2016, ținut în Creta, în textul oficial „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, afirmă la paragraful 19: „Bisericile Ortodoxe membre consideră drept o condiţie sine qua non pentru participarea la CMB respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, potrivit căruia pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată „Biserica, bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu.”

Declarația de la Toronto a fost elaborată de secretarul CMB, Willem Visser ’t Hooft, împreună cu colegul său Oliver Tomkins, și este rezultatul unor consultări anterioare cu teologi romano-catolici și cu unii teologi ortodocși, printre care și protopresbiterul Gheorghe Florovski, care a avut o contribuție importantă. Scopul acestei declarații a fost dezvoltarea unei viziuni prin care să se stabilească ce reprezintă și ce nu reprezintă CMB. Ideea din spatele acestei viziuni a fost crearea unui spațiu de dialog care să țină seama de diversitatea existentă în spațiul creștin, inclusiv de cea ecleziologică și dogmatică. După cum afirmă teologul rus Vitali Borovoy, Declarația a fost cea care a creat un spațiu al diversității ecleziologice. [1]

Modul în care a fost aprobată, Declarația de la Toronto caută să contureze câteva principii generale privind modul în care CMB ar trebui să funcționeze și să se raporteze la „bisericile” membre, dar – după cum se va demonstra în această cercetare – conține și câteva principii fundamentale despre ceea ce este Biserica dintr-un punct de vedere ecumenist. Un fapt interesant este că, deși teologii romano-catolici au lucrat la acest text, el nu a fost niciodată asumat de papalitate și de confesiunea romano-catolică, nici înainte, nici după tezele ecleziologice ale Conciliului Vatican II. Mai mult, aceștia au refuzat să facă parte din CMB, rezervându-și doar un statut de observator, deoarece însăși conștiința romano-catolică nu acceptă tocmai ceea ce vom reproșa și noi ecleziologiei CMB în această cercetare.

Teologii ortodocși au considerat multă vreme că Declarația de la Toronto oferă cadrul pentru o cooperare sigură între Bisericile Ortodoxe și ereziile protestante din cadrul CMB. Evaluarea lor s-a bazat pe unele dintre premisele (presupozițiile) din Declarație, care au fost citate sau parafrazate în documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine din cadrul „Sfântului și Marelui Sinod” din Creta, 2016, la paragraful 19:

Premisa III.1 Consiliul Mondial al Bisericilor nu este și nu trebuie să devină niciodată o superbiserică.

Premisa III.2 Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este de a negocia uniuni între biserici, care pot fi făcute doar de către bisericile însele, din proprie iniţiativă, ci să pună Bisericile într-un contact viu una cu alta şi să promoveze studierea şi discutarea chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii

Premisa III.3 Consiliul Mondial nu poate şi nu trebuie să se bazeze cu vreo concepţie anume despre Biserică

Premisa III.4 Apartenenţa la Consiliul Mondial al Bisericilor nu implică faptul că o biserică îşi relativizează propria concepţie despre Biserică

Premisa III.5 Apartenenţa la Consiliul Mondial nu implică acceptarea unei anumite doctrine cu privire la natura Bisericii

Premisa IV.1 Bisericile membre ale Consiliului Mondial consideră relaţia altor biserici cu Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile ca subiect de consideraţie reciprocă. Totuşi, apartenenţa nu implică că fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului

Vom analiza în continuare aceste principii eclesiologice

“CMB nu este şi nu va fi superbiserică” (Premisa III.1)

Cea mai atractivă promisiune pentru teologii ortodocşi a fost premisa că CMB nu va deveni niciodată o „superbiserică” şi că, în principiu, nu va adopta niciodată caracteristici eclesiale. Nu mai târziu de anul 1961, cu prilejul aprobării Declaraţiei de la Toronto de către Adunarea Generală a CMB de la New Delhi, într-un document numit Raportul cu privire la unitate, în articolul 49[2], se spune că “Suntem în stare cel puţin să spunem că Consiliul Mondial nu este ceva cu totul diferit de bisericile membre. El reprezintă bisericile aflate în sinod continuu”[3] (s.n.). Cu alte cuvinte, CMB nu se constituie într-o “superbiserică”, ci în organul suprem deliberativ al “bisericii” de tip ecumenist, sinodul permanent al acesteia. Ideea este întărită de blasfemia de la sfârşitul paragrafului invocat, în care se spune: “Mulţi creştini sunt acum conştienţi de faptul că Consiliul este, într-o manieră nouă şi fără precedent, un instrument al Duhului Sfânt, prin care se pune în practică voia lui Dumnezeu pentru întreaga Biserică şi, prin Biserică, întregii lumi”.

Teoria “unităţii pierdute a Bisericii” (Premisa III.2)

Cea de-a doua premisă formulează scopul asumat al CMB, de a pune “bisericile” într-un contact viu şi a promova studierea şi discutarea problemelor referitoare la unitatea Bisericii. Este evident că „Biserica” despre care vorbeşte premisa CMB nu este Biserica Ortodoxă, ci ceea ce documentul numeşte “adevărata Biserică a lui Hristos”, “Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”. De aici rezultă că Biserica Ortodoxă şi-a asumat, printr-o decizie eretică a unui sinod panortodox, să participe la realizarea unităţii altei “Biserici” decât cea ortodoxă, ceea ce contravine scopului şi misiunii Bisericii noastre.

Atunci când sunt întrebaţi, ecumeniştii ortodocşi răspund lacunar că scopul prezenţei Bisericii noastre pe această platformă eretică de dialog religios este “să mărturisească”. Decizia din 26 octombrie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spune că “marele şi sfântul sinod a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. Premisa III.2 a Declaraţiei stipulează însă că “scopul CMB este… să pună Bisericile într-un contact viu una cu alta şi să promoveze studierea şi discutarea chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii”. Se vorbeşte despre un contact viu între “biserici”, adică despre o relaţie eclesială cât se poate de reală între ortodocşi şi eretici, cu scopul realizării unităţii Bisericii.

Nicăieri în istoria Bisericii Ortodoxe nu se vorbeşte despre realizarea unui contact viu între Biserica lui Hristos şi erezii. Un contact viu presupune două entităţi vii, ceea ce la rândul său presupune recunoaşterea de către Biserica Ortodoxă a unei anumite bisericităţi a partenerilor de dialog.

Nu putem înţelege conceptul ecumenist de “studiere şi discutare a chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii”, dacă nu-l punem în legătură şi cu alte premise ale Declaraţiei, care ne indică concepţia CMB despre “Biserica lui Hristos”, pe de o parte, şi “bisericile membre”, pe de altă parte.

Astfel, subscriind scopului CMB de “a studia şi discuta chestiunile referitoare la unitatea Bisericii”, sinodul din Creta acceptă implicit că “bisericile membre ale Consiliului cred că conversaţia, cooperarea şi mărturisirea comună a bisericilor trebuie să se bazeze pe recunoaşterea comună a faptului că Hristos este Capul Divin al Trupului” (premisa IV.1). Această premisă postulează faptul că Hristos este Capul tuturor denominaţiunilor care se revendică de la creştinism, care, la rândul lor, ar fi părţi ale Trupului al Cărui Cap este Hristos. Declaraţia sprijină această idee eretică chiar pe o formulare a unei delegaţii ortodoxe la întâlnirea ecumenistă de la Edinburgh, din 1937, în care s-a spus: “în ciuda tuturor diferenţelor existente între noi, Domnul şi Stăpânul nostru comun este Unul – Iisus Hristos, care ne va conduce la o colaborare din ce în ce mai apropiată pentru edificarea Trupului lui Hristos”. Ideea că Hristos este Capul tuturor ereziilor este o blasfemie pe care participanţii ortodocşi la dialogul ecumenist o trec cu vederea, sau, mai grav, unii dintre ei chiar o cred.

“Neutralitatea eclesiologică” (premisa III.3)

 Premisa III.3: “Consiliul Mondial nu poate şi nu trebuie să se bazeze pe o anumită concepţie despre Biserică” este contrazisă de textul Declaraţiei înseşi. Documentul de la Toronto este structurat pe două teme: ce este şi ce nu este CMB şi ce este “Biserica lui Hristos” pe care încearcă CMB să o realizeze. Este adevărat că, la nivel declarativ, CMB îşi proclamă o neutralitate eclesiologică, dar este de la sine înţeles că o platformă de dialog care îşi propune unitatea Bisericii trebuie să aibă o idee despre această Biserică. Altminteri, cum să realizeze această unitate?

Declaraţia de la Toronto abundă în afirmaţii eclesiologice, cele mai multe dintre ele presupuse a fi comune majorităţii protestante a membrelor Consiliului. Ce altceva decât principii eclesiologice sunt afirmaţiile: “recunoaşterea comună a faptului că Hristos este Capul divin al Bisericii” (premisa IV.1); “bisericile membre cred… că Biserica lui Hristos este una” (premisa IV.2); “Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propria biserică” (IV.3); “Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale Bisericii adevărate” (premisa IV.5)?

În ciuda faptului că îşi propune o neutralitate eclesiologică, de fapt CMB îşi întemeiază premisele sale pe cele mai cunoscute concepţii eclesiologice protestante: teoria ramurilor, teoria baptismală, teoria semnelor, teoria tradiţiilor, teoria “bisericilor nedepline”.

“Unitatea în diversitate a expresiei evanghelice” (premisele III.4, III.5)

Premisele III.4 şi III.5 postulează că nicio “biserică” membră a CMB nu trebuie să îşi relativizeze propria doctrină eclesiologică şi că apartenenţa la Consiliul Mondial nu presupune acceptarea unei anumite eclesiologii. Dacă ar fi reale, aceste două premise ar invalida, aparent, scopul final pe care şi l-a propus CMB, realizarea unirii tuturor în „Biserica lui Hristos” care să dea mărturie comună despre Hristos lumii. În plus, dacă niciuna dintre membrele CMB nu este obligată să-şi relativizeze propria eclesiologie, atunci mărturisirea ortodoxă potrivit căreia Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească nu are nicio şansă ca la un moment dat să devină doctrină oficială a întregii creştinătăţi, condiţie sine qua non pentru realizarea acelei mult visate unităţi creştine.

Teoria “bisericilor nedepline” (premisa IV.4)

Ultima dintre premisele pe care Bisericile Ortodoxe participante la sinodul din Creta le consideră “de importanţă capitală pentru participarea la CMB” este premisa IV.4: “Bisericile membre ale Consiliului Mondial consideră relaţia altor biserici cu Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile ca subiect de consideraţie reciprocă. Totuşi, apartenenţa nu implică că fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”. 

Mai întâi se spune că, în ciuda “diferenţelor doctrinare şi canonice”, membrele CMB se recunosc unele pe altele ca slujind Aceluiaşi Domn. Această idee eretică este combătută de teologia patristică, potrivit căreia nu poate exista nicio îndoială că “Biserică sobornicească (universală) este adunarea dreptslăvitorilor care mărturisesc credinţa ortodoxă”(St. Symeon of Thessaloniki, Erminia dumnezeiescului simbol al credinţei ortodoxe, EIBMBOR, Bucharest, 2010, p. 93).

Conciliul Vatican II a adoptat principiul care, în teologia romano-catolică, este numit subsistit in și care afirmă: „Biserica lui Hristos subzistă în Biserica Romano-Catolică”[4]. Acest concept înlocuiește afirmația „Biserica lui Hristos este Biserica Romano-Catolică”, introducând ideea că în afara Bisericii [Romano-Catolice] nu se află doar creștini rătăciți, ci și „elemente ale Bisericii” și chiar „Biserici și comunități care, deși nu se află în deplină comuniune, aparțin în mod legitim Bisericii Una și reprezintă pentru membrii lor mijloace de mântuire”. Prin această formulare terminologică, Vatican II stabilește „un loc concret” al Bisericii lui Hristos, iar acel loc este în Biserica Romei. Biserica lui Hristos se află în mod concret în Biserica Romei. Totuși, Conciliul ia act de „prezența lucrătoare” a Bisericii Uneia a lui Hristos și în celelalte Biserici și Comunități ecleziale (conform enciclicei Ut unum sint), chiar dacă acestea nu sunt încă în comuniune cu ea.

Acest concept, care a fost adoptat de Conciliul Vatican II ca direcție de gândire ecleziologică, este numit în termenii teologici „Teoria bisericilor incomplete”. El a fost preluat din gândirea teologică protestantă a lui Jean Calvin, care vorbea despre „rămășițele adevăratei Biserici” (vestigia ecclesiae).

Uimeşte faptul că Bisericile Ortodoxe au acceptat această teorie a “bisericilor nedepline” şi au legiferat-o în documentul despre relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, atât prin “admiterea denumirii istorice de biserici” (care în forma presinodală a documentului era formulată “recunoaşte existenţa istorică a bisericilor”, iar în forma finală a fost înlocuită cu o formulă edulcorată, care îşi are însă rădăcina în aceeaşi concepţie despre grade diferite de bisericititate) acordate ereziilor, din articolul 6, cât şi prin argumentarea acestei recunoaşteri cu partea a doua a premisei IV.4, pe care documentul o adaugă formei presinodale a documentului, în care nu era citată. Distincţia operată de articolul 6 între “biserici” şi “confesiuni” (care nu există în documentele ecumeniste, deoarece acolo operează și teoria ramurilor) denotă faptul că documentul consideră unele erezii mai vrednice de a se numi “biserici”, pe când pe altele nu (diversele erezii se numesc invariabil “biserici”, aşa că această distincţie reflectă o perspectivă a participanţilor ecumenişti din Creta asupra tabloului confesional). Sau, ca să folosim terminologia articolului 4 din documentul despre relaţiile cu lumea creştină, Biserica “a cultivat întotdeauna dialogul cu cei ce s-au separat de ea”, dintre care unii sunt “mai aproape”, iar alţii sunt “mai departe”, exact aşa cum postulează teoria “bisericilor nedepline”, străină cugetării patristice, pentru care toate ereziile sunt în afara Bisericii, nu mai aproape sau mai departe.

Mitropolitul Serafim de Kithiron i-a scris o scrisoare Patriarhului Georgiei, în care a făcut o analiză din care se degajă ideea că Mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului încearcă să impună teoria “bisericilor nedepline” în spaţiul ortodox, raportându-le pe acestea la Biserica Ortodoxă[5]. Din această perspectivă, s-ar putea înţelege uşurinţa cu care li s-a conferit ereziilor un statut “sociologic” de “biserici”. Chiar şi afirmaţia că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească primeşte un nou conţinut, deoarece, după logica folosită de romano-catolicism, ea nu împiedică cu nimic coexistenţa Bisericii Ortodoxe cu celelalte “biserici”.

Textul din Creta, la paragraful 19, face o referire elogioasă la participarea Bisericilor Ortodoxe în «Consiliul Mondial al Bisericilor». Aici, cei care au redactat și au semnat textul menționează în mod pozitiv Declarația de la Toronto din 1950. Ei au scris: «Este convingerea lor profundă că presupozițiile ecleziologice ale Declarației de la Toronto din 1950, Despre Biserică, Biserici și Consiliul Mondial al Bisericilor, sunt de o importanță capitală pentru participarea ortodoxă în Consiliu». Titlul Declarației de la Toronto exprimă pe deplin ecleziologia protestantă și nu ar fi trebuit să fie acceptat de reprezentanții ortodocși de atunci, deoarece introduce o «Biserică» Unică nevăzută și «alte» biserici văzute, care împreună alcătuiesc în mod egal aceeași «Biserică», recunoscând astfel același statut eclezial «bisericilor» vizibile – membre ale Bisericii nevăzute.

Textul din Creta indică, pe de o parte, în mod corect paragraful 2 al Declarației, care afirmă că scopul «Consiliului Mondial al Bisericilor» nu este negocierea unirii dintre biserici, ci aducerea lor într-un contact viu unele cu altele; pe de altă parte însă, el ascunde alte paragrafe care recunosc statutul eclezial al eterodocșilor și pun semnul egal între Biserica Ortodoxă și erezii. Așadar, potrivit Declarației, care a fost îmbrățișată atât de semnatarii ortodocși (precum răposatul Mitropolit al Thyatirelor, Germanos, și răposatul părintele George Florovsky, reprezentanți ai Patriarhiei Ecumenice), cât și de semnatarii textului „sinodului din Creta”, există o «Biserică a lui Hristos» nevăzută și diferite «biserici» pe pământ, iar a aparține unei Biserici nevăzute «a lui Hristos», alcătuită atât din eterodocși, cât și din ortodocși, este considerat mai deplin și mai cuprinzător decât a aparține propriei Biserici.

Așadar, Biserica Ortodoxă nu este „Biserica lui Hristos”, ci doar o parte a acestei „Biserici”. De aceea, ortodocșilor li se cere să aibă comuniune cu ceilalți și să participe, prin intermediul lor, la „Biserica lui Hristos”. Declarația de la Toronto afirmă literalmente: «Bisericile membre recunosc că apartenența la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenența la propriul lor trup eclezial. Ele caută, așadar, să intre într-un contact viu cu cei din afara propriilor rânduri care mărturisesc domnia lui Hristos».

În același paragraf, se recunoaște că există „biserică în afara Bisericii” și că „botezul ereticilor este valabil”. Este scris literalmente: «Toate Bisericile creștine, inclusiv Biserica Romei, susțin că nu există o identitate completă între apartenența la Biserica Universală și apartenența la propria lor Biserică. Ele recunosc că există membri ai Bisericii extra muros, că aceștia aparțin aliquo modo Bisericii, sau chiar că există o ecclesia extra ecclesiam. Această recunoaștere se exprimă prin faptul că, cu foarte puține excepții, Bisericile creștine acceptă botezul administrat de alte Biserici ca fiind valid».

Într-un alt punct, Declarația de la Toronto recunoaște eclezialitate în erezii, care ar fi, după cum spune, doar incompletă. Este scris: «Bisericile membre ale Consiliului Mondial consideră relația altor Biserici cu Sfânta Biserică Catolică, pe care o mărturisesc Crezurile, ca un subiect de reflecție reciprocă. Totuși, calitatea de membru nu implică faptul că fiecare Biserică trebuie să considere celelalte Biserici membre ca fiind Biserici în sensul adevărat și deplin al cuvântului. Există loc în Consiliul Mondial atât pentru acele Biserici care recunosc alte Biserici ca fiind Biserici în sens adevărat și deplin, cât și pentru cele care nu le recunosc astfel. Dar aceste Biserici divizate, chiar dacă nu se pot accepta încă unele pe altele ca Biserici adevărate și curate, cred că nu ar trebui să rămână izolate unele de altele și, în consecință, s-au asociat în Consiliul Mondial al Bisericilor. Ele știu că există diferențe de credință și de rânduială, dar se recunosc reciproc ca slujind aceluiași Domn și doresc să își analizeze diferențele cu respect reciproc, încrezându-se că astfel vor fi călăuzite de Duhul Sfânt spre a-și manifesta unitatea în Hristos».

În Declarația de la Toronto se scrie, de asemenea, că ereziile au „elemente ale adevăratei Biserici” și „urme de Biserică”, care sunt „mijloace puternice prin care lucrează Dumnezeu”. Aceasta reprezintă, desigur, o răsturnare completă a ecleziologiei ortodoxe. Declarația spune: «Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte Biserici elemente ale adevăratei Biserici. Ele consideră că această recunoaștere reciprocă le obligă să intre într-un dialog serios unele cu altele, în speranța că aceste elemente de adevăr vor duce la recunoașterea adevărului deplin și la unitatea întemeiată pe adevărul deplin. În general, se învață în diferitele Biserici că alte Biserici au anumite elemente ale adevăratei Biserici, numite în unele tradiții vestigia ecclesiae. Astfel de elemente sunt predicarea Cuvântului, învățătura Sfintei Scripturi și săvârșirea tainelor. Aceste elemente sunt mai mult decât umbre palide ale vieții adevăratei Biserici. Ele sunt un fapt plin de promisiune și oferă o ocazie de a năzui, prin schimburi sincere și frățești, către împlinirea unei unități mai depline. Mai mult, creștinii din toate tradițiile ecleziologice din întreaga lume, prin predicarea Evangheliei, i-au adus pe oameni la mântuirea prin Hristos, la o viață nouă în El și la comuniune creștină unii cu alții. Mișcarea ecumenică se bazează pe convingerea că aceste „urme” trebuie urmate. Bisericile nu ar trebui să le disprețuiască drept simple elemente de adevăr, ci să se bucure de ele ca semne pline de speranță ce indică spre o unitate reală. Căci ce sunt aceste elemente? Nu rămășițe moarte ale trecutului, ci mijloace puternice prin care lucrează Dumnezeu. Se pot și trebuie ridicate întrebări cu privire la validitatea și puritatea învățăturii și a vieții sacramentale, dar nu poate exista nicio îndoială că astfel de elemente dinamice ale vieții bisericești justifică speranța că Bisericile care le păstrează vor fi călăuzite către un adevăr mai deplin. Această recunoaștere a adevărului este facilitată prin intermediul conversației ecumenice.». 

Reiese din Declarația de la Toronto că, pe lângă recunoașterea unor elemente de adevăr în celelalte «biserici», este acceptat în mod reciproc faptul că în Biserica Ortodoxă nu locuiește întregul adevăr, iar plinătatea adevărului va rezulta din contactul și dialogul dintre ele, adică din Dialogurile Teologice. Este scris literalmente: «Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte împreună, căutând să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturie ar trebui să dea lumii în Numele Său. O altă implicație practică a apartenenței comune la Consiliul Mondial este aceea că Bisericile membre ar trebui să își recunoască solidaritatea una față de cealaltă, să își acorde ajutor în caz de nevoie și să se abțină de la acțiuni incompatibile cu relațiile frățești».

În aceeași linie cu Declarația de la Toronto, textul de la Porto Alegre (din 2006), asupra căruia au căzut de acord în comun și ortodocșii, stabilește de asemenea recunoașterea reciprocă a botezului între eterodocșii membri ai așa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor, prin următoarea formulare: «Afirmăm că există un singur botez, așa cum există un singur trup și un singur Duh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură credință, un singur Dumnezeu și Tată al tuturor (cf. Efeseni 4, 4-6). Prin harul lui Dumnezeu, botezul manifestă realitatea că aparținem unii altora, chiar dacă unele biserici nu sunt încă în stare să le recunoască pe altele ca Biserică în sensul deplin al cuvântului. Ne amintim cuvintele Declarației de la Toronto, în care Bisericile membre ale CMB afirmă că „apartenența la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenența la propriul lor trup bisericesc. Ele caută, așadar, să intre într-un contact viu cu cei din afara propriilor rânduri care mărturisesc domnia lui Hristos»[6].

Același scop, cel al recunoașterii reciproce a Botezului de către membrii așa-numitului «Consiliu Mondial al Bisericilor», este consemnat și în Declarația de la Toronto: «Toate Bisericile creștine, inclusiv Biserica Romei, susțin că nu există o identitate completă între apartenența la Biserica Universală și apartenența la propria lor Biserică. Ele recunosc că există membri ai Bisericii extra muros, că aceștia aparțin aliquo modo Bisericii, sau chiar că există o ecclesia extra ecclesiam. Această recunoaștere se exprimă prin faptul că, cu foarte puține excepții, Bisericile creștine acceptă botezul administrat de alte Biserici ca fiind valid»[7].

Este limpede, așadar, că Declarația de la Toronto, cu foarte gravele ei probleme ecleziologice, a dobândit, prin „sinodul din Creta”, o valabilitate «sinodală», devenind un fel de text constituțional de referință pentru Biserica Ortodoxă.

Așa cum rezultă din trimiterea de mai sus la paragraful 19 al textului final și oficial al „sinodului din Creta”, precum și la Declarația Comitetului Central al așa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor, de la Toronto, Canada, din 1950, prevalează în textele Consiliului Mondial al Bisericilor un amestec neamestecabil și, în cele din urmă, o totală confuzie. În acestea se poate găsi și interpreta orice se dorește. Rezultatul este concluzia că așa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor este un «creuzet» cu poziții ambigue, contradictorii și mutual exclusive, astfel încât toate părțile să fie mulțumite. Prin urmare, ecumeniștii de proveniență ortodoxă au menționat în acest text final oficial al „sinodului din Creta” doar fragmente din Declarația de la Toronto care sunau bine pentru urechile ortodocșilor, însă au ascuns celelalte elemente, pe care noi le-am menționat, și care răstoarnă ecleziologia ortodoxă și afirmă ecleziologia cuprinzătoare a protestanților, recunoscând elemente de adevăr în celelalte «biserici», adică în eterodoxie.

Referirea pozitivă și laudativă la textele așa-numitului «Consiliu Mondial al Bisericilor», precum Declarația de la Toronto, textele de la Lima[8], Porto Alegre și Busan[9], documente pe care nu le respinge, înseamnă că textul final oficial al „sinodului din Creta” acceptă un statut bisericesc al neortodocșilor și contestă unicitatea Bisericii Ortodoxe, chiar dacă se referă în mod contradictoriu și înșelător la aceasta în primul paragraf, spunând: «Biserica Ortodoxă, fiind Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică …» etc.; în această privință imită textele contradictorii, neclare și «inclusive» ale «Consiliului Mondial al Bisericilor».

Așadar, în ciuda dezaprobării diacronice și sincrone a amestecului nostru cu diversitatea pestriță a ereziilor protestante din cadrul «Consiliului Mondial al Bisericilor» și a textelor de la Toronto, Lima, Porto Alegre și Pusan, textul final oficial al „sinodului din Creta”, în loc să ridice problema retragerii ortodoxe din «Consiliul Mondial al Bisericilor», a eludat cu premeditare această decizie, considerând că este de la sine înțeles și important să se participe la acesta, deoarece, asemenea altor organizații inter-creștine, «îndeplinește o misiune importantă prin promovarea unității lumii creștine» (§16). El a calificat drept «opinia lor particulară» retragerea Patriarhiilor Georgiei și Bulgariei din așa-numitul «Consiliu Mondial al Bisericilor», deși această opinie exprimă conștiința de sine a poporului ortodox și este în acord cu atitudinea diacronică a Sfinților.

Cel mai grav este faptul că textul «privește cu bunăvoință documentele teologice ale Comisiei, elaborate cu participarea semnificativă a teologilor ortodocși» (§21) de către Comisia «Credință și Constituție» a «Consiliului Mondial al Bisericilor», în timp ce păstrează o tăcere asurzitoare cu privire la textele inacceptabile de la Porto Alegre și Pusan. În cele din urmă, se consideră că participarea Bisericilor Ortodoxe locale în «Consiliul Mondial al Bisericilor» este întemeiată pe Declarația de la Toronto din 1950, un text care, așa cum am arătat, este profund problematic din punct de vedere ecleziologic și, deci, dogmatic.

Deși este bine cunoscut faptul că cel puțin una dintre Bisericile Autocefale participante la Sinodul din Creta (pe care nu o vom numi aici) a afirmat că la „Sfântul și Marele Sinod din Creta 2016” nu s-au luat decizii cu implicații dogmatice, acest lucru, după cum am demonstrat, este fals. Chiar dacă mulți au susținut că „Sinodul” din Creta trebuie să se întrunească pentru a da și a arăta mărturia comună a Bisericii Ortodoxe înaintea lumii contemporane, în cele din urmă s-a dovedit a fi un semn prevestitor și o măsură a dezbinării.

În „Sinodul din Creta”, cuvintele «erezie» și «eretic» nu apar nici măcar o singură dată în textele sale și, prin urmare, sunt esențialmente amnistiate; și aceasta deoarece – contrar tuturor Sinoadelor anterioare și adevărate ale Bisericii, care au condamnat și anatematizat ereziile și ereticii – acest sinod a impus recunoașterea „denumirii istorice” a altor „Biserici creștine neortodoxe” (monofizitismul, papismul și protestantismul), care se bucură de onoare, validitate și valoare, după cum reiese dintr-o frază a textului său oficial final «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine»[10]. Acolo se spune că «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor Biserici și Confesiuni creștine neortodoxe care nu sunt în comuniune cu ea»[11].

Expresia «altor Biserici și Confesiuni creștine neortodoxe» – ea însăși greu de înțeles și de explicat – este contradictorie și inacceptabilă, deoarece, atunci când vorbim despre Biserică, ea nu poate fi numită neortodoxă, adică eretică–heterodoxă; iar când vorbim despre eterodoxie (neortodoxie), adică despre erezie, aceasta nu poate fi Biserică, în sens teologic. Definiția Bisericii ne este dată chiar de Întemeietorul ei, prin gura Sa cea preaadevărată, anume a celui ce locuiește în ceruri, Dumnezeiescul Apostol Pavel, care în Epistola către Efeseni arată că «[Tatăl] I L-a dat [pe Hristos] ca să fie cap peste toate pentru Biserică, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate în toți»[12]. Existența unei Biserici neortodoxe este, prin urmare, imposibilă, precum este imposibilă existența unui Hristos neortodox.

Definirea Bisericii ca Trup al lui Hristos zdrobește afirmația Declarației de la Toronto potrivit căreia, în cadrul așa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor, «Bisericile însele s-au abținut de la a da definiții detaliate și precise cu privire la natura Bisericii»[13], deoarece Biserica este definită de Apostolul Pavel ca Trup al lui Hristos.

Se observă faptul că, așa cum știm, s-a pornit de la un text ecumenist care urmărea recunoașterea statutului ontologic de Biserică pentru comunitățile eretice, dar care ulterior, înainte de Creta și apoi la Creta, a suferit anumite modificări, nejustificate și, dacă nu vătămătoare, în cel mai bun caz inutile, în contextul în care, chiar dacă unele Sinoade au folosit termenul de „biserici” pentru eretici, l-au folosit pentru a-i anatematiza (de aceea s-au și opus unele Biserici Locale, între care Românii și Grecii). Se remarcă faptul că nu se folosește formularea „ia act că aceia își zic Biserici”, ci se recunoaște existența lor istorică (ca și cum aceste comunități nu ar fi existat oricum în cursul vremurilor). Se aștepta o actualizare a Sinodiconului Ortodoxiei în contextul pandemiei de erezii moderne, relativisme, pseudo-spiritualisme și neo-păgânism.

Astfel, nu numai în ceea ce privește procedura de convocare a Sinodului și funcționarea lui, ci și în ceea ce privește deciziile sale și, în special, justificarea sinodală încercată a ecumenismului și a ereziilor, considerate acum drept biserici, întrunirea unei minorități de episcopi în Creta nu poate fi considerată nici Sinod, nici Sfânt, nici Mare.

Neliniștea și îngrijorarea exprimate prin critica științifică și teologică a „Sinodului din Creta” de către Biserici Ortodoxe Locale, Ierarhi, Clerici, Monahi și teologi reputați, oameni de știință și mireni provin din urmarea liniei teologice a Sfinților și Părinților purtători de Dumnezeu și au ca scop exclusiv asigurarea mântuirii omului.

Textul final al „Sinodului din Creta”, intitulat «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», așa cum a devenit limpede din critica ce i-a fost (și încă îi este) adusă, este complet problematic și inacceptabil. Aceasta deoarece, între altele, nu doar că ignoră și nu ține seama de experiența negativă acumulată în urma dialogurilor teologice cu eterodocșii și a participării Bisericii Ortodoxe la așa-numitul «Consiliu Mondial al Bisericilor», ci, dimpotrivă, laudă implicarea Bisericii Ortodoxe în aceste dialoguri și în Consiliul menționat, după cum se vede în paragrafele 16, 17, 18, 19 și 21. Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească devine o mică parte din amalgamul celor sute de protestanți, condamnați de Sinoade Ortodoxe pentru învățăturile lor doctrinare de necrezut, precum și al necalcedonienilor, condamnați de asemenea de Sinoade Ecumenice.

Sfântul Iustin Popovici, în multe dintre scrierile sale, critică participarea Ortodocșilor la acest Consiliu (CMB). Într-una dintre acestea[14], adresându-se Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei în 1974, scria cu multă durere: «Până când vom umili în chip slugarnic Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a Sfinților Părinți și a Sfântului Sava, prin atitudinea noastră anti-tradițională și anti-sfântă, de proporții jalnice și înfricoșătoare, față de ecumenism și față de așa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor? … Vai, o trădare nemaiauzită!».

În anul 2007, Sfânta Comunitate a Sfântului Munte, printr-un amplu memorandum intitulat «Despre participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor»[15], a formulat o critică covârșitoare și bine documentată vizând participarea ortodocșilor la așa-numitul «Consiliu Mondial al Bisericilor».

Ereziile și rătăcirile «Consiliului Mondial al Bisericilor», reflectate în textele sale, precum cele de la Lima (1982), Porto Alegre (2006) și, mai ales, Busan (2013), au trezit conștiința de sine ortodoxă, fapt care a avut ca rezultat ca șase ierarhi ai Bisericii Greciei — Înaltpreasfințiile lor Mitropoliții de Dryinoupolis Andrei, Pavlos de Glyfada, Serafim de Kythira , Kosmas de Aetolia, Ieremia de Gortyna și Serafim de Pireu — să înainteze Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, la 30 aprilie 2014, «Memorandumul împotriva deciziilor Consiliului Mondial al Bisericilor de la Pusan»[16], exprimându-și consternarea pentru faptul că textul [de la Busan] fusese semnat de reprezentanții ortodocși greci și cerând retragerea Bisericii Greciei din «Consiliul Mondial al Bisericilor»[17].

În decizia sinodală emisă de Biserica Ortodoxă Georgiană, ierarhia Bisericii Georgiei a declarat că[18]:

1. Sinodul din Creta nu este un Sinod Panortodox, deoarece patru Biserici nu au participat la el;
   
2. Deciziile Sinodului din Creta nu sunt obligatorii pentru Biserica Georgiei, întrucât Sinodul din Creta a desființat principiul consensului;
   
3. Documentele emise de Sinodul din Creta nu reflectă criticile importante formulate de Bisericile Locale și, prin urmare, este necesar ca ele să fie corectate;
   
4. Documentele din Creta trebuie să reflecte învățătura Bisericii Ortodoxe; acest lucru nu se regăsește în actualul set de texte;
   
5. Este necesar ca Sfântul și Marele Sinod să fie convocat, iar noi avem încredere că acest lucru se va întâmpla și că viitorul Sinod va lua decizii prin consens, pe baza învățăturii Bisericii Ortodoxe;
   
6. În acest scop, Sfântul Sinod a constituit o comisie teologică pentru a examina documentele acceptate în Creta și pentru a pregăti viitorul Sinod, care va fi Panortodox.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare[19] a emis decizia sa finală cu privire la Sinodul din Creta și textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. Printr-o decizie unanimă, cu întreaga ierarhie prezentă la ședința care a avut loc în data de 15 noiembrie 2016, Sfântul Sinod:

• A reamintit că la 1 iunie ceruse amânarea Sinodului și că ulterior alte trei Biserici Ortodoxe Locale Autocefale (Patriarhiile Antiohiei, Georgiei și Rusiei) au procedat la fel.
  
• A remarcat, de asemenea, că, deși reprezentanți ai mass-mediei și ai diverselor grupări religioase eterodoxe au fost invitați să participe și să observe lucrările Sinodului, reprezentanții Bisericii Ortodoxe din America, recunoscută ca Biserică Autocefală de către Patriarhia Bulgară, nu au fost invitați nici măcar ca observatori.
  
• A notat apoi că, în ceea ce privește textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, un grup numeros de ierarhi prezenți a refuzat să semneze documentul, printre aceștia aflându-se și teologi ortodocși de renume.
  

Decizia Sfântului Sinod a abordat apoi în detaliu mai multe secțiuni problematice ale documentului sinodal:

Referindu-se la paragraful nr. 4 al textului, Sfântul Sinod explică faptul că sensul rugăciunii Bisericii pentru „unirea tuturor” nu este o recuperare a unității cu alți creștini, ca și cum Biserica ar fi pierdut vreodată unitatea, ci întoarcerea la sânul Ei, prin botez, mirungere și Euharistie, a celor care au căzut din ea. Mai mult, afirmă Sfântul Sinod, Biserica Ortodoxă nu poate accepta diversele concepții despre unitate răspândite printre eterodocși, precum teoria „bisericii invizibile”, „teoria ramurilor”, „egalitatea confesiunilor” sau nou-formulata „teologie a botezului”, care susține o unitate primordială într-un „botez comun”. Sfântul Sinod afirmă că toate aceste teorii pot fi legate de învățătura despre „harul creat” al Sfântului Duh, idee pe care Biserica a condamnat-o limpede. Și, în încheiere, învățătura cuprinsă în Decretul despre Ecumenism al Conciliului Vatican II este rezumată și respinsă ca expresie a aceleiași perspective ecleziologice eronate prezentate în teoriile menționate anterior.

Referindu-se la paragraful nr. 5 al textului, și în special la afirmația că Biserica Ortodoxă este implicată în inițiative ecumenice „cu scopul de a căuta” o „unitate a tuturor creștinilor” pierdută, Sfântul Sinod consideră această idee inacceptabilă și inadmisibilă, dat fiind că Biserica Ortodoxă nu și-a pierdut niciodată unitatea. Mai degrabă, schismele și ereziile apărute s-au rupt de Biserică, fără ca acest fapt să însemne că Trupul lui Hristos ar putea pierde vreodată integritatea sa ontologică primordială – o unitate indestructibilă, care implică inseparabilitatea ipostatică a lui Hristos.

Referindu-se la mult-dezbătutul paragraf nr. 6, Sfântul Sinod consideră că expresia „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor Biserici și Confesiuni Creștine eterodoxe care nu sunt în comuniune cu ea” se află în contradicție cu paragraful nr. 1 al aceluiași text, care afirmă că Biserica Ortodoxă este Biserica Una. Dogmele și canoanele Bisericii fac imposibilă acceptarea ideii existenței mai multor biserici. De asemenea, această expresie contrazice paragraful nr. 2 al textului: „Biserica Ortodoxă îşi fundamentează unitatea pe faptul întemeierii sale de către Domnul nostru Iisus Hristos şi pe comuniunea în Sfânta Treime şi în Sfintele Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică şi prin tradiţia patristică şi este trăită până astăzi în sânul ei.” Sfântul Sinod nu consideră că adăugarea mențiunii privind „denumirea istorică” și precizarea că confesiunile eterodoxe nu sunt în comuniune cu Biserica Ortodoxă salvează textul de eroare. Mai degrabă, acceptarea denumirii implică în mod necesar acceptarea realității pe care o exprimă acea denumire. Dacă semnatarii textului au înțeles că referirea la „denumirea istorică” nu era menită să corespundă unei realități istorice – adică nu intenționau să spună că este vorba de biserici – acest lucru ar fi trebuit menționat explicit. În caz contrar, se implică recunoașterea existenței unor alte biserici decât singura Biserică Ortodoxă, ceea ce contrazice clar paragraful nr. 1 și chiar începutul paragrafului nr. 6 (care afirmă că Biserica este Una și Ortodoxă).

Referindu-se la paragraful nr. 12, Sfântul Sinod consideră că afirmația potrivit căreia „în dialogurile teologice scopul comun al tuturor este restaurarea finală a unității în adevărata credință și iubire” este prea simplistă și nu reprezintă multiplele dimensiuni ale procesului. Unitatea implică unitatea în credință, unitatea în gândire și acțiune în raport cu definițiile dogmatice și canoanele bisericești aprobate de Sinoadele Ecumenice, precum și în privința tradiției liturgice și a vieții sacramentale în Sfântul Duh. Calea către unitate este pocăința, mărturisirea credinței ortodoxe și botezul.

Referindu-se tot la paragraful nr. 12, Sfântul Sinod sugerează ca în propoziția „Perspectivele purtării dialogurilor teologice… sunt întotdeauna determinate pe baza… criteriilor canonice ale Tradiției Bisericii deja stabilite”, expresia „Tradiției Bisericii deja stabilite” să fie înlocuită cu „Tradiției Bisericii Ortodoxe”.

Referindu-se la impresia generală pe care o transmite textul „Relații”, Sfântul Sinod afirmă că există multe expresii și termeni ambigui și numeroase inconsistențe în ceea ce privește ecleziologia. De asemenea, Sfântul Sinod observă că textul nu formulează limpede obiectivul principal și principiile fundamentale ale diverselor dialoguri și ale implicării în ecumenism, și anume întoarcerea eterodocșilor la sânul Bisericii Ortodoxe. Mai degrabă, textul – în special paragraful nr. 16 – legitimează „Consiliul Mondial al Bisericilor”, din care, afirmă Sfântul Sinod, Biserica Ortodoxă Bulgară, slavă Domnului, a decis de multă vreme să nu mai facă parte.

De asemenea, Sfântul Sinod ridică obiecții față de ceea ce consideră că este, pe tot parcursul textului (paragrafele 9, 10, 11, 12, 13, 14 și 15), o reglementare excesivă și prea minuțioasă a modului în care trebuie purtate diversele dialoguri.

În sfârșit, în ceea ce privește paragraful nr. 22, care afirmă că „păstrarea adevăratei credințe ortodoxe este asigurată numai prin sistemul sinodal”, Sfântul Sinod afirmă, dimpotrivă, că criteriul final pentru primirea Sinoadelor Bisericii este conștiința dogmatică vigilentă a întregii plerome ortodoxe (plinătatea Trupului). El afirmă că Sinodul Ecumenic nu conferă prin sine însuși, automat sau mecanic, corectitudinea credinței mărturisite de creștinii ortodocși.

În concluzie, Sfântul Sinod își rezumă hotărârea, afirmând că nu consideră Sinodul din Creta nici mare, nici sfânt, nici pan-ortodox, oferind următoarele motive și explicații:

• Din cauza lipsei participării unui număr de Biserici Autocefale și datorită abaterilor organizatorice și erorilor teologice. Cu toate acestea, Sfântul Sinod apreciază eforturile depuse pentru implementare de către toți organizatorii și participanții.
  
• În urma unei examinări atente a textelor adoptate de Sinodul din Creta, Sfântul Sinod ajunge la concluzia că acestea conțin abateri de la tradiția ortodoxă, de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii, precum și de la spiritul și litera Sinoadelor Ecumenice și Locale.
  
• Sfântul Sinod consideră că este necesar ca textele adoptate de Sinodul din Creta să fie supuse unei examinări și discuții teologice suplimentare, în vederea amendării, editării, corectării și/sau înlocuirii lor cu alte documente noi, în duhul și tradiția Bisericii.

Biserica Ortodoxă Bulgară este un membru integral și viu al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Ca parte a Trupului lui Hristos, Biserica Ortodoxă Bulgară va continua să fie în comuniune frățească, euharistică, duhovnicească, dogmatică și canonică cu toate celelalte Biserici Ortodoxe Locale, atât cu cele care au participat la Sinodul din Creta, cât și cu cele care nu au participat. Biserica nu este o organizație lumească, ci un organism divino-uman. Biserica nu este afectată și nu trebuie influențată în Calea și Viața Ei de interese politice și sociale și de diviziunile acestora. Capul Ei este Însuși Domnul, Iisus Hristos, Care este „Calea, Adevărul și Viața”.

În cele din urmă, principiile autocefaliei și sobornicității în viața Bisericii nu numai că nu se contrazic, ci se și completează reciproc, izvorând una din cealaltă, aflându-se în deplină unitate.

Sfântul Sinod al Antiohiei[20] a subliniat că întrunirea din Creta nu îndeplinește nici măcar condițiile necesare pentru a convoca conferința pre-sinodală pentru Marele Sinod, conform Regulilor de Procedură ale Conferințelor Panortodoxe Pre-Sinodale, adoptate în 1986 și încă valabile până astăzi. Aceste Reguli de Procedură afirmă că convocarea acestei conferințe necesită aprobarea Întâistătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale (Articolul 2), iar luarea deciziilor în cadrul ei se face prin unanimitatea tuturor Bisericilor Autocefale Ortodoxe (Articolul 16), condiții care nu au fost îndeplinite în întrunirea din Creta.

Părinții Sfântului Sinod au decis în unanimitate următoarele:

1. Să considere întrunirea din Creta ca pe o întâlnire preliminară către Sinodul Panortodox, iar documentele ei să nu fie considerate finale, ci deschise în continuare discuției și amendării, odată cu convocarea Marelui Sinod Panortodox, în prezența și cu participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale.
   
2. Să refuze atribuirea unui caracter sinodal oricărei întruniri ortodoxe care nu implică toate Bisericile Ortodoxe Autocefale și să sublinieze că principiul unanimității rămâne fundamentul esențial pentru relațiile ortodoxe comune. Astfel, Biserica Antiohiei refuză ca întrunirea din Creta să fie numită „Mare Sinod Ortodox” sau „Sfânt și Mare Sinod”.
   
3. Să afirme că tot ceea ce a fost emis la întrunirea din Creta, fie decizii, fie alte lucruri, nu este în niciun fel obligatoriu pentru Patriarhia Antiohiei și a Întregului Răsărit.
   
4. Să mandateze „Comisia pentru Monitorizarea Problemelor Sinodului” să studieze rezultatele și consecințele întrunirii din Creta și să ofere un raport detaliat Sfântului Sinod al Antiohiei la următoarea sa ședință.
   
5. Să trimită o scrisoare despre hotărârea Sfântului Sinod al Antiohiei către toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, precum și către autoritățile civile și religioase din străinătate.
   
6. Să cheme pe credincioși să îi însoțească pe părinții Sfântului Sinod al Antiohiei prin rugăciune pentru păstrarea și manifestarea deplină a unității mărturiei creștine ortodoxe în lumea de astăzi.

Decizia Sinodală din 1998 a Bisericii Ortodoxe a Georgiei cu privire la Acordurile de la Chambésy și Balamand, la Teoria Ramurilor și altele[21]:

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a hotărât:

1. Documentele Comisiei Teologice a Dialogului Teologic Oficial dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile necalcedoniene (orientale) (așa-numitele acorduri de la Chambésy), din anii 1990 și 1993, de la Chambésy (Elveția), sunt inacceptabile.
   
2. Proiectul pentru acordul preliminar dintre Biserica Ortodoxă a Antiohiei și Bisericile necalcedoniene (orientale), întocmit în 1991, este inacceptabil.
   
3. Documentul „Uniatismul, ca metodă de unire a trecutului, și căutarea prezentă a comuniunii depline” (așa-numitul „Acord de la Balamand”), acceptat de Comisia Mixtă a Bisericii Catolice și a Bisericii Ortodoxe la Balamand (Liban), la 23 iunie 1993, este inacceptabil.
   
4. Sărbătorirea Paștilor de către Biserica Autonomă Finlandeză după pascalia gregoriană nu corespunde hotărârii Sinodului I Ecumenic de la Niceea cu privire la data Paștilor. Totuși, trebuie precizat că, potrivit poziției generale ortodoxe, acest fapt este considerat o încălcare canonică, nu o erezie.

   În această privință, este important faptul că Patriarhia Constantinopolului (în jurisdicția căreia se află Biserica Autonomă Finlandeză) are o poziție negativă față de încălcarea canonică menționată și consideră că Paștile trebuie să fie sărbătorite conform hotărârii Sinodului I Ecumenic de la Niceea. (Vezi scrisoarea nr. 1214/1997 a Patriarhului Constantinopolului).
   

5. Învățătura ecleziologică eretică, creată în profunzimile teologiei moderniste neortodoxe, privind existența unei fericiri mântuitoare [har mistic sacramental] în afara limitelor canonice ale Bisericii, și manifestarea ei extremă – așa-numita „Teorie a Ramurilor”, potrivit căreia diferitele ramuri creștine existente astăzi sunt considerate ramuri diferite și egale ale adevăratei Biserici a lui Hristos – este inacceptabilă.
   
6. În cele din urmă, atât rugăciunea în comun cu neortodocșii, cât și primirea Sfintelor Taine împreună cu aceștia sunt inacceptabile, așa cum a fost confirmat încă o dată în textul final acceptat de Adunarea tuturor Bisericilor Ortodoxe Canonice (Salonic, Grecia, 29 aprilie – 2 mai 1998). Conform articolului nr. 13, paragraful B al acestui document:
   „Delegații ortodocși nu vor participa la slujbe ecumenice, rugăciune comună și închinarea lui Dumnezeu, nici la alte ceremonii religioase ale adunării.”

Anatema ROCOR împotriva ecumenismului (1983)

„Celor care atacă Biserica lui Hristos învățând că Biserica lui Hristos este împărțită în așa-numite «ramuri», care diferă în doctrină și mod de viață, sau că Biserica nu există în mod vizibil, ci se va forma în viitor, atunci când toate «ramurile» sau sectele sau denominațiunile, și chiar religiile, se vor uni într-un singur trup; și celor care nu disting preoția și Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul și euharistia ereticilor sunt lucrătoare spre mântuire; așadar, celor care, în cunoștință de cauză, au comuniune cu acești eretici menționați sau care promovează, răspândesc sau apără noua lor erezie a Ecumenismului sub pretextul dragostei frățești sau al presupusei uniri a creștinilor separați: Anatema!”

Patriarhia Moscovei a acceptat Anathema împotriva ecumenismului dată de ROCOR atunci când a semnat Actul de Comuniune Canonică cu Patriarhia Moscovei la 17 mai 2007, restabilind legătura canonică dintre Biserici.

Așadar, este oare posibil ca un text atât de inacceptabil precum cel emis de „sinodul din Creta”, și promovat cu asemenea mașinăriii, să fie primit de conștiința vigilentă a poporului Bisericii?

Preafericirea Voastră, Patriarh al Bulgariei Neofit,

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preacucernici Părinți,

Iubiți frați,

Teologi (clerici și laici) de formație ortodoxă nu doar coexistă și cooperează cu așa-numitul «Consiliu Mondial al Bisericilor», exclusiv pentru motive și probleme socio-politice, ci se și roagă împreună, necanonic, și semnează sau adoptă texte dogmatice neortodoxe, împreună cu protestanții care luptă împotriva Sfinților și sunt ostili Preasfintei Fecioare Maria, și cu necalcedonienii, în cadrul «Consiliului Mondial al Bisericilor», umilind astfel Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, încercând să o transforme din «stâlp și temelie a adevărului»[22], din Mireasa lui Hristos[23] și Trupul lui Hristos[24], într-o corespondentă de valoare și cinste egală chiar și cu cele mai mici și mai jalnice jurisdicții protestante și monofizite. Cerem retragerea tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale din așa-numitul «Consiliu Mondial al Bisericilor», urmând exemplul venerabilelor Patriarhii ale Georgiei și Bulgariei[25], precum și condamnarea Declarației de la Toronto și a „Sinodului din Creta”.

Vă mulțumesc!

Pr. Matei Vulcănescu,
Protopresbiter al Sfintei Mitropolii a Pireului, Grecia

[1] http://ortodoxinfo.ro/2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/

[2] https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/assembly/1961-new-delhi/new-delhi-statement-on-unity

[3] Translator’s note: The word council means synod.

[4] http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/card-kasper-docs/rc_pc_chrstuni_doc_20041111_kasper-ecumenism_it.html

[5] http://www.aparatorul.md/recomandam-mitropolitul-serafim-de-kithireon-catre-patriarhul-ilias-al-georgiei

[6]https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/assembly/2006-porto-alegre/1-statements-documents-adopted/christian-unity-and-message-to-the-churches/called-to-be-the-one-church-as-adopted

[7] Ibid, paragraph 3

[8] Faith and Order, «W.C.C.», Baptism, Eucharist, Priesthood, Editions of the Orhtodox Centre of Chambesy 1983. PROTOPRESV. ANASTASIOS GOTSOPOULOS, «The Synod of Crete and the World Council of Churches, in magazine Theodromia 183-4 (July-December 2016) 557-565.

[9] Τhe official text of the «Statement of Unity» of the 10th Assembly of the so called «World Council of Churches» (WCC), that is to say of heresies, in Busan of South Korea (8 Νοvember 2013) Statement of Unity – Revised  SOURCE (of the English text) : Document No. PRC 01.1 (EN Original) For information (webside of WCC.) http://www.oikoumene.org/en/resources/documents/assembly/2013-busan/adopted-documents-statements/unitystatement/@@download/file/PRC_01_1_ADOPTED_Unity_Statement.pdf

[10]https://www.holycouncil.org/-/rest-of-christian-world?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=en_US

[11] Ibid., paragraph 6

[12] Eph.  1, 17-23

[13] https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/central-committee/1950/toronto-statement

[14] ΑRCHIM. J. POPOVICH, «Orthodoxy and Ecumenism. An Orthodox Opinion and Witness», magazine Theodromia 143 (July – September 2012) 425-432.

[15] HOLY COMMUNITY OF MOUNT ATHOS, «Memorandum on the participation of the Orthodox Church in the World Council of Churches», magazine Theodromia 102 (April -June 2008) 207-272.

[16] Memorandum of five Metropolitans against the Busan decisions of the World Council of Churches, www.impantokratoros.gr/D416764F.el.aspx, Memorandum of His Eminence Metropolitan of Piraeus Seraphim against the Busan decisions of the World Council of Churches, www.impantokratoros.gr/Α8092Ε5.el.aspx

[17] https://books.google.gr/books?id=jLr-qEPssucC&pg=PA111&lpg=PA111&dq=Vitali+Borovoy,+it+was+the+Statement+that+created+a+space+of+ecclesiological+diversity&source=bl&ots=iCrk_nYiqj&sig=ACfU3U3UGPSdNFHNiK_D8_-2JrLS-YJU0A&hl=en&sa=X&ved=2ahUKEwiU5beglqzoAhWgSBUIHX5BBe0Q6AEwAHoECAoQAQ#v=onepage&q=Vitali%20Borovoy%2C%20it%20was%20the%20Statement%20that%20created%20a%20space%20of%20ecclesiological%20diversity&f=false

[18] https://orthodoxethos.com/post/final-decision-of-the-church-of-georgia-on-the-council-of-crete-summary

[19] https://orthodoxethos.com/post/the-final-decision-of-the-holy-synod-of-the-bulgarian-orthodox-church-on-the-council-in-crete

[20] https://orthodoxethos.com/post/the-patriarchate-of-antioch-the-council-of-crete-is-a-pre-synodical-conference

[21] https://orthodoxethos.com/post/exclusive-the-1998-synodical-decision-of-the-orthodox-church-of-georgia-on-the-chambessy-and-balamand-agreements-branch-theory-and-more

[22] Α´ Τim. 3, 15.

[23] Α´ Κor. 12, 27, Eph. 1, 23 and Eph. chap. 4 and 5.

[24] See Patriarch Joseph’s apology to the emperor Mihail the eighth Palaiologos, in V. Laurent – J. Darrouzes, Dossier Grec de l’ Union de Lyon 1273-1277), Paris 1976, p. 289 : «That’s why and we, the Church of Christ, which is the immaculate and amianthus bride, who Christ gοt married, guard from the miasma, please, of the Italians; do not contaminate ourselves with this miasma, because our souls’ bridegroom will turn away from us, and we will be ashamed eternally. «Do not give the devil a place». Patriarch Joseph is a saint of the Church and is commemorated on the 30th of October.

[25] ARCHPRIEST. THEODOROS ZISIS, Saint and Great Synod. Should we hope or worry? Ed. The Palimpsest, Thessaloniki 2016, pp. 154-173.