Bazandu-ne pe Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol din anul 861:
“Cele randuite pentru preoti, episcopi si mitropoliti, se potrivesc cu mult mai vartos pentru patriarhi. Drept aceea, daca vreun preot, episcop sau mitropolit ar indrazni sa se departeze de impartasirea cu patriarhul sau, si nu ar pomeni numele lui, asa cum este hotarat si randuit, la Dumnezeiestile Taine, mai inainte ca acest patriarh sa fie condamnat definitiv de Sinod, face schizma. Sfantul Sinod a hotarat ca unul ca acesta(care nu ar pomeni pe patriarhul sau) sa fie strain de toata preotia, in caz ca se va afla ca nu il pomeneste. Aceasta sa randuit pentru cei care aduc invinuiri (patriarhului, de exemplu cei care il acuza neintemeiat-fara dovezi pe patriarh ca ar fi mason, eretic, etc) si se departeaza de intainstatatori, fac schizma si rup unitatea Bisericii. Pe de alta parte, pe cei care se despart de impartasirea cu intaistatatorul lor, pentru oarecare eres condamnat de Sfintele Sinode sau de Sfintii Parinti, (patriarhul sau episcopii sau preotii) aceia care predica eresul in public, cu capul descoperit il invata in Biserica, unii ca acestia nu numai ca nu sunt supusi certarii canonice, ingradindu-se pe sine de impartasirea cu numitul episcop, inainte de cercetarea Sinodului, ci si de cinstea cuvenita dreptmaritorilor se vor invrednici, ca nu au osandit episcopi, ci mincinosi episcopi si mincinosi invatatori. Si nu au rupt Unitatea Bisericii prin schizma, ci s-au silit a izbavi Biseirica de schizme si dezbinari.”
Daca este evident ecumenismul duhovnicului sau al preotului atunci putem sa il parasim , mergand la alt duhovnic.
Cei care acuza pe patriarh sau pe episcopi ca sunt “masoni, eretici, etc” dar fara dovezi clare si evidente, nu fac decat schizma in Biserica.
Asa ca sa stam bine si sa ne bucuram daca avem un duhovnic ortodox, iar daca nu avem sa cautam unul.
O gresala fundamentala este ca cineva sa se desparta de duhovnicul sau ortodox din motiv ca vreun episcop din BOR sau alt Sinod ar fi eretic. Aceasta ar fi impotriva principiului patristic.
O gresala fundamentala este ruperea de episcop si de preoti din motive inchipuite, fara discernamant ortodox, dintr-o ravna exagerata si prost inteleasa. Pentru ca fara a avea discernamant a ceea ce insemna erezie, incepe sa acuze de lucruri nedovedite, de aceea si a iscodi pe episcop sau pe preot este pacat. Doar daca episcopul sau preotul iti impune si predica pe fata erezia, atunci este intemeiat, altfel poti sa intri in schizma.
Sfantul Teodor Studitul ne arata ca nu se poat face rupturi oricand si oricum, pe galcevi omenesti si inchipuiri. Bine ar fi ca episcopii nostri sa fie marturisitori, dar daca nu sunt, cel putin sa nu predice ecumenismul in fapta si cuvant, sau mai rau, sa prigoneasca pe cei care marturisesc.
Dar daca ecumenistii continua sa sape la radacina Bisericii si duhovnicii ortodocsi nu i-au pozitie marturisitoare, ci raman in continuare in comuniune cu ereticii invederati, atunci vom fi nevoiti sa ii parasim si pe acestia. Pentru ca aceasta iconomie este pana la o vreme. Daca pseudo -ortodocsii ierarhi vor aproba unirea cu Roma eretica, fara ca Roma sa se faca Ortodoxa atunci va fi semn clar ca trebuie sa mergem la episcopii care vor ramane statornici inn ortodoxie si vor osandi pe fata sinodul eretic. Pana atunci “sa stam bine, sa stam cu frica”!
“Aşa se explică faptul că, atunci când se iscă o discuţie despre unirea bisericilor, se poate observa că cei ce o susţin cu entuziasm sunt îndeobşte oameni care nu au fost niciodată înainte interesaţi de probleme de religie. “
Dar de ce sunt creştinii noştri atât de uşor impresionări de predicile despre unirea
bisericilor? Şi, în loc să fie plini de zelul de a răspândi adevărul în această lume care duce
atât de mare lipsă de el, ei au iluzia păcii, încercând să vadă care lucruri cântăresc mai mult, cele care îi separă sau cde care îi unesc pe creştini.
Explicaţia acestui fapt este că ei înşişi nu cunosc adevărul.
Cei mai mulţi dintre ei fiind membri ai unor organizaţii şi fraternităţi socialcreştine,
au fost catehizaţi de timpuriu într-un sistem etico-filozofic cu spoială creştină, care ia
făcut să creadă că scopul creştinismului este de a înfăptui coexistenţa paşnică a oamenilor în spiritul dragostei.
Veşnicia şi Revelaţia lui Dumnezeu sunt noţiuni foarte îndepărtate pentru aceşti creştini, şi adesea lipsite de interes.
Majoritatea dintre ei, fiind extravertiţi, sunt oameni de acţiune, care s-au alăturat creştinismului pentru a găsi un modus vivendi organizat şi îndrumat, un mod de viaţă în calitate de cetăţeni buni şi onorabili ai acestui pământ.
Pentru asemenea oameni, Dumnezeu este Marele Slujitor al intereselor lor personale, iar viaţa veşnică este o speranţă de restaurare bună, dar, din păcate, îndepărtată.
În astfel de creştini, predicile despre unire prind foarte uşor rădăcini. Ce bine ar fi,
într-adevăr, dacă cercul oamenilor noştri buni şi virtuoşi s-ar extinde în lumea întreagă.
Am putea face negocieri fără a ne teme că suntem păcăliti; am putea avea relaţii bune şi paşnice fără efort şi fără a risca să fim persecutaţi.
Cât priveşte adevărul, „Ce este adevărul?”.
Credem cu toţii în Hristos, acest lucru este suficient. În plus, în zilele noastre lumea trece printr-o perioadă grea. Creştinii trebuie să se unească cât mai repede pentru a face faţă comunismului, de exemplu.
Ei se întreabă: „Cine va îndruma şi cine va mântui lumea în care trăim?”. „Doar
o Biserică Creştină unică, unită”, răspund ei.
Dar Hristos nu S-a făcut om pentru a mântui această lume care stăruie în răutate. Mai
degrabă, El a venit ca să-i mântuiască pe ai Săi din lume, să-i ducă departe de cel rău, să-i
unească cu El, să-i îndumnezeiască prin har şi, laolaltă cu ei, să mântuiască întreaga creaţie suferindă.
Lumea se îndreaptă spre moarte. Îl urmează pe stăpânitorul acestei lumi, pe
duşmanul lui Dumnezeu. „Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17,9).
Dar astfel de oameni iau partea lumii şi sacrifică nestematele credinţei si vieţii creştine
pentru acea parte diabolică care nu va fi mântuită niciodată. Nu Hristos cere aşa-zisa unire a bisericilor, ci lumea.
Nu Hristos cere însoţirea minciunii cu adevărul, ci lumea caută să falsifice adevărul, să-l facă relativ si parţial.
Aşa se explică faptul că, atunci când se iscă o discuţie despre unirea bisericilor, se poate observa că cei ce o susţin cu entuziasm sunt îndeobşte oameni care nu au fost niciodată înainte interesaţi de probleme de religie.
Unirea este cea mai bună cale de a neutraliza creştinismul, calea pe care a descoperit-o „partea diavolului”. Este începutul dispariţiei creştinismului şi supunerea lui la capriciile politicii; este transformarea creştinismului într-un slujitor al intereselor lumii acesteia.
O dată cu unirea, creştinismul ar putea dobândi o mai mare putere pe plan mondial,
dar îşi va pierde întreaga forţă spirituală, tocmai acesta fiind motivul care îngrijorează lumea.
Nu aşa s-a întâmplat deja cu „Biserica” romano-catolică? Setea de putere mondială a romanocatolicilor i-a făcut să coboare drumul bătătorit al maşinaţiilor politice, care i-a transformat în unelte ale marilor curente politice.
Cei care vorbesc despre unire nu au înţeles de ce a venit Hristos în lume. Ei cred că El
a venit pentru a propovădui un mesaj etic şi artificial ca al lor, că El a venit pentru a ne învăţa cum să trăim ca buni cetăţeni ai acestui pământ.
Ei repetă întruna că oamenii trebuie să urmeze legea lui Hristos pentru ca împărăţia lui Dumnezeu să vină în cele din urmă pe pământ. Unii vorbesc de o „Grecie creştină”, alţii de „democraţii creştine”, alţii de „împărăţii creştine”, si nici unul dintre ei nu îşi dă seama cât de mult seamănă aşteptările lor cu aşteptările evreilor, care doreau ca Mesia să fie un Rege pământesc.
Ei nu îl vor pe Hristos aşa cum este El; ei nu II vor pe Hristos Care a refuzat să Se
supună, în pustiu, ispitirilor diavolului. Ei vor un Hristos care li se va supune lor.
Vor un Hristos care doreşte împărăţiile pământului, un Hristos care va preface pietrele în pâine pentru ca oamenii să se sature, un Hristos care va copleşi lumea cu minuni care inspiră teamă şi îi silesc pe oameni să se supună.
Cu alte cuvinte, aceşti oameni nu-L aşteaptă pe Hristos, ci pe Antihrist. Până la a doua
venire, Hristos va rămâne umil şi ascuns, departe de puterile lumeşti şi de plăcerile
pământeşti, tară să silească pe nimeni să-L urmeze şi doar cerându-le celor care vor veni lângă El să I se asemuiască în smerenie şi să nu râvnească la nimic lumesc.
„Creştinii” care vorbesc despre „naţiunea lui Dumnezeu”, „o Grecie creştină”,
„creştinism mondial” şi „unirea bisericilor” nu îşi doresc acest fel de Hristos.
La fel ca Marele Inchizitor al lui Dostoievski, ei sunt gata să-L arunce în foc pe Hristos cel adevărat, deoarece le strică planurile pe care le urzesc cu îndârjire de ani întregi.
„Ai venit şi ne-ai propovăduit un creştinism neomenos şi aspru”, îi spune Inchizitorul lui Hristos, „şi ne trudim de atâtea veacuri să facem din el o religie omenească. Şi acum, că am izbutit, ai venit să ne spulberi strădaniile? Dar n-ai să izbuteşti. Mâine am să te osândesc şi am să te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici”.
Da, oamenii vor un Hristos care va vorbi despre lumea aceasta şi nu despre lumea
cealaltă; un Hristos care va oferi plăcerile vieţii acesteia şi nu pe cele ale vieţii viitoare.
Ei nu vor bogăţii care nu pot fi cântărite şi pipăite, ci bogăţii pe care poţi pune mâna aici şi acum. Ei nu vor un stăpânitor al vremii ce va să vină, ci al timpurilor de acum.
De aceea lor nu le pasă ce se va alege de adevăr când şovăitoarele si aşa-numitele
biserici creştine se vor uni după o mie şi unu de compromisuri. De aceea nu îi preocupă ce se va alege de viaţa întru Hristos după ce pământul curat al Ortodoxiei va fi cotropit de atâţia barbari pioşi şi nătângi religioşi.
Adevărul nu îi preocupă; Hristos nu îi preocupă şi nici viaţa în Duh şi în har. Îi interesează doar puterea pământească pe care o conferă unitatea şi stăpânirea lumii din perspectiva unei singure viziuni.
Aceşti oameni vor să fie numiţi creştini fără a fi cu adevărat creştini. Majoritatea
dintre ei cred că sunt creştini adevăraţi, întrucât ei nu ştiu ce este creştinismul şi îl confundă cu teorii filozofice şi „teorii ale lumii”, pentru a folosi un termen preferat de ei.
De fapt, ei sunt adepţi ai Antihristului la fel ca evreii din timpul lui Hristos, la fel ca evreii din orice timp.
Evreii L-au aşteptat pe Mesia secole la rând, şi, când a venit, nu L-au acceptat; în schimb, L-au răstignit pe cruce.
Şi de ce? Pentru că Hristos nu era ceea ce aşteptau ei. Şi din această cauză n-au fost în stare să-L recunoască pe Mesia în persoana Lui.
Ei aşteptau un rege pământesc, un cuceritor al lumii. Ei aşteptau pe cineva care va supune toate neamurile lumii la picioarele poporului lui Israel, care îi va sili pe cârmuitorii romani ai lumii să i se închine şi să-l venereze, care va da putere şi glorie lumească adepţilor săi.
Când L-au văzut sărac şi umil, blând şi plin de pace, ca unul care nu oferea bunuri
pământeşti, ci vorbea despre lucruri cereşti (si nu numai atât, ci le-a cerut chiar să se lepede de cele pământeşti şi tangibile, în aşa fel încât, eliberaţi, să poată ajunge la cele cereşti şi intangibile), şi-au dat seama că El nu era pentru ei.
Nu era Mesia pe care-1 aşteptau ei, ci tocmai opusul lui. El, Care a refuzat să prefacă pietrele în pâine pentru ca toţi să se sature,
Care a refuzat să copleşească mulţimile cu puterea Lui şi nu a fost de acord să îngenuncheze împărăţiile pământului, El nu era conducătorul potrivit pentru ei.
De-asta L-au răstignit şi au continuat să aştepte pe altul. Şi încă îl aşteaptă. Şi împreună cu evreii sunt milioane de oameni care îl aşteaptă pe Mesia evreilor, şi cei mai mulţi dintre ei se numesc creştini! Şi nu au nici cea mai mică idee că aşteaptă acelaşi Mesia ca şi evreii.
Sarumana parinte. Sa va tina Bunul Dumnezeu sanatos ca sa ne aratati pericolele ce ii indeparteaza pe Duhul Sfant de la crestini: A NU VENI LA BISERICA duminica si a NU PARTICIPA DE LA INCEPUTUL PANA LA FINALUL SFINTEI LITURGHII si mai ales TELEVIZORUL cu toate mizeriile pe care le aduce in viata noastra, jocurile pe calculator, grijile vietii, si mai ales CONFORTUL, lipsa de vointa, toate astea ne despart de Dumnezeu…Doamne ajuta parinte! Sanatate si curaj! caci vine vremea muceniciei…
“sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!”