Salut conferința de azi, cu tema ”Sfântul și Marele Sinod”. Mare pregătire, nici o așteptare, o conferință de o însemnătate crucială, pe care o organizează mitropoliile de Glifada, Elliniko, Vula, Vari și Vuliagmeni; de Gortina și Megalopoli; a Kithirelor și Antikithirelor, Mitropolia noastră, de Pireu și Faliro, precum și Sinaxa Clericilor și Monahilor…………………………………………………………………………………

Ecumeniștii, cu nerușinare și fără scrupule, suiți pe Trupul Sfânt al Sfintei noastre Ortodoxii, promovează și susțin ecumenismul sionist, manipulat de forțe sataniste și masonice, ca fiind, chipurile, adevărata învățătură a Bisericii. Acest plan al lor a eșuat jalnic cu mult timp în urmă, așa cum dovedesc din fapte. Realitatea dureroasă și tragică dovedește că Mișcarea Ecumenică, cu responsabilitatea exclusivă a ereticilor și eterodocșilor înșiși, pe de o parte, și a ecumeniștilor, pe de alta, este total ineficientă. Este eficientă doar în a sădi confuzia și a răspândi sincretismul, căci ereticii și sincretiștii se disting prin lipsa sincerității și a pocăinței, stăruind în chip satanic în erezie.

Pe de o parte, erezia papismului continuă să stăruie în primatul mondial al puterii ”Papei” de la Roma, în alterarea tainei Sfintei Treimi și, prin erezia despre harul creat, în fapt tăgăduiește îndumnezeirea omului.

În timp ce erezia protestantismului stăruie și aceasta în iconomahie, în tăgăduirea tainei Bisericii și a tainei pururea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu. ”Hirotoniile” de femei pe treapta preoțească și episcopală și instituționalizarea homosexualității în lumea protestată, o adevărată răsturnare a ontologiei și fiziologiei umane, ce consacră o antropologie contrafăcută, încununare a păcatelor, precum și recunoașterea ”căsătoriilor” dintre homosexuali – toate acestea dovedesc că protestantismul nu a fost absolut deloc influențat în bine de dialogurile teologice, nici, îndeobște, erezia și eterodoxia nu s-au apropiat de linia ortodoxă, de teologia și viața ortodoxă.

În paralel, erezia monofizitismului, în pofida minciunilor proferate la acordul rușinos de la Chambesy, Geneva, din 1991[4], îi pomenește pe ereziarhii Sever și Dioscur și tăgăduiește hristologia ortodoxă cea despre cele două firi ale lui Hristos, adăugând și ereziile monotelismului și ale monoenergismului, precum și ereziile despre pătimirea lui Dumnezeu (Θεοπασχητισμός) și despre satisfacerea Dreptății Divine.

O dovadă a urmărilor tragice ale ereziilor și a naufragiului și impasului  dialogurilor ecumeniste interreligioase este consolidarea Islamului demonic, cu teribila sa ideologie despre supunerea tuturor, care constituie o compilație de erezii creștine, de arianism, nestorianism și monofizitism, care au negat în esență întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și L-au proclamat festiv pe Dumnezeul inaccesibil și neîmpărtășibil persoanei umane și, ca urmare, supunerea (Islam) ar fi singura legătură duhovnicească dintre Dumnezeu și om.

Populațiile creștine ale copților Egiptului, ale abisinilor Etiopiei, ale nestorienilor asirieni și ale iacobiților monofiziți din Siria sunt măcelărite chiar de odrasla lor duhovnicească, Islamul, pe care fără minte l-au creat înșiși înaintașii lor, prin pervertirea satanică a hristologiei ortodoxe.

Un al punct nevralgic al Sinodului este refuzul participării active a tuturor episcopilor din toate Bisericile Ortodoxe Locale, care la nivel mondial nu depășesc numărul de 700, așa cum se întâmpla la toate Sinoadele Ecumenice. Prin această măsură anticanonică este evitată eventualitatea ca unii episcopi să se împotrivească hotărârilor contrare Tradiției sau ca vreo Biserică Locală să aibă o mai mare putere în luarea deciziilor, datorită numărului mai mare de episcopi. Toate acestea însă constituie interese omenești egoiste, străine de criteriile Duhului Sfânt, dar și de eclesiologia ortodoxă, care consideră că episcopul fiecărei eparhii, chiar și al celei mai mici, dimpreună cu turma sa, reprezintă o parte vie a Bisericii Sobornicești. Absența lui nu numai că vatămă deplinătatea Trupului lui Hristos, dar face și imposibilă exprimarea de către toți a conștiinței de membri ai Bisericii, conștiință de care se pare că se tem cei responsabili cu pregătirea și convocarea Sinodului. Nu este justificată de nici un criteriu, nici pastoral, nici bisericesc, participarea a numai 24 de episcopi din fiecare Biserică, fapt care lezează și egalitatea episcopilor, dar stârnește și semne de întrebare legate de criteriile de alegere a episcopilor care vor participa. Episcopii care nu vor participa și care constituie majoritatea în cele mai multe Biserici Autocefale au oare o responsabilitate și valoare episcopală mai mică? Cine cunoaște și cine va transmite Sinodului ideile, aprecierile și pozițiile turmelor lor? Nu este nevoie, desigur, să subliniem faptul că la Sinoadele Ortodoxe, în afară de episcopi, participau și clerici din treptele inferioare, cum ar fi egumeni, arhimandriți, preoți, monahi, precum și poporul credincios. Nu este deloc o exagerare să spunem că Sinodul care urmează a se întruni va fi un Sinod Panortodox fără ortodocși.

Întru totul lipsită de mărturii în tradiția Ortodoxă și, din acest motiv, inadmisibilă este și poziția că fiecare Biserică deține un vot. Corect este ca fiecare Episcop să dețină un vot, nu fiecare Biserică Locală. În același timp, principiul unanimității se mișcă și acesta în interiorul unor cadre contrare tradiției. Tactica tradițională de luare de decizi într-un Sinod este principiul canonic care stabilește ”să aibă tărie votul celor mulți” (Canonul 6 al Sinodului I Ecumenic).

Cel mai mult neliniștitor și grav lucru este că, așa cum reiese din studiul asiduu al textului”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”^[5], factorii de decizii urmăresc ca prin hotărârea sinodală panortodoxă să legalizeze și să instituționalizeze, să oficializeze și să consolideze panerezia ecumenismului sincretic intercreștin și interreligios ca fiind linia oficială a Bisericii Ortodoxe. Înaintăm, cu alte cuvinte, către o recunoaștere panortodoxă a botezului (”teologia baptismală”) și a caracterului eclezial al papistașilor și protestanților eretici prin invocarea perfidă a Sfintelor Canoane 7 al celui de-al II Sfânt Sinod Ecumenic și 95 al Sinodului Quinisext, în care este menționată primirea în Biserică prin iconomie a ereticilor ce s-au pocăit, după dezicerea de erezia lor; ne îndreptăm către acceptarea teoriei protestante a ”ramurilor”, a eclesiologiei lărgite a pseudo-Conciliului II Vatican privitoare la caracterul eclezial deplin sau deficitar și a modelului eclesial ecumenist al ”bisericilor surori”, care a fost edificat în ultimele decenii și a fost oficializat la Dialogul Teologic cu Papistașii de  Balamand, Liban (1993), unde ortodocșii ecumeniști care au semnat au recunoscut papismul ca Biserică, având har, Taine și succesiune apostolică. Astfel,  Sinodul ce urmează a se întruni vine clar în conflict și în contradicție cu o tradiție ortodoxă de 19 veacuri, potrivit căreia toți Patriarhii ortodocși și toate Sinoadele locale lărgite de la Constantinopol au numit papismul și protestantismul în chip limpede și explicit erezii și eretici. Și, în pofida faptului că aceste subiecte trebuia înscrise imediat spre dezbatere, în vedere adoptării unei hotărâri de condamnare a lor în Sinod, dimpotrivă, Întâistătătorii instituționalizează erezia. Adoptarea de către ecumeniști a ereziilor și înșelărilor ecumeniste eretice de mai sus este facilitată și de faptul că în ultimii ani înșiși ecumeniștii au abandonat, au eliminat și au negat caracterul ”ecumenic” al ”Sfântului și Marelui Sinod”, care inițial fusese programat a se reuni ca Sinod Ecumenic, chiar dacă era numit ”panortodox” sau ”sfânt și mare”.

Deci, ”Sfântul și Marele Sinod” ce urmează a se întruni, dacă într-adevăr intenționează să fie un Sinod Ortodox, ar trebui să ia următoarele hotărâri-cheie:

1. Să recunoască cele două sinoade considerate de către toți ca ecumenice, pe cel din secolul al IX-lea și respectiv din secolul al XIV-lea, adică Sinodul al VIII-lea, care l-a avut în centru pe Fotie cel Mare, din 879-880, și Sinodul al IX-lea, care l-a avut în centru pe Sfântul Grigorie Palama, din 1351, care au condamnat ca erezie, cel dintâi, Filioque și primatul Papei, iar cel de-al doilea, harul creat și, în consecință, și papismul. Să actualizeze și să valideze hotărârile Sinodului de la Constantinopol (1282-1284), prin care a fost anulată pseudo-unirea de la Lyon, și ale Marelui Sinod de la 1484, prin care au fost anulate hotărârile Sinodului tâlhăresc de la Ferrara-Florența.
2. Să aleagă, să hirotonească și să intronizeze în vechea Patriarhie a Romei și a Apusului un nou Papă ortodox al Romei și o ierarhie ortodoxă care să nu îl recunoască pe actualul intrus de la Patriarhia Apusului și ereziarhul Francisc. Astfel ar rezolva problemele legate de papism, uniație și protestantism, definind în sfârșit poziția Bisericii asupra pseudo-primatului lui Petru și asupra ”învățăturilor” Sinoadelor mincinoase de la Lyon, Ferrara-Florența, Vatican I și II, definind de asemenea și poziția întâiului în Biserică.
3. Să creeze Biserici Autocefale în Europa, America, Canada și Australia, rezolvând problema diasporei, și
4. Să urmeze calea patristică a reevanghelizării misionare a lumii, prin crearea unei platforme prin satelit pentru mărturisirea ortodoxă în 100 de limbi. În felul acest, ar pulveriza pseudo-religiile și ereziile demonice prin cuvântul accesibil la nivel mondial și prin îndrăzneală patristică, L-ar slăvi pe Dumnezeu și ar asigura omului condițiile mântuirii.
5. Să rezolve problema calendarului care rupe, inevitabil, unitatea Bisericilor Ortodoxe.

În momentul de față, pe baza datelor pe care le avem, nu vedem în ce mod Sinodul ce urmează a se întruni ar putea reprezenta o continuare autoritativă și veritabilă a Sinoadelor precedente și cum ar putea decide patristic și în Duhul Sfânt, iar nu mai degrabă ecumenist și secularist. Acesta este și motivul pentru care apreciem că ar fi mai bine să nu se întrunească, așa cum erau de părere și marii Sfinți și Părinți ai vremurilor noastre, precum Sfântul Iustin Popovici, în memorii speciale adresate Sinodului Bisericii Serbiei^[6], Sfântul Paisie Aghioritul, prin cele scrise referitor la demersurile Patriarhului Atenagora^[7], și Gheronda Filothei Zervakos, cel cu viețuire cuvioasă, prin textele speciale referitoare la Sfântul și Marele Sinod^[8].

Însă, în cazul în care, datorită apostaziei, a necredinței și a păcatelor noastre, Dumnezeul întreit Sfânt îngăduie convocarea Sinodului, care va hotărî împotriva canoanelor, împotriva Tradiției și antiortodox, acest Sinod nu va fi acceptat de clerul ortodox și de poporul lui Dumnezeu, va fi consemnat în istoria Bisericii ca pseudo-Sinod ecumenist și tâlhăresc, așa cum au fost și Sinodul de la Stejar (403), Sinodul de la Efes (430), Sinodul de la Hieria (754), Sinodul de la Lyon (1274), Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-39). Hotărârile acestui ”Mare” Sinod vor fi invalidate, chiar dacă se scrie că se vor bucura de ”prestigiu panortodox”.

Întrucât a fost formulată poziția neteologică potrivit căreia: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure” și că”păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decât numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”^[9], va trebui să subliniem cu tărie că Adevărul nu este o idee fixă sau o abordare subiectivă sau o chestiune de superioritate numerică, ci o realitate întrupată, care dobândește ființă în persoana Dumnezeului desăvârșit și a omului desăvârșit Iisus Hristos, și prin urmare face prin sine demonstrabil faptul că Adevărul Însuși, care este Persoana Iisus Hristos și este Unul singur, constituie majoritatea, chiar dacă de cealaltă parte s-ar afla multe milioane de oameni. De asemenea, în Sinod ne aflăm doar înlăuntrul Bisericii Ortodoxe, atunci când suntem în comuniune cu Persoana lui Hristos, pentru că”Viața și Calea, Hristos”^[10], după cum cântă Biserica Ortodoxă și după cum Hristos Însuși a grăit: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”^[11]. Prin urmare, pe Cale și împreună pe Cale, adică în Sinod,[i] ne aflăm doar atunci când ne aflăm în comuniune cu Adevărul, Care este Hristos, iar nu cu erezia, care este diavolul. În sfârșit, potrivit Epistolei Enciclice din 1848 a celor patru Patriarhi, ”la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”^[12].

Înaltpreasfințiile-voastre,

Cinstiți Părinți,

Onorați domni Profesori,

Onorată asistență,

Iubiți frați în Hristos,

Conferința de astăzi este cu adevărat o mărturie ortodoxă și un răspuns hotărâtor la dilemele Sfântului și Marelui Sinod. Conferința aceasta, aducând cu mare acuratețe argumente științifice și teologice, va vădi Adevărul lui Hristos și al Sfinților Lui prin comunicările de excepție ale unor distinși vorbitori.

Încheind, aș dori să exprim felicitările mele călduroase, din inimă și sincere, și mulțumirile mele din tot sufletul față de Înaltpreasfințiții frați episcopi, Ierotheos al Nafpaktosului, Pavel al Glifadei, Ieremia al Gortinei și Serafim al Kithirelor, precum și față de ”Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși”, de onorații domni profesori și de Comisia Științifică de Organizare, pentru inspirata inițiativă de a organiza această conferință de o importanță crucială, cu participarea atâtor vorbitori aleși și respectabili, atât de dragi nouă.

Calde mulțumiri vă adresăm, de asemenea, și dumneavoastră, tuturor, care sunteți prezenți aici, cu duh de jertfelnicie, la această mărturie de credință. Domnul să înscrie prezența voastră în cartea Vieții.

Cu aceste gânduri smerite, în numele Sfântului Dumnezeu Treimic, cu rugăciunile Doamnei Născătoarei de Dumnezeu și ale Părinților de Dumnezeu Purtători și ale tuturor Sfinților, în calitate de Episcop al locului, declar deschise lucrările conferinței de azi și urez izbândă și succes lucrărilor acesteia.

+ Serafim, Mitropolit si Arhiepiscop al Pireului, Falirului si Drapetzonei

traducere Tatiana Petrache

preluat de pe Grai Ortodox