Având tot respectul față de Părintele Academician Profesor Dumitru Stăniloae pe care unii îl consideră un om cu viață sfântă, care a tradus Filocalia în 12 volume, viața și lucrarea Sfântului Grigorie Palama, Teologul Energiilor Necreate, opere ale Sfinților Maxim Mărturisitorul, Dionisie Areopagitul, Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei și Grigorie de Nazianz, ne aplecăm asupra capitolului Biserica- Trupul Tainic al Domnului din Teologia Dogmatică Ortodoxă volumul II, pagina 275-276 în care se scriu următoarele erezii :
” Dar atunci se pune întrebarea: Ce sunt celelalte confesiuni creștine care nu mărturisesc o astfel de unire intimă și lucrătoare a lui Hristos cel integrat in ele? Socotim că ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinătate, altele mai depărtate. Contrar mitropolitului Platon, care socotește că toate confesiunile sunt despărțăminte care s-au format egale ale aceleiași unice Biserici, spiritul învățăturii și tradiției ortodoxe ne impune să socotim că confesiunile neortodoxe sunt despărțăminte care s-au format într-o anumită legătură cu Ea, dar nu se împărtășesc de lumina și de puterea deplină a soarelui Hristos. Într-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile despărțite de Ea, întrucât ele nu s-au putut despărți deplin de Tradiția prezentă în Ea. De altfel, Biserică în sensul deplin al cuvântului este numai cea Ortodoxă.”
Mai departe se dă o explicație denumirii de biserică vorbind despre faptul că „întreaga creație se află obiectiv încadrată în Logosul dinainte de întrupare, deci în faza Bisericii înainte de Hristos, chemată să devină Biserica lui Hristos”.
În acest sens se poate înțelege denumirea de biserică, dar ca și comunitate umană, creație a lui Dumnezeu, dar alterată, în care Purtarea de grijă a lui Dumnezeu este prezentă, Dumnezeu nu și-a distrus creația care s-a îndepărtat de El, ci a conservat-o și a condus-o prin lucrările Sale necreate spre mântuirea care avea sa vină prin Hristos la plinirea vremii.
Dar acest lucru în iconomia mântuirii nu însemnă sub nici o formă Biserica așa cum este definită și consacrată definitiv prin Simbolul de Credința, anume Comuniunea sfinților care se împărtășesc de Harul Necreeat, cetățenii Împărăției Cerurilor care se împărtășesc cu Hristos în Liturghie, și care intră în Biserică prin Taina Botezului care este Ușa Împărăției Cerurilor.
Însăși spațiul liturgic al clădirii bisericii are simbolistică eshatologică, totul în Ea amintind de Împărăție, pentru că în Ea ne aflăm fizic în Împărăție.
Definiția bisericii ca societate umană căzută călăuzită de Pronie dar care nu se poate mântui din cădere, stare în care se află toate comunitățile eterodoxe, care au fost tăiate din Biserica cea Una, cea la care Pronia Dumnezeiască îi conduce pe toți în chip tainic, ca să lepede fiecare membru în mod conștient biserica cea nemântuitoare și să vină în Împărăția Cerurilor care este doar Biserica Ortodoxă, singura care mântuiește.
Deci nu se poate vorbi de o nedeplinătate, ci de o lipsă de Har mântuitor, de o rămânere în zona stricăciunii și în această viața și în cealaltă (șeolul). Ce folos să te găsești într-o biserică nedeplină care nu te poate vindeca, lumina și îndumnezei? Adică nu te poate mântui. Mântuirea presupune comuniunea cu Hristos cel Viu, cel Înviat, nu o comuniune cu un hristos desfigurat, fals, mincinos.
Sfântul Ioan Hrisostom ne spune că toți cei din Vechiul Testament au mers în iad, chiar și cel mai mare om născut din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul în Omilia a XXXVI-a la Matei (pg 447-448), arătând că mântuirea a venit prin pogorârea lui Hristos la iad. În acest context se înțelege ceea ce spune Sfântul Grigorie de Nyssa atunci când vorbește despre „biserica ajunsă în noroiul păcatului, împiedicată prin șarpe și căzută la pământ și ajunsă în căderea neascultării.”(pg 276) la fel și Sfântul Ioan Hrisostom vorbește despre biserica trasă în jos, întinată, uscată, roabă, goală, murdară de sânge, slujnica demonilor.
În continuare, la pagina 276 se afirmă: „Dacă Mișcarea Ecumenică tinde să refacă unitatea Bisericii, ea trebuie să tindă către cea mai intimă prezență a lui Hristos întreg în rândul credincioșilor….. care îl experiază Biserica Ortodoxă”.
Mișcarea Ecumenică pornește de la ideea că Biserica nu ar fi unitară și Ea trebuie sa-și refacă unitatea. Ideea unei supra-biserici se observă din aceste rânduri și puternica influență a ideii de Biserică deplină unită cu Capul Hristos prin păstrarea tradiției de viață a Bisericii Primare și celelalte biserici nedeplin unite cu Capul Hristos, dar care prin Mișcarea Ecumenică tind spre această unire.
Aceasta învățătură neagă dogma unității nepieritoare a Bisericii celei Una și Unică și faptul că ereticii sunt rupți de Ea și ei pot reveni prin lăsarea ereziilor la Ea sau pot rămâne în afara Ei, lipsindu-se de Harul Mântuirii. Biserica nu își pierde unitatea prin faptul că ereticii o părăsesc prin anatema Sinoadelor și a Părinților. Dar dacă este privită eclesiologia după teoria lui Rahner și Congar atunci Biserica nu este unitară, Ea trebuind să își refacă unitatea deplină, pentru că fiecare denominațiune are reminiscențe de Har, Har nedeplin în Biserici nedepline?! Ideea aceasta nu se regăsește în tradiția ortodoxă.
Mai departe Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie atinge problema mântuirii: „În situația actuală de nedeplinătate bisericească a diferitelor confesiuni creștine, se pune întrebarea: Se mântuiesc membrii lor? Sau există mântuire în afara Bisericii, care nu e decât Una în sensul deplin al cuvântului?” (nota noastră: Să înțelegem că există și un sens nedeplin al cuvântului Biserică?) Răspunsul la această întrebare nu are nici o trimitere patristică ci apare ca o părere personală a autorului, care enumeră cauzele pentru care cineva s-a trezit fără să vrea în cultul eretic în care viețuiește: „Participarea lor nedeplină la Hristos, și aceasta în mare măsură fără vina lor, poate va avea ca urmare o participare nedeplină la El și în viața viitoare, conform cuvântului Mântuitorului: În Casa Tatălui Meu multe locașuri sunt (Ioan 14, 2)”.
A presupune o participare nedeplină după moarte a celor născuți în erezie la Hristos este un concept care pornește tot din ideea comuniunii nedepline sau imperfecte cu Hristos în afara Bisericii depline.
Dar această idee este contrazisă de Sfânta Evanghelie în dialogul dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samariteancă (Ioan 4, 19-23), samaritenii se închinau în mod greșit în Muntele Garizim și nu la Ierusalim. Răspunsul Mântuitorului ne arată fermitatea dialogului cu ereticii Vechiului Testament (Primului Legământ) în raport cu iudeii despre care Hristos spune că „mântuirea din iudei este” mărturisind ferm prin aceasta că samaritenii greșeau închinându-se acolo de unde nu provenea mântuirea, adică Hristos, Cel care vorbea cu ea (cu eretica), dialogul cu ea având ca scop aducerea ei la Desăvârșirea Legii Vechi (Testamentul Înnoit) care pregătea mântuirea prin Mesia Hristos, iar în versetul 7 Hristos îi cere apă, intrând în dialog cu eretica samariteancă, dându-ne exemplu cum trebuie să dialogăm cu ereticii, scopul fiind ca și ei sa primească Apa cea Vie, adică Adevărul, lepădându-se de minciuna ereziei.
La fel la Matei 18, 15-17 Mântuitorul ne arată în ce stadiu se găsesc cei ce nu ascultă de Biserică (ereticii). Ideea din Teologia Dogmatică Ortodoxă vol 2 este contrazisă și de tradiția Bisericii Ortodoxe prin Canonul 47 Apostolic care spune că „Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-şi bate joc de Crucea, şi de Moartea Domnului, şi nu osebeşte pe Ierei de către minciunoierei.” arătând că aceștia (ereticii) sunt întinați prin acțiunile lor liturgice nemântuitoare care întinează pe om, iar preoții lor sunt minciunoierei.
Ideea mântuirii nedepline este contrazisă și de Sfântul Ciprian de Cartagina care explică de ce este imposibilă mântuirea în afara Bisericii Ortodoxe: „asemenea oameni (cei născuţi în erezie), chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile lor. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. (…) Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca acesta poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice: «Mulţi vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela.» După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe” [221; 444 Liber de Unitate Ecclesiae 14, PL 4, 510A-511B] și apoi Sinodul de la Laodiceea a dat acest canon care se găseşte în Cârma Bisericii numită Pidalion : «Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema. »(Laodiceea canon 34). Apoi citatul de la Ioan 14, 2, care este adus ca argument în Dogmatica sa, se referă la faptul ca oricine are acces la Împărăția lui Dumnezeu, oricine poate deveni membru al Bisericii Ortodoxe, locurile fiind nelimitate, în nici un caz nu se poate vorbi de o mântuire a celor rămași în afara relației cu Hristos.
Sfântul Ciprian de Cartagina în Scrisoarea LXXIV Către fratele Pompeius (Scrisori, pg. 380, ed. Sofia) spune „căci dacă la eretici pentru aceasta nu este Biserică, fiindcă Biserica este Una singură și nu poate fi împărțită, și dacă pentru aceasta (nn pentru ca sunt eretici) nu este Duh Sfânt, fiindcă (nn Duhul Sfânt) este Unul singur și nu poate fi la profani sau la cei din afara (nn Bisericii celei Una) de bună seamă și Botezul care este strâns în aceeași unitate nu poate fi la eretici, fiindcă nu poate fi despărțit nici de Biserică, nici de Duhul Sfânt.” și continuă argumentarea Sfântul Ciprian, arătând că dacă ereticii ar avea botez atunci neapărat ar trebui sa aibă și hirotonie și „este o prostie și să se spună că cineva se poate naște duhovnicește la eretici, unde nu se îngăduie Duhul” arătând Sfântul prin aceasta că nu există Harul necreeat mântuitor la eretici ci există Harul proniator care îi ține pe aceștia în viața biologică și mișcă sufletul lor către Adevăr pentru că „Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină.” (I Timotei, 2, 4)
Sfântul Nectarie de Pentapole a scris o carte conținând o argumentație bogată în privința căderii reale din Trupul Bisericii a unei Biserici Locale, Biserica Romei, care din Biserică a devenit adunare papistașă, cu titlul sugestiv „Cum papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos”. Sfântul Iustin Popovici ne vorbește iarăși de ecumenism ca dialog al minciunii și amestecarea umanismelor europene cu teologia. La fel Ieromartirul Daniil Sisoyev ne vorbește despre lipsa mântuirii celor aflați în erezie și datoria noastră de a-i aduce la Adevăr.
Dacă Hristos, văzând inima unui iehovist, papistaş, penticostal sau păgân i se va descoperi în chip tainic, îl va îndemna să părăsească eresul sau păgânătatea şi îl va conduce la Biserica Ortodoxă. Ca exemplu avem cazul sutaşului Corneliu din Faptele Apostolilor, care era om drept şi bun, milostiv, cu multe virtuţi, dar toate nemântuitoare. De aceea Duhul Sfânt a venit la el şi a grăit cu el îndemnându-l să meargă la apostolul Petru ca să fie botezat, deci să intre în comuniune cu Hristos şi cu Biserica Lui.
Prin aceasta vedem că Dumnezeu este nepărtinitor şi nu lasă pe nimeni în bezna morţii, dar în acelaşi timp cei care rămân în afara Bisericii Ortodoxe – în opoziţie cu kakodocsii (rău slăvitorii, cei care blasfemiază în felul acesta pe Duhul Sfânt) nu se bucură de roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos. Pentru ei Hristos este ca şi cum nu ar fi venit şi ca şi cum nu ne-a mântuit, ei trăind exact ca în perioada Vechiului Testament, în «umbra morţii» sufleteşti, aşteptându-i la sfârşit iadul, conform Sfântului Ignatie Briancianinov.
Ideea participării graduale la mântuirea în Hristos nu se regăsește în Tradiția Bisericii, participarea la viața lui Hristos, la viața Sa ca Dumnezeu, se realizează numai în comuniune cu Biserica Ortodoxă, în afara Ei nu există participare la Viața Treimică ci doar chemare la Ea, care este Biserica Ortodoxă.
Profesorul de Dogmatică Dimitrie Tselenghidis spune “Nu există mântuire în afara Bisericii, pentru că dacă ar fi existat atunci s-ar fi golit întreaga lucrare de mântuire a lui Hristos, nu ar mai fi avut rost întruparea lui Hristos. Când vorbim de mântuire înţelegem o comuniune de viaţă. Hristos când a plecat din această lume le-a spus ucenicilor : «Viaţa mea o dau vouă». Aceasta nu este viaţa Lui ca Om ci este viaţa Dumnezeului în Treime, este viaţa necreată, este dumnezeirea, la care noi trebuie să participăm ca să ne mântuim. Hristos a luat firea umană ca să ne dea posibilitatea de a participa la viaţa Treimică. Mântuitorul spune «Eu sunt viţa, voi mlădiţele, dacă o mlădiţă nu aduce rod, se taie şi se aruncă în foc», ceea ce înseamnă că atunci când cineva nu are Dreapta Credinţă este tăiat din Biserică, ceea ce au făcut Sfintele Sinoade tăind pe eretici din trupul Ei. Aşadar nu e posibil ca unul rupt din Biserică să aducă rod, pentru că rodul Bisericii este mântuirea. Diavolul nu se mântuieşte pentru că nu are smerenie. Un om din afara Bisericii nu poate fi smerit, pentru că nu urmează Adevărului descoperit de Dumnezeu Întrupat». (Pr. Gheorghios Metallinos si prof. Dimitrios Tselenghidis – Se mântuiesc ereticii? (1/3)» (13 Mar 2017) ortodoxiacatholica.wordpress.com)
Cu siguranță părintele Dumitru Stăniloae s-a implicat în mișcarea ecumenică în mod sincer, așa cum a procedat inițial și teologul patrolog Theodoros Zisis, care mai târziu va deveni un luptător fervent împotriva ecumenismului. Apoi spre sfârșitul vieții sale pământești el a realizat ce este ecumenismul, fără însă să corecteze lucrările sale dogmatice legate de viziunea ecumenistă asupra Bisericii celei Una și Unice, inspirată din noua viziune eclesiologică apuseană, avându-i ca părinți fondatori pe dominicanul Yves Marie-Joseph Congar și pe iezuitul Karl Rahner (https://en.wikipedia.org/wiki/Karl_Rahner#NonChristian_religions), care au fost de fapt temerarii concepției ecumenice asupra Bisericii exprimată prin Conciliul II Vatican și anume Biserica Deplina(Katholiki Ekklisia) în raport cu bisericile nedepline (Biserica Ortodoxă, Bisericile Orientale Necalcedoniene, Bisericile Protestante, Bisericile Neoprotestante, Religiile Monoteiste, Religiile Politeiste, Ateismul alăturat de fapte bune) care se găsesc ca niște cercuri concentrice în jurul Bisericii Romano-Catolice. Este interesantă și exprimarea ”Biserica cea Una rezidă în Biserica Romano-Catolică” (http://www.magisteriu.ro/unitatis-redintegratio-1964/), aceasta fiind schimbarea fundamentală făcută de Conciliul II Vatican în Decretul despre Ecumenism.
Dacă în Conciliul I Vatican se afirma că Biserica Romano-Catolică este Biserica cea Una și Unică, Conciliul II Vatican spune doar ca Biserica cea Una și Unică rezidă în Biserica Romano-Catolică.
Dacă cineva citește cu atenție Decretul despre Ecumenism al Conciliului II Vatican și face o paralelă cu Documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine a numitului Sfântul și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe ) va fi frapat de asemănarea ideologică izbitoare. (http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/ )
În ambele documente transpare ideea de „biserică deplină” în raport cu „bisericile nedepline”, de aceea observăm și denumirea confesiunilor creștine cu termenul “biserică” și ideea „refacerii unității creștine” și ideea minimalismului dogmatic, anume credința minimală în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor atât în pseudo-sinodul din Creta cât și în Documentul despre Ecumenism a Conciliului II Vatican.
De aceea putem să spunem, fără să greșim, că pseudo-sinodul din Creta s-a vrut a fi un Vatican II al Ortodoxiei. Dar se pare că încă nu sunt pe deplin pregătite conștiințele ortodoxe ca sa primească în întregime (ca și corp eclesial) noua eclesiologie care este contrară gândirii Sfintelor Sinoade Ecumenice și a Sfinților Părinti care au anatematizat ereziile și pe eretici, numindu-i nebuni, lipsiți întru totul de Harul mântuitor, pierduți, atâta timp cât se găsesc prin învățătura lor distorsionată în afara Bisericii celei Una – a Bisericii Ortodoxe – așa cum însăși anatemele Bisericii ne arată.
Este important faptul că părintele Dumitru Stăniloae nu a murit mărturisind erezia ecumenistă ci a ajuns la cunoașterea faptului că toată aceasta mișcare nu este de la Dumnezeu: „Eu nu sunt pentru ecumenism; socotesc că ecumenismul este produsul masoneriei; iarăși vor să relativizeze credința adevărată. A avut dreptate Biserica zicând că nu prea suntem uniți (noi ortodocșii între noi n.n.). Ecumenismul este pan-erezia (a toată erezia n.n.) timpului nostru.” „Au venit odată şi aici, la un congres al ecumeniștilor. Şi unul dintre reprezentanții lor a susținut ideile socialiste (adică comuniste n.n.). Eu i-am combătut şi vorbeam mereu de Hristos. Iar ei mă întrebau; «De ce tot vorbiți de Hristos? Aici este vorba de altceva, nu de Hristos.» S-au supărat teribil, şi după ce am plecat, m-au criticat foarte tare pentru că vorbeam de Hristos şi nu de probleme de astea sociale. De ce să mai stau de vorbă cu ei care au făcut femeile preoți, sunt de acord cu homosexualii, nu se mai căsătoresc…” Ortodoxia şi internaționalismul religios, Ed. Scara, 1999
Dialogul cu restul lumii creștine este o datorie a Bisericii celei Una și Unice, lucru pe care Părintele Dumitru Stăniloae a încercat să-l facă, având mijloacele comunicării și ale filosofiei vehiculate în epocă. El a încercat să arate, așa cum el a putut, frumusețea ortodoxiei pe care simțea nevoia să o transmită și celor care nu o cunoșteau, dar din păcate iată că a transmis și învățături alterate care nu reprezintă ortodoxia. Misiunea apostolică a Bisericii se realizează pe coordonatele corecte ale Dogmelor Ei, prin care nu putem altera Eclesiologia Bisericii pentru a fi în duhul lumii seculariste, pierzând prin aceasta Duhul lui Hristos, singurul dătător de Unitate în Adevăr și singurul care poate să îi aducă pe eterodocși la mântuire.
Pentru lumea secularizată eclesiologia Bisericii este o nebunie și o intoleranță, însă întotdeauna creștinismul autentic a scandalizat lumea filosofiilor seculare ale fiecărei epoci. Orice încercare de îmbinare a ceea ce este Revelat de Dumnezeu cu filosofiile lumii duce la erezie, care are ca efect lipsa vindecării și a mântuirii. De aceea minciuno-Sinodul din Creta, care este fructul a 100 de ani de amestecare între Adevărul Revelat și filosofiile lumești este un corp străin în Biserica lui Hristos care va fi tăiat la rândul sau de către Sinodul rânduit de Dumnezeu pentru a eradica și această învățătură neo-varlaamită. Ne rugăm ca Dumnezeu să scoată un nou Sfânt Grigorie Palama care să fie îndreptător credinței. Dar este de datoria fiecăruia dintre noi să respingem în spațiul nostru eclesial aceste corpuri străine care sunt ereziile.
În contextul pseudo Sinodului din Creta, mulți teologi români se folosesc de argumente din așa-zisa „Teologia Dogmatică Ortodoxă” volumul II partea de eclesiologie a Părintelui Dumitru Stăniloae pentru a justifica denumirea de „biserici” pentru eretici, ba mai mult, arată că părintele profesor Dumitru Stăniloae a mers mai departe, denumind pe eterodocși „biserici nedepline” așa cum le numește și Conciliul II Vatican, punct de referință al Romano-Catolicilor. Putem exemplifica atât din experiența discuțiilor teologice personale pe care le-am purtat cu profesori de Dogmatică de la diferite Facultăți de Teologie cât și cu argumentele aduse de Aurel Pavel și Ciprian Iulian Toroczkai în cartea numită „Adevăratul și falsul ecumenism”, editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, în Capitolul „Bisericile nedepline” și „Sobornicitatea deschisă” pg. 143, în care cei doi profesori de la Universitatea Teologica din Sibiu afirmă că cea mai mare contribuție a Părintelui Dumitru Stăniloae la mișcarea ecumenică este principiul „unitate în diversitate”, totodată se afirmă pe baza textelor neîntemeiate patristic ale Părintelui Stăniloae că există o relație paradoxală între „Biserica Ortodoxă” și „Bisericile nedepline” ce sunt formate într-o anumită legătură cu Biserica, Biserica cuprinzând, într-un fel, toate confesiunile despărțite de Ea, că Biserica „depășește granițele Sale canonice, fiind prezentă în diferite grade în întreaga creație… cea mai mare apropiere de Biserica Deplină( cea ortodoxa) o au celelalte confesiuni creștine. Legat de problema mântuirii, cei doi profesori, bazându-se iarăși pe același text dea dreptul eretic, afirmă că Părintele Stăniloae nu avea „o viziune exclusivistă asupra mântuirii”, el lăsând deschisă „posibilitatea mântuirii și în afara Bisericii Ortodoxe”.
Conceptul eretic de „sobornicitate deschisă” este un alt concept pe care profesorii îl comentează: Această plenitudine a Bisericii ca Trup al lui Hristos, reclamă cu necesitate „unitatea în diversitate”…. și la actualizarea învățăturii creștine trebuie să-și aducă o contribuție și tradițiile altor formațiuni creștine (neortodoxe)?!
Iar mai departe se afirmă în mod eretic că „a fi Sobornicesc însemnă a fi mereu deschis spre alte exprimări și concepte teologice, numai așa se poate realiza unitatea în diversitate.”
Iată deci cum în teologie este introdus relativismul total folosindu-se de scrieri eterodoxe ale Părintelui Dumitru Stăniloae. Se vorbește despre un Trup al lui Hristos care nu este numai Biserica Ortodoxă în trendul Declarației de la Toronto (alt text aprobat de pseudo sinodul din Creta) care spune că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa-zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» în parte. Învățătura aceasta nu se regăsește în Tradiția Patristică, nici nu rezultă din Revelație. Este o nouă eclesiologie care nu are nici o legătură cu Dogma eclesiologică a Bisericii. (https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/central-committee/1950/toronto-statement)
Aceste concepte se opun învățăturii Sfinților Părinți ai Bisericii și Sfintelor Sinoade Ecumenice și Locale care tranșează clar Adevărul de minciuna ereticilor prin Anateme.
protopresbiter Matei Vulcănescu
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Biserica Ortodoxă este universală - Blog personal al Părintelui Matei Vulcanescu
Din păcate, afirmațiile Pr. Stăniloae sunt riscante și pe aceeași linie a mers recent și Sinodul din Creta. El afirmă nu foarte clar, totuși afirmă că și ereziile fac parte din Biserică. Cea mai concludentă frază în acest sens cred că este aceasta: „Obiectiv şi subiectiv Îl cunosc pe Hristos, dar
nedeplin, celelalte confesiuni creştine. Acele confesiuni au dobândit prin aceasta în parte calitatea de biserici ale lui Hristos, fiind chemate la realizarea lor deplină ca Biserica lui Hristos”. Nu se poate pune pe picior de egalitate cunoașterea parțială cu erezia (distorsionarea credinței). Una este să știi ceva nedeplin și alta să strâmbi învățătura adevărată. Prin aceasta ereziile nu dobândesc și nici nu păstrază calitatea de Biserici ale lui Hristos, ci pierd acest drept.
Mai mult, el a luat în considerare și a validat rugăciunile în comun într-un articol al său.
Personal consider, din felul cum și-a exprimat opiniile pe acest subiect, că Pr. Stăniloae se apropie de modul în care a greșit Sf. Grigorie de Nyssa în privința apocatastazei. Adică nu-i știrbește aura și nici teologia sa pe ansamblu.
Foarte bune și relevante observațiile legate de Conciliul II Vatican, pe care l-a imitat Sinodul din Creta.
Nu vreau să mă leg de termeni, deși tot acolo ajungem.
Înțeleg că protestanții sunt calificați drept eretici, e clar,
dar evenimentul de la 1054 (ruperea Apusului catolic de Ortodoxie) a fost catalogat ca fiind Marea Schismă, nu marea Erezie, deci catolicii sunt mai degrabă schismastici, nu eretici:
„Inscriindu-se pe aceeasi linie, Augustin i-a definit in cele din urma pe eretici ca fiind cei care ‘avand pareri gresite despre Dumnezeu, fac rau credintei insesi’, spre deosebire de schismatici, care ‘prin dezbinari rau-voitoare se rup de unirea frateasca, chiar daca poate cred ceea ce credem si noi’”
(Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină, vol. I, p. 90, Ed. Polirom)
Unde mai punem că filioque e prezent la apuseni încă dinainte de Marea Schismă, de mirare că nu a fost combătut cu tărie (prin excomunicare) mai devreme.
De-a lungul primelor secole, atat traditia latina cat si cea greaca au impartasit aceeasi credinta apostolica, mai putin relatiile dintre persoanele Sfintei Treimi. Elaborat cu prilejul primului sinod ecumenic din Constantinopol, si completat ulterior la Niceea, a circulat altfel in vest decat in est. Prima folosire a lui Filioque in contextul crezului s-a petrecut la sinodul local din Toledo din 589, care, desi prin canonul 11 reafirma cele proclamate la primul sinod afurisind pe cei ce ar gandi altfel, prin canonul al III-lea condamna si pe cei ce nu rostesc crezul cu formula Filioque. Din Spania, aceasta formula s-a raspandit si in Galia, pentru ca, un secol mai tarziu, un sinod alcatuit din episcopi britanici tinut la Hatfield in 680 sa reafirme invataturile primului sinod, totodata intarind cu blesteme adaosul de la Toledo. Un alt factor care a stat la baza raspandirii crezului in varianta latina pana in secolul VII a fost tratatul Despre Trinitate al Fericitului Augustin, unde scrie ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul.
Pe parcursul secolelor VIII – IX, rivalitatea dintre imperiul carolingian si cel bizantin precum si emanciparea scaunului papal, aflat sub inalta protectie politica a dus la generalizarea crezului in aceasta formula. La sfarsitul secolului VIII, Charlemagne trimite papei Adrian I o delegatie prin care isi exprima ingrijorarea cu privire la nerostirea de catre bizantini a adaosului Filioque. Papa Adrian se pare ca a respins acuzele formulate de francez, insa, in urma acestor discustiii, Carol a dat asa numitul act Libri Carolini in care era sustinut, printre altele si faptul ca Filioque face parte din formula crezului constantinopolitan. Sinodul convocat la Frankfurt in 794 privind erezia “adoptionista” – care pretindea ca Mantuitorul Hristos ar fi fost numai om, “adoptat” la botez de catre Tatal – reafirma adaosul Filioque considerandu-l o arma, un argument impotriva acestei noi erezii aparute in Spania. Cativa ani mai tarziu, un nou sinod pe tema “adoptionismului” este convocat la Friuli. in urma acestor doua sinoade, crezul latin este promovat in tot imperiul. La inceputul secolului IX, Charlemagne porunceste lui Teodul de Orleans, principalul autor al Libri Carolini, sa scrie o apologie pentru Filioque. Aparuta in 809, lucrarea lui Teodul este o compilatie de texte apartinand unor parinti ai Bisericii, unele texte complet scoase din context. Cu aceasta apologie in mana, Charlemagne convoaca un sinod la Aachen in 809-810 in urma caruia hotaraste existenta dintotdeauna a lui Filioque in crez. Papa Leon al III-lea accepta folosirea acestui termen dar nu este de acord cu completarea crezului niceo-constantinopolitan. Totusi aceasta formula va fi adoptata la scurt timp in tot imperiul.
Bizantinii erau mult prea preocupati la aceasta data de probleme interne: monotelismul, iconoclasmul, islamul, asa incat nu au acordat prea mare atentie la ce se petrecea in Vest. Asta pana la jumatatea secolului al IX-lea, cand au aparut diverse probleme jurisdictionale, cum ar fi problema Bulgariei, atunci cand principele Boris, influentat de Vest, i-a alungat pe misionarii bizantini, care au povestit practicele apusene, fapt ce l-a silit pe patriarhul Fotie sa redacteze o scrisoare in 867 catre celelalte Biserici din Est privind tensiunile dintre Roma si Constantinopol precum si despre noile invataturi ale Apusului. Fotie considera Filioque o blasfemie, fiind un pericol in ce priveste intelegerea despre Sfanta Treime, avand iz de politeism pagan. (Mystagogia 9,11). in 884 si 886 revine asupra problemei, completandu-se in cele spuse anterior. Chemand la un sinod ecumenic care sa dezbata aceasta problema, sinod tinut in 867 la Constantinopol, Fotie a reusit depunerea papei Nicolae I insa acest lucru va contribui la degradarea relatiiilor dintre cele doua Biserici. Papa Ioan al VIII-lea s-a aratat deschis asupra convocarii unui alt sinod in Constantinopol, intre 879-880, sinod care desi nu a dezbatut direct problema Filioque, a reafirmat hotararile anti-iconoclaste din 787 precum si varianta crezului din 381, anatematizand pe oricine ar indrazni sa gandeasca altfel. Problema Bulgariei a fost lasata in seama imparatului.
insa o noua etapa in legiferarea crezului latin va avea loc in 1014, pe durata incoronarii regelui Henric II, la Roma, ca imparat roman, unde crezul in varianta Filioque a fost cantat la Liturghiei. Astfel, dupa doua secole de impotrivire a papilor, a fost acceptata aceasta formula, subliniind inca o data puterea crescanda a papalitatii. A urmat Schisma din 1054 si cruciadele, care au afectat serios relatiile dintre Roma si celelalte Biserici. Dialoguri au existat pe aceasta tema si in 1136, intre Anselm de Havelberg si Ioan II Comnenul, si in 1234 la Niceea, in urma scrisorilor schimbate de Gherman al II-lea si papa Grigorie al IX-lea, si in alte cazuri, insa rezultatul a fost acelasi. Mai mult, efectele cruciadei a IV-a precum si pretentiile jurisdictionale ale papei in est, au facut ca dialogul nici macar sa nu poata fi conceput. Totusi amenintarea islamului a facut ca grecii sa treaca peste anumite aspecte si sa doreasca unirea cu latinii. in acest sens, doi episcopi rasariteni au participat la un sinod in Lyon (1274), dar n-au fost lasati sa-si expuna punctul de vedere, apusenii grabindu-se sa incheie sinodul si sa proclame imediat unirea, unire care nu a fost receptata ca atare, si care, practic, nu s-a realizat. O ultima tentativa de reconciliere, la nivel ecumenic, s-a vrut a fi sinodul de la Ferrara-Florenta (1438-1445). De asemenea, la acest sinod s-a proclamat intaietatea scaunului Romei inaintea celorlalte. La fel ca si in urma sinodului din Lyon, unirea a fost doar pe hartie, fortata de iminentul pericol arab, practic ea nerealizandu-se niciodata. Odata cu caderea Constantinopolului si reforma protestanta, relatiile dintre Roma si restul lumii s-au racit foarte mult. Au mai existat diverse tentative de negociere, de dialog, insa de mica amploare. Abia in ultimele decenii, prin miscarea ecumenista s-au adus din nou in discutie aceste probleme, insa dupa cum se poate oberva, nu s-a obtinut nici un progres, din contra. Trebuie notat, totusi, faptul ca in diverse ocazii, cum ar fi vizita papei Ioan Paul al II-lea la Bucuresti sau a patriarhului Teoctist la Roma, crezul a fost rostit in varianta bizantina, ceea ce ar putea fi un semn de deschidere din partea romano-catolicilor.
CONSIDERATII TEOLOGICE
Din punct de vedere ortodox, aceasta invatatura catolica este contrara Sfintelor Sinoade si nu are absolut nici un temei scripturistic. Din contra, in Evanghelia dupa Ioan, capitolul 14, vesetul 16, Mantuitorul spune Apostolilor (dupa ce, in versetul anterior, ii indeamna sa pazeasca poruncile Lui): “Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua, ca sa fie cu voi in veac”. inca si mai clar, in aceeasi Evanghelie, in capitolul urmator (15, 26), Mantuitorul insusi ne elucideaza asupra purcederii Duhului Sfant: “iar cand va veni Mangaietorul pe Care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine”. Dupa cum reiese din aceste doua versete clare ca lumina zilei, invatatura catolica despre purcedere Sfantului Duh este eretica! http://eresulcatolic.50webs.com/filioque.html
A exista Sinodul al VIII-lea Ecumenic, Sinod care a condamnat adaosul Filioque!
http://sinodultalharesc.tk/mitropolitul-ierotheos-vlahos-sinodul-al-viii-lea-ecumenic-a-existat-si-a-condamnat-ereziile-papiste/
Schisma a fost momentul in care Dumnezeu a despartit pe ereticii papofilioqvisti de Biserica Lui!
Mulțumim pentru detalieri!
Îmi explică și mie cineva de ce Biserica Ortodoxă Rusă e membră a Consiliului Mondial al Bisericilor? Lista cu membrii C.M.B. e aici: https://www.oikoumene.org/en/member-churches Căutați în listă la litera R “Russian Orthodox Church (Moscow Patriarchate)”.
A republicat asta pe Ortodoxia -singura Biserica adevarata.