1. Expresii ale eclesiologiei ”Bisericii divizate”( Biserici nedepline in raport cu Biserici depline- nota noastra)

”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească [Universală] și Apostolică, întemeiată de «Cuvântul Care era de la început», Care «era de la Dumnezeu» și «Dumnezeu adevărat», după cum spune Evanghelistul dragostei, din nefericire, în timpul misiunii pe ei pe pământ, și din pricina covârșirii neputinței omenești și a voinței nestatornice a sufletului omenesc, s-a divizat în timp. În felul acesta, s-au format diferite situații și grupuri, dintre care fiecare revendică pentru sine ”autenticitatea” și ”adevărul”. Adevărul însă este unul singur, Hristos, și Biserica întemeiată de El.

În chip nefericit, a predominat factorul uman, și prin acumularea de adaosuri «teologice», «practice» și «sociale», Bisericile locale au fost conduse la sciziunea unității de credință, la izolarea unele de altele, și au evoluat adesea într-o polemică ostilă”[2].

Poziția aceasta nu este întru totul nouă; deja foarte de timpuriu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu își exprimase punctul de vedere că Biserica Ortodoxă este egală cu erezia papistașă. Iată ce afirmă:

”O viziune sacramentală comună a Bisericii a ieșit la iveală, a fost menținută și transmisă de-a lungul timpului prin succesiunea apostolică […], Comisia Mixtă a fost în măsură să declare că Bisericile noastre se recunosc una pe alta ca Biserici Surori, co-responsabile pentru menținerea Bisericii celei Una a lui Dumnezeu, în conformitate cu planul dumnezeiesc, și mai ales în ce privește unitatea […]. Având această perspectivă, îi îndemnăm pe credincioșii noștri, catolici și ortodocși, să întărească duhul de frățietate, care își are izvorul în Botezul cel unul și în participarea la viața sacramentală”[3].

”Conștientizând elementele vătămătoare ale aluatului celui vechi, conștientizare care constituie premisa pocăinței adevărate și mântuitoare, înțelegem că cel mai de folos este dialogul […]. Dat fiind faptul că o Biserică recunoaște că o altă Biserică este deținătoare a dumnezeiescului har și călăuzitoare către mântuire, este exclusă încercarea de a-i rupe pe credincioși dintr-o Biserică și a-i anexa celeilalte, deoarece acest lucru contravine înseși acestei mărturisiri. Pentru că nici una dintre Bisericile localenu este o concurentă a celorlalte, ci alcătuiește un singur trup cu ele și aspiră la trăirea unității acesteia în Hristos, la refacerea, desigur, a acestei unități perturbate în trecut, iar nu la absorbirea celeilalte Biserici”[4].

Această stranie lărgire a Bisericii nu a lăsat în afara curții ei nici pe ereticii protestanți. Cu privire la a IX-a Conferință Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Porto Alegre, din Brazilia (februarie 2006), Patriarhul Bartolomeu a declarat în anul 2008 următoarele:

”Eliberați deci de anchilozările trecutului și hotărâți să rămânem uniți și să conlucrăm, în urmă cu doi ani, în cadrul celei de-a IX-a Conferințe Generale a CMB, de la Porto Alegre, Brazilia, am pus bazele unei noi perioade în viața CMB”[5].

Spre surprinderea comună, în textul final al acelei Conferințe se declară despre ”bisericile” CMB că:

”Fiecare biserică este Biserica Universală, dar nu în întregul ei. Fiecare biserică își completează universalitatea doar atunci când este în comuniune cu celelalte biserici […].Unul fără altul suntem mai săraci”[6].

Mitropolitul Pergamului, Ioannis (Zizioulas), consilierul teologic al Patriarhului Ecumenic, consideră de asemenea că se află în interiorul ”Bisericii” tot atâtea diviziuni, erezii și schisme câte practică un oarecare tip de ”botez”:

”Botezul creează o graniță a Bisericii. Acum, în interiorul acestei granițe a botezului este de înțeles să existe divizări, dar o divizare în interiorul acestor granițe nu este totunacu o divizare care există între Biserică și cei care se află în afara graniței botezului […].În interiorul botezului, chiar și atunci când există o ruptură, o disensiune, o schismă, încă se mai poate vorbi de Biserică”[7].

Lărgind în mod arbitrar granițele Bisericii, Mitropolitul Pergamului a limitat la botez și domeniul ereziilor; potrivit mitropolitului, orice erezie care nu este contrară în mod explicit Simbolului de Credință, precum, de pildă, monofizitismul și monotelismul, al așa-numiților ”precalcedonieni”, iconomahia, antiisihasmul, etnofiletismul etc., are caracter bisericesc:

”Erezia, adică abaterea de la ceea ce crede și mărturisește Biserica prin Simbolul ei de Credință, conduce automat în afara Bisericii. Problema însă începe atunci când acest punct de vedere este absolutizat […]”[8].

Toate cele de mai sus se dovedesc a fi o proiectare și o prelungire a mai vechii afirmații a Patriarhului Athenagora, mentor al promotorilor panereziei ecumenismului care au urmat:

”În evoluția aceasta către unire, nu se pune problema ca o Biserică să se îndrepte către cealaltă, ci toate deopotrivă să reîntemeiem Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, care a coexistat în Răsărit și în Apus, așa cum am trăit până în 1054, în ciuda diferențelor teologice care existau și atunci”[9].

2. Punerea în practică a noii eclesiologii de-a lungul timpului

Aceste convingeri ale Patriarhului Ecumenic au fost adeverite în practică prin diferite manifestări mai vechi din cadrul demersului ecumenist: de pildă, prin prezența sa și prin rugăciunea în comun cu Papa a Patriarhului Ecumenic la vecernia aniversării Tronului Romei (iunie 1995), la înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea (aprilie 2005), la o messă papistașă de la Vatican (iunie 2008), la o ședință a Conciliului Episcopilor Catolici (octombrie 2008) și la prima messă oficială a Papei Francisc (martie 2013), prin binecuvântarea comună a credincioșilor de către Patriarhul Bartolomeu și Cardinalul Cassidy, care a avut loc la Fanar, cu ocazia Sărbătorii Tronului din 1992, precum și prin participarea Papei Benedict al XVI-lea la liturghia patriarhală de la Fanar (noiembrie 2006), unde Papa, purtând omofor, a rostit ”Tatăl nostru” și i s-a cântat ”Întru mulți ani…”! De asemenea, prin recenta rugăciune comună (mai 2014) de la Ierusalim, săvârșită înaintea Sfântului Mormânt. Mai mult, prin dăruirea unui sfânt potir nou-alesului episcop unit de ”Carcavia” (Atena), Dimitrios Saláhas (mai 2008). Prin participarea, de asemenea, a episcopului papistaș Louis Pelâtre la Vecernia Dragostei de la Fanar, la Paștele din 2009, obicei care a continuat și în anii următori, prin intrarea eterodocșilor în Sfântul Altar prin Ușile Împărătești și prin participarea Patriarhului Bartolomeu la Conciliul Anglicanilor de la Labeth Palace (noiembrie 1993). Tuturor acestora și multor altora li s-au adăugat rugăciuni comune, alocuțiuni și declarații bisericești comune. În virtutea orientării sale ecumeniste, Patriarhul Bartolomeu nu a omis să îl îndemne și pe noul Patriarh al Bulgariei, Preafericitul Neofit, să readucă Patriarhia Bulgariei în cadrul Mișcării Ecumenice din care Biserica Bulgariei s-a retras în anul 1998[10].

3. Negarea Simbolului de Credință care mărturisește credința în Biserica cea Una

Declarațiile și faptele de mai sus definesc linia bisericească constantă a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu. Declarația sa recentă de la Ierusalim dovedește clar atât vădita lui determinare de a acționa în acest sens, cât și dualitatea acestei eclesiologii – amândouă semne caracteristice ale ecumenismului – care pe de o parte promovează Biserica cea Una, iar pe de alta o consideră ”divizată în timp”. Prin urmare, textul Patriarhului creează confuzie și este cât se poate de limpede că nu este inspirat de Duhul Sfânt, Care este un Duh ”drept”[11]. Este de asemenea lesne de înțeles că poziția aceasta constituie o negare conștientă a unității Bisericii celei ”Una”, ca însușire și dat ontologic al acesteia. Cuprinderea acestei însușiri în articolul eclesiologic al Simbolului de Credință constituie expresia conștiinței de sine și a experienței Duhului Sfânt pe care o are Biserica și, prin urmare, cel care – fie el cleric sau mirean – contestă conștient sau respinge credința Bisericii, așa cum este ea definită de hotărârile Sinoadelor Ecumenice și mai ales de articole univoce ale Simbolului de Credință, e de la sine înțeles că va cădea din Trupul Bisericii și este pasibil de caterisire sau de afurisire, potrivit Sinoadelor Ecumenice[12].

4. Biserica este indestructibilă în veșnicie, iar unitatea lui Hristos cu credincioșii Săi este de nedespărțit

Făgăduința clară a Domnului, că ”porțile iadului nu vor birui”[13] Biserica, și, mai mult, cuvântul că ”fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor, iar ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor”[14], demontează orice afirmație a Patriarhului cum că ”a predominat factorul uman” în al doilea mileniu al istoriei Bisericii! Sunt clare în acest sens formulările Sfinților Părinți: pentru Sfântul Vasilie cel Mare, Hristos a venit ”în mijlocul” Bisericii, ”dăruindu-i neclintirea”[15]. Sfântul Grigorie Theologul numește Biserica ”marea moștenire a lui Hristos, care nu încetează niciodată, ci pururea merge înainte”, în timp ce Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că Biserica este numită de Scriptură ”munte, din pricina imuabilității ei, și piatră, din pricina incoruptibilității ei”[16]. Sfântul Nectarie al Pentapolei, într-un glas cu mărturisirea tuturor Sfinților Părinți, adeverește că Biserica ”singură este stâlpul și tăria Adevărului[17], pentru că Duhul cel Mângâietor rămâne în ea în veac”[18]. Prezența continuă a Duhului chezășuiește Biserica și astfel este întregită în chip desăvârșit lucrarea lui Hristos, Care ”lucrul plinind, a bucurat pe prieteni”[19].

În Biserică credem ca într-un așezământ dumnezeiesc-omenesc veșnic, care ”nu numai că se va întinde în toată lumea, ci și în toate veacurile”[20] și, prin urmare, Biserica nu este biruită și nici nu trece; este cât se poate de limpede că această unitate spațio-temporală nu privește o Biserică ”atemporală” imaginară, ci Biserica luptătoare care există ”în timp” și care din punct de vedere istoric este foarte vizibilă ca unitate și comunitate a credincioșilor[21], pentru că este ”cetate pe vârf de munte” și ”casă a lui Dumnezeu care se vede de oriunde”[22].

Unitatea mai presus de fire a Bisericii ca Trup al lui Hristos este un dat, chezășuit în chip absolut și irevocabil de către Însuși Capul Bisericii[23], de Hristos, prin prezența continuă în aceasta[24] a Mângâietorului Duh încă de la Cincizecime și până la sfârșitul istoriei. Credincioșii, ca Trup al lui Hristos, reprezintă pliroma* ei necesară, ”plinirea Celui ce plinește toate întru toți”, a lui Hristos[25], de aceea Biserica cea Una nu poate fi înțeleasă ”în afara timpului”, adică fără credincioși pe pământ; scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: ”Pentru că acolo unde este capul este și trupul, căci în nici un chip nu se desparte capul de trup, căci dacă s-ar despărți, nu ar mai fi trup și nu ar mai fi nici cap […]. Vezi cum îl introduce pe Cel Care are nevoie de toți deopotrivă […]. Prin toți laolaltă, așadar, se plinește Trupul Lui. Atunci se plinește Capul, atunci trupul devine desăvârșit, când toți laolaltă suntem uniți și lipiți unii cu alții”[26]. Pentru aceasta și Dumnezeu este slăvit și în Hristos, și în Trupul lui Hristos, în Biserică, căreia singură îi este Mântuitor Dumnezeu-Omul[27], Care ”hrănește și încălzește”[28] Trupul. Acela care nu crede în continuarea Întrupării, în Biserică, nu crede nici în Hristos; Biserica este continuarea în timp a Întrupării. Și așa cum Domnul nostru a fost văzut, pipăit și închinat în trup și în istorie, același lucru continuă să se întâmple în timp și cu Trupul Lui, Biserica – unită și sfântă. Dacă am accepta că Biserica este divizată, ar însemna să acceptăm și anihilarea Bisericii și a mântuirii lumii[29].

5. Pentru că Hristos ”nu se împarte”, unitatea este o calitate de la sine înțeleasă a Bisericii

Biserica, având ca dat ontologic unitatea, nu aspiră la unitate, ci doar o păstrează; ”să păziți unitatea Duhului întru legătura păcii”[30]. Este prin urmare o caracteristică esențială a acesteia, de vreme ce ”numele Bisericii nu este un nume al dezbinării, ci al unirii și al unanimității”[31]. O Biserică divizată și dispersată este o ciudățenie și o subtilă fantezie. Sfântul Nectarie al Eghinei Făcătorul de minuni, contestând teoria protestantă despre ”Biserica nevăzută”, parcă l-ar întreba pe Patriarhul Ecumenic: ”La ce bun numele deBiserică*, atâta timp cât mădularele ei sunt izolate unele de altele și necunoscute unele altora, și nici nu alcătuiesc un sistem organic, nici o unitate indestructibilă potrivit adevăratului înțeles al acestui nume?”[32].

Unitatea credinței dogmatice este, deci, de asemenea un dat al Bisericii, întrucât, așa cum Capul Bisericii, Hristos, nu se poate scinda – ”nu se împarte Hristos”[33] –, la fel și în Biserică există ”un Domn, o credință, un Botez”[34], iar nu o polifonie dogmatică; Biserica exprimă o credință unitară în pliroma creștină, ”unind în credința cea una, în har și chemare pe credincioși unii cu alții laolaltă”[35].

6. Tăierea ereticilor din Trupul Bisericii nu vatămă Biserica

Acela care cade din unanimitatea mărturisirii teologice și devine mlădiță uscată care a fost tăiată din Viță[36], este el însuși răspunzător pentru aceasta, așa cum în chip limpede avertizează Ioan Gură de Aur: ”Să rămâi în Biserică și astfel nu vei fi abandonat de Biserică. Dacă însă tu pleci din Biserică, nu Biserica este pricina acestui fapt[…]. Dacă ieși în afara Bisericii, vei deveni cu ușurință pradă fiarelor sălbatice; însă nu stâna este de vină pentru aceasta, ci propria ta micime de suflet […], căci Biserica nu este zid și despărțitură, ci credință și viață”[37].

Potrivit celor de mai sus, tăierea ereticilor latini din Biserică și absența ereticilor protestanți din Biserica cea Una și Universală nu a vătămat Biserica (”nu vei fi abandonat de Biserică”) și nici nu ar putea să o vatăme acest lucru; foarte clar afirmă Patriarhii Ortodocși la un Sinod din secolul al XVIII-lea integritatea dumnezeiesc-omenească a Bisericii și căderea latinilor datorată semeției Papei: ”După aceea, desigur, înainte de acei ani prin înrâurirea ispititorului, Papa Romei, alunecând în dogme străine și căzând în inovații, s-a îndepărtat și s-a rupt de întregul trupului Bisericii binecredincioase […]. Acum, cele patru părți ale veșmântului rupt au rămas statornice, fiecare în țara sa, unite și cusute împreună, prin carele noi călătorim pe marea vieții acesteia cu ușurință și fără să întâmpinăm valuri […]. Astfel, binecredincioasa Biserica a lui Hristos care este la noi se sprijină acum pe patru stâlpi, adică pe cele patru patriarhii și rămâne neclintită și nestrămutată”[38].

Desigur, erezie nu înseamnă doar vătămarea credinței Bisericii în aspectele ei vitale, ci și în cele mărunte, fapt care totdeauna conduce către mai rău. Dimpreună cu mulți alți Sfinți, Sfântul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, remarcă: ”Căci totuna este a păcătui în dogmele cele mici cu a păcătui în dogmele cele mari; căci prin amândouă acestea este încălcată legea lui Dumnezeu”[39]. Și marele Patriarh al Constantinopolului, Ghenadie al II-lea Scholarios încuviințează: ”Deci, dacă cineva ar deforma adevărul de credință, indiferent dacă în lucrurile cele mari sau în cele mici, el tot eretic se va numi”[40].

7. A fost desființată cumva preoția episcopilor?

O interpretare consecventă a acestei noi eclesiologii îl face pe Patriarh și pe toți Episcopii ”deficitari” în ce privește adevărată preoție a lui Hristos și, în consecință, locțiitori, iar nu urmași ai Tronurilor lor, și, de asemenea, supraveghetori, iar nu săvârșitori ai dumnezeieștilor Taine ale Bisericii. Dacă este adevărat ce susține Patriarhul Bartolomeu, înseamnă că Episcopii nu participă la plinătatea preoției Bisericii. Dacă Biserica cea Una, Trupul lui Hristos, s-a divizat în timp, asta înseamnă că ierarhia bisericească, care în Duhul este părtașă ierarhiei cerești, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul[41], are luminarea preoției ”fragmentată, parțială”, dat fiind că ”prin vederea lui Dumnezeu, ierarhul mai întâi se luminează el însuși, apoi le transmite celor de sub el, apoi îi desăvârșește pe aceștia, cărora le transmite luminarea”[42].

Din succintele constatări dogmatice de mai sus, pe care ne-am străduit să le formulăm pe cât posibil mai cuprinzător, ne apare mai clară ca lumina soarelui apostazia de la Ortodoxie a declarațiilor patriarhale exprimate de-a lungul timpului: Patriarhul Ecumenic crede într-o Biserică ”lărgită și divizată”; ”lărgită”, pentru că îi consideră pe eretici ca aparținând acesteia în virtutea oricărui tip de ”botez”, în ciuda dogmelor lor eretice și a schismei care oprește comuniunea euharistică, și ”divizată”, pentru că nu există ”intercomuniune” a ortodocșilor cu ereticii. Deși divizată ”în istorie”, Biserica cea Una continuă să existe ”undeva-cumva”, potrivit Patriarhului Bartolomeu. Este însă cât se poate de clar în credința Bisericii, că unitatea Bisericii este o însușire ontologică și inalienabilă a ei, pentru că Biserica este Trupul lui Hristos Dumnezeu, Cel nedespărțit și Atotputernic. Ca Trup al lui Hristos și întregire a lucrării Sale, Biserica nu poate fi divizată, pentru că acest lucru ar însemna desființarea ei și ”eșecul” Dumnezeirii; nici nu poate înceta să existe, pentru că Biserica constituie împlinirea făgăduințelor mântuirii celei veșnice pe pământ. Unitatea Trupului Bisericii se exprimă între altele și în credința dogmatică unitară, a cărei contestare constituie erezie și, de asemenea, contestare a premiselor mântuirii noastre. Hristos a spus că acela care se va despărți de Viță, adică de El Însuși, se usucă asemenea mlădiței tăiate, și se pierde[43]. Patriarhul Bartolomeu consideră însă că este deficitară și ”divizată” însăși Vița plină de viață și de bună sevă a Trupului Domnului în lipsa acelor mlădițe uscate, care pe propria lor răspundere s-au despărțit de Viță, și mai susține că aceste mlădițe, deși moarte, trebuie cu orice preț să fie ”altoite” din nou în Viță, anume în Trupul bisericesc al adevăratei Vieți, al lui Hristos celui Viu.

8. Reacția de împotrivire luată în trecut prin încetarea pomenirii Patriarhului Atenagora

Eclesiologia inovatoare a Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, a condus ecumenismul din punctul desconsiderării dogmelor, cum făcea Patriarhul Atenagora, până la cumplita deformare a credinței ortodoxe la care suntem martori în zilele noastre; evident, proclamarea ”destrămării” Bisericii celei Una este o etapă necesară în evoluția ecumenismului, urmărind ca ”Noua Biserică” să fie ”întemeiată din nou” în conformitate cu prevederile ecumeniste.

Pe timpul Patriarhului Atenagora, Sfântul Munte s-a împotrivit în unanimitate deschiderilor sale ecumeniste. Trei mitropoliți ai Bisericii Greciei s-au împotrivit demersurilor acestuia în conformitate cu rânduielile canonice prin încetarea pomenirii sale, pe care o prevăd Sfinții Părinții și Sfintele Canoane, anume Canonul 31 Apostolic și Canonul 15 al Sinodului I-II. Același lucru au făcut și opt mănăstiri athonite: ”prin decizia Dublei Sinaxe Extraordinare, de la ședința a 52-a din 13 noiembrie 1971 […], fiecare Sfântă Mănăstire, ca una ce se autoadministrează, în această privință este lăsată să acționeze liber, după conștiință”[44]. Acea întrerupere a pomenirii, fără altă separare și fără ruperea totală a comuniunii, a reprezentat o atitudine vrednică de laudă, pentru că, așa cum stabilește Canonul 15 al Sinodului I-II[45] (anul 861), cei care se apără astfel ”nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de împărțiri”; iar câți cu o asemenea intenție întrerup pomenirea episcopilor celor cu cuget străin [de Biserică] ”nu episcopi, ci episcopi și învățători mincinoși au osândit” și ”unii ca aceștia nu numai că nu se supun canoniceștii certări […], ci și de cinstea cuvenită dreptslăvitorilor se vor învrednici”[46]. Regretăm că mersul lucrurilor nu ne inspiră optimism că s-ar putea schimba ceva în evoluția Patriarhului Bartolomeu. În perspectiva apropiatei vizite a Papei Francisc la Fanar cu ocazia Sărbătorii Tronului care va avea loc de praznicul Sfântului Andrei, la sfârșitul lunii noiembrie, din nou ne apare în față orizontul sumbru al unui tipic cu o crescută participare liturgică a ereziarhului Papă la Dumnezeiasca Liturghie Ortodoxă, acesta purtând omofor, acordându-i-se sărutare liturgică (sărutare care nu este prevăzută pentru cei care nu liturghisesc, ci doar asistă), cu rostirea de către Papă a rugăciunii ”Tatăl nostru”, rugăciune care conține o clară referire la Dumnezeiasca Euharistie (”pâinea noastră cea spre ființă”) și care ar trebui rostită de către Întâi-stătătorul poporului ortodox; încă și prin tămâierea Papei și prin faptul că i se cedează amvon pentru a predica. Toate acestea nu reprezintă o simplă rugăciune în comun, pentru că, evident, Dumnezeiasca Liturghie nu începe prin ”Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă…”, ci prin ”Binecuvântată este Împărăția…”[47]. Potrivit Părintelui Alexander Schmemann,”din perspectiva Tradiției, caracterul sacramental al Euharistiei nu poate fi limitat în chip artificial la un singur act, la un singur moment al întregului tipic. Avem o «rânduială» în care toate părțile și toate elementele sunt necesare, sunt organic legate între ele într-o structură sacramentală. Cu alte cuvinte, Euharistia este de la început până la sfârșit o taină și împlinirea sau întregirea ei «devine realizabilă» prin întreaga Liturghie”[48].

Ne rugăm ca Patriarhul Ecumenic Bartolomeu să mediteze asupra uriașei răspunderi pe care o are față de cei pe care îi conduce în înșelare și pentru faptul că dezbracă Biserica de ”haina Adevărului, cea țesută din teologia cea de Sus”[49]. Nimic din dogmele ortodoxe nu se va micșora vreodată. Și niciodată nu se va adăuga vreo nouă hotărâre care să le strice pe cele vechi. Nu este cu putință să existe o evoluție a dogmelor, niciuna și de nici un fel[50].

”Dar cel ce vă tulbură pe voi își va purta osânda, oricine ar fi el”[51].

Notă: Clericii, monahii, monahiile și laicii care doresc să ia parte la această smerită mărturisire de credință o pot face scriind: ”Sunt de acord cu textul împotriva «Noii Eclesiologii a Patrirhului Bartolomeu» și contrasemnez”. Să trimită această declarație cu numele și calitatea lor clericală, monahală sau profesională la adresa: Periodicul Theodromia (http://www.theodromia.gr/D5451CC8.en.aspx), Tsimiski 128, 546 21 Tesalonic, Fax: 2310276590 și [email protected] sau  email:[email protected].

[1] Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeu-Omul: Studii de Teologie Ortodoxă, editura Astír, Atena 1987, p. 182 (capitolele de Eclesiologie, §33). Vezi și Efeseni 5:27.

[2] ”Patriarhul Ecumenic către Patriarhul Ierusalimului: Amândoi să apărăm Thermopilele duhovnicești și episcopale”, Amen.gr (24 mai 2014), http://www.amen.gr/article18151 (paragraful §4).

[3] ”Common Declaration Signed in the Vatican by Pope John Paul II and Patriarch Bartholomew I, June 29, 1995”, EWTN Global Catholic Network,http://www.ewtn.com/library/PAPAL-DOC/BARTHDEC.HTM. Vezi și Ἐπίσκεψις 520 (31-7-1995) 20.

[4] Alocuțiune rostită înaintea delegației papale conduse de Cardinalul William Keeler cu prilejul aniversării întemeierii Tronului Patriarhiei de Constantinopol (1998), Ἐπίσκεψη, anul 29, nr. 563 (31.11.1998).

[5] Cuvântare rostită cu ocazia celei de-a 26-a aniversări de la înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor (Catedrala Sfântului Petru de la Geneva, 17 februarie 2008), înhttp://www.ec-patr.org/docdisplay.php?lang=gr&id=876&tla=gr.

[6] Called to be the One Church, §6 și §7, în God, in your Grace… Official Report of the Ninth Assembly of the World Council of Churches, de Luis N. Rivera-Pagán, WCC Publications, Geneva 2007, p. 257.

[7] ”Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement”, Sourozh Diocesan Magazine(Anglia), vol. 21 (august 1985), p. 16.

[8] «Ἐκκλησία καὶ ἔσχατα», Ἐκκλησία καὶ Ἐσχατολογία, Ἱ.Μ.Δημητριάδος, Ἀκαδημία Θεολογικῶν Σπουδῶν, Editura Καστανιώτη, Atena 2001, p. 30.

[9] Mesaj patrirhal la praznicul Crăciunului, 1967, în Α. ΒΑΣΙΛΟΠΟΥΛΟΣ, Ἀπό τήνπορείαν τῆς ἀγάπης: ἡ ἐπίσκεψις τῆς Α.Θ.Παναγιότητος τοῦ Οἱκουμενικοῦ ΠατριάρχουἈθηναγόρου εἰς Ἀγγλία – Νοέμβριος 1967, Atena 1968, p. 87.

[10] ”Salutul Preafericirii Sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la primirea în Sala Tronului a Preafericirii Sale Patriarhul Bulgariei, kir Neofit” (Fanar, 20 septembrie 2013), înhttp://www.ec-patr.org/docdisplay.php?lang=gr&id=1757&tla=gr. ”Avem speranța că Preasfânta Biserică a Bulgariei sub îndrumarea Voastră inspirată, Preafericite, în conformitate cu tradiția și în virtutea deciziei luate în ședință panortodoxă, va participa la dialogurile interortodoxe și intercreștine”.

[11] Ps 50:12, vezi și Iacov 5:12: ”ci să fie vouă ce este da, da, și ce este nu, nu, ca să nu cădeți în ispită”.

[12] Vezi Canonul 7 al Sinodului III Ecumenic (ACO 1, 1, 7, 105 și urm.).

[13] Mt 16:18.

[14] I Cor 1:25.

[15] Sfântul Vasilie cel Mare, Omilie la Psalmul 45, 5, PG 29B, 424B.C.

[16] Sfântul Grigorie Theologul, Cuvântul IV (Împotriva Împăratului Iulian I) 67, PG 35, 588C-589A. Citatul Sfântului Ioan Gură de Aur este cuprins în Sfântul Ioan Damaschin,Ἱερά Παράλληλα, Στοιχείον Ε΄, τίτλος ΣΤ΄, PG 95, 1436A.

[17] I Timotei 3:15.

[18] Sfântul Nectarie, Două studii. I. Despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. II. Despre Sfânta Tradiție. Editura N. Panagópoulos, Atena 1987, p. 32.

[19] Penticostar, Utrenia Cincizecimii, Cântarea I, Canonul al II-lea.

[20] Sfântul Ioan Gură de Aur, La psalmul 44, PG 55, 203.

[21] Faptul că este vizibilă este clar și din Sfânta Scriptură, Fapte 2:41 și 2:47: ”Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau”.

[22] Mt 5:14 și Sfântul Chiril al Alexandriei, Tâlcuire la Prorocul Isaia 1, 2 PG 70, 69A.B. Vezi și Eusebiu al Cezareii, Pregătire evanghelică 6, 18 PG 22, 457D.

[23] Efeseni 1:22-23.

[24] Ioan 14:16 și Luca 24:49.

* gr. πλήρωμα, ”plinire, conținut, întreg”, dar și ”echipaj”. [n. tr.]

[25] Efeseni 1:22-23. ”L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți”.

[26] Omilia la Epistola către Efeseni 1, 3, 2. PG 62, 26.

[27] Efeseni 3:21: ”Lui fie slava în Biserică și întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor! Amin”. Efeseni 5:23: ”… precum și Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor și este”.

[28] Efeseni 5:29.

[29] Preot ortodox anonim, Despre faptele petrecute de curând în Sfânta Cetate[Ierusalimul] și despre suportul lor eclesiologic,http://www.impantokratoros.gr/B15881B3.el.aspx.

[30] Efeseni 4:3.

[31] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Epistola I către Corinteni 1, PG 61, 13.

* gr. Ἐκκλησία, care are la bază adj. ἔκκλητος, ”cel chemat, convocat”. În antichitatea păgână ekklisia desemna ”adunarea celor chemați, convocați de către un crainic pentru o anumită problemă publică”. [n. tr.]

[32] Sfântul Nectarie, idem, p. 27.

[33] I Cor 1:13.

[34] Efeseni 4:5.

[35] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia 24, PG 91, 705B.

[36] Ioan 15:4-6.

[37] Sfântul Ioan Gură de Aur, Când te vei afla în afara Bisericii, Eutropie 1, PG 52, 397.

[38] Răspunsuri (1716/1725) ale Patriarhilor Ortodocși către anglicanii neconsacrați, Răspunsul 5, în Ioannis Karmiris, Mărturiile dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești, Atena 1953, vol. II, p. 794 și urm.

[39] Sinodul VII Ecumenic, Actul A, Mansi 12, 1031-1034.

[40] Către împărat, a fost trimis acestuia pe 22 martie 6, în Γενναδίου Σχολαρίου, Ἅπαντατά Εὐριστόμενα, vol. 3, ed. Louis Petit – X.A.Siderides, Paris 1930, p. 161.

[41] Comentarii la ”Despre Ierarhia Bisericească” 5, 2.4.

[42] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Comentarii la ”Despre Ierarhia Bisericească” 5, 2.4. PG 4, 164A.Vezi și Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească 3, 2. PG 3, 428A.

[43] Ioan 15: 4-6.

[44] Vezi Scrisoarea Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie cu privire la aceasta, înTheodromia XI 1 (ianuarie-martie 2009) 77. Toate detaliile la pp. 75-81.

[45] Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion, ed. Astír, Atena 1982, p. 358.

[46] Vezi părerea Sfântului Nicodim Aghioritul (idem, p. 344) despre canoanele Sinodului I-II: ”… de nevoie fiind la buna împodobire și starea Bisericii, care se adeveresc și se întăresc și de Nomocanonul lui Fotie și de tâlcuitorii Canoanelor și de toată Biserica”.

[47] Vezi Pr. An. Gotsópoulos, Rugăciunea în comun cu ereticii. Abordând rânduiala canonică a Bisericii, ed. Theodromia, Tesalonic 2009, p. 118 și în general pp. 113-118.

[48] Theology and Eycharist (§6),http://www.schmemann.org/byhim/theologyandeucharist.html.

[49] Condacul Duminicii Sfinților Părinți de la Sinodul IV Ecumenic (13-19 iulie).

[50] Vezi Protoiereul Gheorghi Florovski, ”Casa Tatălui”, în Ἀνατομίᾳ Προβλημάτων τῆςΠίστεως, ed. Rigopoúlou, Tesalonic 1977, p. 133.

[51] Galateni 5:10.

 

sursa: graiulortodox