Această duminică este numită “Duminica Biruinței Ortodoxiei” (dreptei-corectei-slăviri a lui Dumnezeu) asupra tuturor ereziilor, adică a opiniilor greșite de inspirație demonică în colaborare cu mândria și părerea de sine a unor creștini (chiar patriarhi, papi, sinoade, preoţi, călugări sau credincioși) care au strâmbat, alterat, înțelesurile credinței așa cum a descoperit-o Dumnezeu prin profeți și minuni și mai ales prin venirea în lume a Fiului Său, Iisus Hristos Dumnezeu și a Duhului Sfânt ce a întemeiat Biserica Sa. Scopul descoperirilor din partea lui Dumnezeu este acela ca omul să înțeleagă de unde vine, unde pleacă, ce anume trebuie să creadă și ce are de făcut pentru a-și mântui sufletul. În momentul în care sensurile corecte descoperite de Dumnezeu se schimbă, atunci omul începe să meargă pe un drum greșit, care nu-l mai duce la mântuirea sufletului ci la pierderea lui.

Mintea omului se infestează de patimi și de orbire, lipsă de claritate și viziune corectă a lucrurilor, a vieții și mai ales a vieții spirituale. Omul se îmbolnăvește sufletește din cauza concepțiilor greșite despre viață și lume, care nu provin din descoperirea dumnezeiască, sau care provin dintr-o descoperire prost transmisă, sau alterată. Erezia este hula împotriva lui Dumnezeu. Mulți își pun întrebarea legitimă, de unde știm noi că descoperirea dumnezeiască se păstrează în Biserica Ortodoxă?

Dumnezeu a descoperit calea către El începând de la primii oameni, apoi lui Noe, lui Avraam, lui Isaak, Iacov, celor 12 Părinți ai poporului evreu, apoi Dumnezeu s-a descoperit lui Moise în acel tufiș cu spini din deșertul Sinai care ardea și nu se mistuia. Iar aceste descoperiri dumnezeiești au avut mesaje întotdeauna în contradicție cu “dumnezeii neamurilor” (denumiți draci de psalmistul David) care erau numiți dumnezei falși, mincinoși, idoli, și de care poporul lui Israel era ferit prin despărțirea fermă de orice nu era revelat de Dumnezeu. Vechiul Testament este plin de descoperiri dumnezeiești care confirmă Noul Testament, ca o continuitate firească, Noul Testament confirmă Biserica și e confirmat de Biserică, de profeți și de Sfinții Părinți, care au avut aceeași iluminare ca și profeții, ca și apostolii pentru că au aceeași învățătură.

Biserica lui Hristos, adică Duhul Sfânt în Biserică a folosit această metodă ca și în Vechiul Testament, și anume a separat pe idolatri, și pe cei cu opinii eretice de Biserică, pentru a nu se infesta întregul corp al Bisericii de credințe greșite. Duhul Sfânt a tăiat prin ANATEME pe aceștia din Trupul Bisericii, ca un semnal de alarmă că se găsesc în afara descoperirii dumnezeiești și a mântuirii și trebuie să se întoarcă la Adevăr.

Anatema este cea mai mare dovadă de iubire a lui Dumnezeu pentru oamenii eretici, pentru că îi avertizează; este ca și nervul în organismul uman, durerea având rol de semnal de alarmă. Cuvântul ANATEMA nu înseamnă blestem ci înseamnă “în afara graniței Adevărului, a Bisericii”. Rostirea anatemelor de către preot și credincioși asupra ereticilor și ereziilor vindecă mintea de relativism și reface puterile sufletești ale ortodocșilor și în același timp trezește conștiința ereticilor că sunt în greșeală și că se vor pierde dacă rămân acolo. Ereticii care conștientizează erezia lor datorită Anatemelor se întorc la Biserică și prin anatematizarea ereziei respective se vindecă de această boală a minții. Sfântul Apostol Pavel numește erezia “mutarea Adevărului lui Dumnezeu întru minciună”. Anatema nu reprezintă nici ură, nici blestem, nici injurie sau dispreț, nici defăimare, ci este medicamentul lui Dumnezeu pentru umanitatea căzuta în păcatul schimbării Adevărului Revelat. Anatema înseamnă că respectivele idei și persoane sunt în afara granițelor Bisericii, anatema are rol pedagogic, ca să se poată deosebi de către creștinii ortodocși a Adevărului Revelat de Dumnezeu, de minciuna ideilor omenești numite erezii-opinii nerevelate.