Aceasta este o întrebare care macină pe mulţi ce doresc mântuirea fraţilor întru umanitate. Şi este dovadă de altruism şi dragoste să doreşti ca toţi să se mântuiască, asemănându-te lui Dumnezeu care «vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină » (I Tim 2, 4).

De aceea mântuirea fraţilor întru umanitate, dar neortodocşi, trebuie să rămână o nelinişte în sufletul nostru. Sfântul Ioan Hrisostom spune «Cum vom putea fi atât de laşi încât să ne mulţumim cu mântuirea noastră, dat fiind că ne primejduim propria noastră mântuire, dacă nu ne îngrijim de cea a celorlalţi? Astfel, într-o luptă, cine nu se gândeşte decât să scape fugind, se pierde pe el însuşi înainte de a-i pierde pe ai săi; dar cine luptă cu vitejie pentru a-şi scoate tovarăşii din primejdie, se salvează pe sine însuşi, scăpându-i pe alţii. Viaţa aceasta e un război necontenit şi suntem mereu în prezenţa duşmanilor, să luptăm aşa cum ne porunceşte împăratul şi căpetenia noastră.”.

Continuă Sfântul Ioan Hrisostom « Ascultaţi cuvintele pe care le spune în numele Domnului (profetul Ieremia)  [Ir 15, 19]; e ca şi cum Dumnezeu ar spune: “Cine face cunoscut adevărul aproapelui său, cine îl aduce de la răutate la virtute, Mă imită atât cât e cu putinţă firii omeneşti”. (Omilie la Evanghelia după Marcu 59, 5 PG 58, 580.581 (ΕΠΕ 11, 382). Vezi de asemenea și JEAN-CLAUDE LARCHET, Dumnezeu este iubire; Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, traducere din franceză Marinela Bojin, ed. Sophia, Bucureşti 2003, p. 114ἑ )

Din aceast cuvânt al Sfântului Ioan Hrisostom vedem că această nelinişte pentru mântuirea fraţilor, atât creştini dreptcredincioși cât şi necreștini sau rău credincioşi(sub erezii, atei sau păgâni), este neliniştea cea bună.

Sfântul Apostol Pavel le spune Romanilor că mântuirea nu vine din faptele Legii Vechiului Testament, Hristos fiind sfârşitul Legii, împlinirea Legii. Legea Vechiului Testament nu putea să aducă singură mântuire oamenilor, ea era pregătitoare pentru primirea de către umanitate a lui Hristos Dumnezeu şi Om. Hristos este plinirea Legii şi a Profeţilor, nimeni neputând doar din faptele sale, oricât de bune ar fi, să se mântuiască. Deci împlinirea Legii cu stricteţe, faptele bune fără credinţă în Hristos nu aveau cum să aducă mântuirea. (Romani cap. 10,4)

Dumnezeiescul Pavel spune : «De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui, căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire». (Romani cap. 10,9-10)

Deci mântuirea nu este un produs al vreunui efort omenesc („în dar sunteţi mântuiţi, nu din fapte, ca să nu se laude cineva” Efeseni2, 8-9), mântuirea vine prin credinţa dreapta în Iisus Hristos, adică prin primirea acestui dar.

Mântuirea este realizată de Iisus Hristos, Dumnezeu și Om, după cum ne spune Sfântului Chiril al Alexandriei: “Mântuitorul a îndurat aceste lucruri (răstignire, moarte, batjocura) şi a făcut pace prin Sângele Crucii Sale, căci am fost vrăjmăşi ai lui Dumnezeu prin păcat, Hristos a purtat pe lemn păcatele noastre în trupul Său, ca prin moartea Sa să putem muri păcatului şi să vieţuim întru dreptate”(Cuvântări Catehetice – 23, 33 NPNF, p.91 ed. III ΑΓΙΟΣ ΚΥΡΙΛΛΟΣ ΙΕΡΟΣΟΛΥΜΩΝ, Κατηχήσεις Φωτιζομένων 13, 33 PG 33, 812C.813A (ΕΠΕ 2, 56.58): «Ὑπέμεινε δὲ ταῦτα ὁ σωτὴρ εἰρηνοποιήσας διὰ τοῦ αἵματος τοῦ σταυροῦ τὰ ἐν οὐρανοῖς καὶ τὰ ἐπὶ γῆς. Ἐχθροὶ γὰρ ἦμεν θεοῦ δι΄ ἁμαρτίας … Ἀνέλαβε Χριστὸς τὰς ἁμαρτίας ἐν τῷ Σώματι ἐπὶ τὸ Ξύλον͵ ἵνα διὰ τοῦ θανάτου αὐτοῦ ταῖς ἁμαρτίαις ἡμεῖς ἀπογενόμενοι τῇ δικαιοσύνῃ ζήσωμεν».).

Și aceasta o numim mântuire obiectivă sau generală.

Aceasta înseamnă că, în potență, toți suntem mântuiți, dar fiecare persoană trebuie să își însușească roadele întrupării, jerftei, morții și învierii lui Hristos. Însușirea acestei jertfe o numim mântuire subiectivă și se realizează prin unirea fiecarei persoane în parte cu Biserica prin Taina Botezului.

Hristos ne dă posibilitatea să ne mântuim, nu ne mântuieşte fără voinţă noastră, dar ne deschide Împărăţia Cerurilor, posibilitate inexistentă până la Întruparea lui Hristos, când, conform Sfintei Scripturi, toţi oamenii mergeau în iad, în locuinţă morţilor, în Șeol, sufletul rămânând nemuritor, dar nu şi în fericire cu Dumnezeu.

Ruperea legăturii prin păcatul adamic rămâne valabilă şi după moartea trupească, iar omul intră în compania duhurilor căzute şi a sufletelor strămoşilor în starea de iad, de suferinţă, prin lipsa lui Dumnezeu.

Deci Hristos deschide posibilitatea mântuirii, nu dă automat mântuire tuturor, indiferent de starea lor faţă de Hristos, indiferent de patimile lor, de concepţiile lor şi de viaţa lor . Mântuirea înseamnă, aşa cum spune Sfântul Pavel, comuniunea cu Hristos cel Înviat, credinţă conştientă, vie şi lucrătoare.

Mântuirea a început prin pogorârea lui Hristos în locuinţa morţilor, unde se afla și cel mai mare om născut din femeie, şi anume Sfântul Ioan Botezătorul. Nu toate sufletele au plecat cu Hristos din iad, ci numai drepții Vechiului Testament, din fiecare neam, care și-au facut alegerea lor în viața pamântească. Sfântul Ioan Hrisostom, în Omilia a XXXVI-a la Matei (pg 447-448), explică faptul că Ioan Botezătorul nu a mers în iad ca să propovăduiască sufletelor de acolo pe Hristos, ci pentru că Hristos nu se pogorâse încă la iad, si atunci el a mers acolo ca orice alt suflet. Sfantul Ioan Hrisostom spune: „Viața de acum este timpul viețuirii noastre (alegerii noastre), dupa moarte, judecata și osanda; că spune Scriptura:”In iad cine Te va lauda pe Tine?”(Ps. 6,5);” apoi ne arată că mântuirea a venit numai prin pogorârea lui Hristos la iad: „Cum s-au sfărâmat porțile cele de aramă, cum s-au frânt zăvoarele cele de fier?(ps106,16) Prin Trupul lui Hristos! Atunci, pentru prima dată, s-a arătat nemuritor trupul, stricând tirania morții. De altfel aceasta arată că puterea morții a fost distrusă, dar nu ca au fost iertate pacatele celor ce au murit înainte de venirea lui Hristos….”Mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei”(Luca10,12)..vor fi pedepsiți locuitorii Sodomei și Gomorei; vor fi pedepsiți mai blând, dar tot vor fi pedepsiți. Deși au primit pe pământ cea mai grozavă pedeapsă, totuși nu vor scăpa nici de pedeapsa de dincolo……Nu este oare o nedreptate? Nicidecum! Era cu putință să se mântuiască atunci, chiar daca nu au marturisit pe Hristos. Pe vremea aceea nu li se cerea asta, ci să nu slujească idolilor și să cunoască pe Adevăratul Dumnezeu….de aceea sunt admirați cei trei tineri din Babilon, pentru că au dus o viață strălucită, plină de fapte bune și pentru că au păzit măsura acestei cunoașteri a lui Dumnezeu; nimic mai mult nu li se cerea. Atunci era de ajuns pentru mântuire numai cunoașterea lui Dumnezeu”, mântuire ce avea să vină prin pogorârea lui Hristos la iad unde se aflau și drepții împreună cu Ioan Botezatorul.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că după venirea lui Hristos mântuirea este posibilă numai prin cunoașterea Lui: „Acum însă, nu, ci trebuie și cunoașterea lui Hristos…Dar e drept sa fie aruncați în iad cei ce nici n-au auzit de iad? Vor spune: Daca ne amenințai cu iadul ne-am fi temut și ne-am fi înțelepțit! -Nu cred! Ca și noi cei de astăzi, auzim în fiecare zi vorbindu-ni-se de iad și totuși nu ne sinchisim deloc…..a supăra pe Hristos este mai cumplit și mai înfricoșător decât gheena…” (ΑΓΙΟΣ ΙΩΑΝΝΗΣ ΧΡΥΣΟΣΤΟΜΟΣ, Ὑπόμνημα εἰς τόν ἅγιον Ματθαῖον τόν Εὐαγγελιστήν 36, 3.4 PG 57, 417.418.419 (ΕΠΕ 10, 547.549.554)

Sfântul Ioan Hrisostom ne arata că Dumnezeu nu lasă pe nimeni în negura neștiinței de Dumnezeu, ci a proniat întodeauna ca orice om să Îl cunoască, fie în Vechiul Testament, fie în Noul Testament, dar nu a mântuit pe nimeni cu forța. Și aceasta este rodul libertăţii, faptul că Hristos nu ne mântuieşte cu forţa.

Sfântul Apostol Petru spune că Hristos a mers în iad în Sâmbăta Mare unde le-a propovăduit sufletelor  ca să le dea șansa mântuirii tuturor oamenilor care au trait până la Hristos:  „Hristos…omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care s-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga rabdare a lui Dumnezeu aștepta, în zilele lui Noe și se pregătea corabia în care puține suflete, adică 8 s-au salvat prin apă.  Iar această salvare prin apă închipuia botezul, care vă mântuiește astăzi și pe voi..prin Învierea lui Iisus Hristos. “  ( I Petru 3, 18-20)

Deci, conform Părinţilor, Hristos ne-a deschis posibilitatea mântuirii, nu ne-a şi mântuit, această fiind rodul conlucrării omului cu Harul necreat al Duhului Sfânt care, numai prin dorinţa omului şi prin propovăduire creştin ortodoxă îl primim.

Ereticul Origen vorbea despre apocatastază, adică erezia conform căreia toţi oamenii şi chiar şi demonii până la urmă se vor mântui, indiferent că erau păgâni, eretici sau chiar îngeri căzuţi .

Pelagius, eretic din sec V, nega Harul Duhului Sfânt ca fiind absolut necesar pentru mântuire, afirmând că omul, indiferent ce crede se poate mântui dacă face fapte bune. De aici erezia pelagianistă care afirma că omul nu are nevoie să fie în Biserica cea Una, Sfântă, Catholică (sobornicească) şi Apostolică că să se mântuiască, find suficiente faptele lui bune.

Această erezie apărută în Apus a fost condamnată de Sinodul de la Orange din anul 530, fiind eradicată.

Din păcate această erezie pelagiană revine astăzi sub formă panereziei ecumenismului care afirmă minimalismul dogmatic, sub formă extinsă, anume că e suficient să faci fapte bune în orice religie te-ai afla şi te mântuieşti, şi în formă restrânsă, (vehiculată de Consiliul Mondial al «Bisericilor» ) anume că e suficient ca cineva să fie botezat în numele Sfintei Treimi şi să creadă în Hristos ca Mântuitor personal ca să fie pe drumul mântuirii.

Există şi interpretarea eronată a citatului din Romani, luat din context, «Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt loruș lege, legea fiind înscrisă în inimile lor, … care îi şi apară» (Romani 2: 14).

Sfântul Pavel nu spune că păgânii se vor mântui, pentru că au în ei legea conştiinţei, sădită natural de Dumnezeu în toţi oamenii, ca un receptor pentru a-L putea cunoaşte pe Creator, ci afirmă că această conştiinţă a diferenţierii între bine şi rău îi judecă sau îi apără. Dar nu că s-ar mântui. Din contra, în contextul Epistolei către Romani tocmai acest lucru se afirmă, cum că fără credinţă în Hristos, chiar dacă eşti iudeu, sub lege, sau păgân, cu legea firii, nu te poţi mântui fără a intra în comuniune cu Hristos.

Sfântul Ioan Hrisostom explicând versetul de mai sus din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel astfel: „deoarece cei care au păcătuit fără Lege, vor fi condamnați  la pierzare fără Lege și cei care au păcătuit prin Lege, să fie judecat pe baza  Legii.” Aici, deci, nu numai că arată egalitatea dintre  iudeu și elin, dar, de asemenea arată cum iudeul este împovărat mult de darea Legii. Deoarece elinul (neamurile păgâne) este judecat fără lege.  „Fără lege” nu înseamnă cel mai  aspru, ci cel mai blând.  Adică nu are Legea(VT) ca și acuzator.  Pentru că „fără lege”, adică, fără acuzația legii, înseamnă că este condamnat numai de raționalitatea naturală. Iudeul însă este judecat prin Lege, adică, pe lângă legea naturală va fi judecat și prin prizma Legii Vechiului Testament.  Deoarece cu cât a primit mai multă purtare de grijă(din partea lui Dumnezeu) cu atât mai mult va fi pedepsit.   Vezi cum a arătat mai mare nevoie iudeilor de a alerga către Har? Pentru că ei spuneau că nu au nevoie de Har pentru că se mântuiesc numai prin Lege, le arată cum că aceștia au mai mare nevoie de Har, mai mult decât elinii, pentru că urmau a fi pedepsiți mai mult.. „

Și continuă Gură de Aur: „Deoarece neamurile neavând Legea( Primului Testament) fac din fire ceea ce spune Legea, sunt mult mai buni decât aceștia care învață Legea pentru că atunci când neamurile, care nu au Legea, fac din fire cele ale Legii, le sunt loruși Lege. Aceștia demonstrează cum că au scrisă în inimile lor lucrarea Legii atunci când conștiința le dă mărturie lor. Pentru că este suficient în loc de lege conștiința și logica. Prin aceste cuvinte arată din nou cum Dumnezeu l-a făcut pe om apt pentru a alege virtutea și a fugi de rău…. „

În alt loc Sfântul Ioan Gura de Aur subliniază  „  …Vezi cu câtă atenție i-a condus pe aceștia(iudei) și i-a invitat la Evanghelie și la Hristos, și a arătat că cele omenești nu se termină aici ci continuă mai departe…. Fiecare cunoscându-și conștiința sa și chibzuind asupra păcatelor lui să își ia responsabilitatea cu acrivie pentru sine, ca să nu fie judecat împreună cu toți. Căci este teribilă Judecata aceea, înfricoșătoar Divanul, responsabilitățile înfricoșate, trece râu de foc….” ( ΑΓΙΟΣ ΙΩΑΝΝΗΣ ΧΡΥΣΟΣΤΟΜΟΣ, Ἅπαντα τά ἔργα 16 Β, Ὑπόμνημα στήν πρός Ρωμαίους ἐπιστολή, Ὁμιλία ΣΤ΄ , Κείμενο-Μετάφραση-Σχόλια Σπύρος Μουστάκας, ΕΠΕ 71, ἐκδ. Γρηγόριος ὁ Παλαμᾶς, Θεσ/κη 1984, σσ. 448-459. )

Sfântului Ciprian de Cartagina explică de ce este imposibilă mântuirea înafara Bisericii Ortodoxe : „asemenea oameni (cei născuţi în erezie), chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile lor. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. (…) Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice: «Mulţi vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela.» După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe” [221; 444].  ([1]. Liber de Unitate Ecclesiae 14, PL 4, 510A-511B. Vezi deasemenea, The Unity of the Church, translated by R. Deferrari, The Fathers of the Church; a new translation, τόμ. 36, The Catholic University of America, New York 1958, σσ. 109ἑ.: «Even if such men are slain in confession of the Name that stain is not washed away by blood; the inexpiable and serious fault of discord is purged not even by martyrdom. He cannot be a martyr who is not in the Church … They cannot abide with God who have been unwilling to be of one mind in God’s Church. Although they burn when given over to flames and fire, or lay down their lives when thrown to the beasts, that crown of faith will not be theirs, but the punishment of perfidy, and no glorious ending of religious valor but the destruction of desperation. Such a man can be slain; he cannot be crowned. Thus he professes himself to be a Christian, just as the devil often falsely declares himself to be even Christ, although the Lord forewarned of this saying: ‘Many will come in my name saying: „I am the Christ,” and will deceive many.’ Just as He is not Christ, although he deceives in His name, so he cannot seem a Christian who does not abide in His Gospel and in the true faith».)

Sinodul de la Laodiceea a dat acest canon care se găseşte în Cârma Bisericii numită Pidalion : «Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema. »(Laodiceea canon 34 ΑΓΙΟΣ ΝΙΚΟΔΗΜΟΣ ΑΓΙΟΡΕΙΤΗΣ, Πηδάλιον, ἔκδ. «Ἀστήρ», Ἀθῆναι 1990, σ. 433)

De aici se vede clar că înafara Bisericii Creştin Ortodoxe, nu numai că nu este posibilă mântuirea, dar nici martiriul pentru Hristos.

A muri înafara Bisericii pentru o concepţie eretică despre Hristos nu îţi poate da cununa martirilor, pentru că, Sfântul Pavel spune că cel care nu se luptă după reguli nu primeşte Cununa, chiar dacă luptă. (II Timotei, 2,5)

Canonul de la Laodiceea este întărit de toate canoanele Bisericii care vorbesc despre interzicerea părtăşiei cu ereticii.

Sfântul Ciprian de Cartagina spune că «Înafara Bisericii nu există mântuire» (Liber de Unitate Ecclesiae 6 PL 4, 503A)

şi această afirmaţie nu a fost negată de conştiinţa Bisericii, ci întărită de Sfântul Ignatie Briancianinov care exprimă şi rezumă învăţătura Bisericii într-o scrisoare adresată unei creştine care se scandaliza la ideea că neortodocşii nu se mântuiesc :

«Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!…

Nu!… Biserică a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară la iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, se pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.» (Volumul IV, Propovedanii ascetice şi scrisori către mireni Sf. IGNATIE BRIANCIANINOV, «Despre “mântuirea” ereticilor», Buletinul Parohiei “Hanul Coltei”  176 (31 Iulie 2016) 1. Βλ. Τό κείμενο ἐδῶ: https://sfantul-ilie.ro/www/wp-content/uploads/2016/08/buletin-nr.176-31.07.2016.pdf).

Toţi sunt chemaţi la credinţa în Hristos şi la mântuire, dar puţini sunt aceia care vin şi primesc roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos.

Sfântul Iustin Popovici pune foarte bine în lumină umanismul, sau gândirea după om, în contradicţie cu gândirea în Duhul lui Dumnezeu. Oare suntem noi mai buni ca Dumnezeu, Care «atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine care crede în El să nu piară ci să aibă Viaţă Veşnică» (Ioan, 3, 16) ? Sfântul Pavel spune că înţelepciunea şi dreptatea lumii acesteia este ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu. De aceea viermele umanismului european şi umanismul în general este o îndepărtare de Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea a fost un umanist prin excelenţă şi acest veac este asociat cu umanismul, luptătorii pentru dreptate socială (Mahatma Gandi sau Maica Tereza de Calcuta, Ioan Paul) sunt văzuţi ca mântuitori sociali, care sunt puşi în locul lui Hristos, reactivând pelagianismul.

Sfânta Scriptură vorbeşte de un singur mod de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, şi anume credinţa în Hristos şi comuniunea cu El.

Această comuniune se realizează faptic prin Taina Sfântului Botez în Biserica cea Una Sfântă, Catholicească şi Apostolică, adică Biserica Ortodoxă.

Mântuitorul îi spune lui Nicodim: «de nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3,3) şi apoi subliniază mai clar:

«Amin, amin grăiesc ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3, 5)

Porunca Mântuitorului către Apostolii Săi dar şi către noi toţi creştinii ortodocşi este: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16:15-16)

Tâlharul de pe Cruce a fost primul om care a ajuns în Rai, pentru că a mărturisit pe Hristos, şi s-a pocăit, s-a spovedit la Hristos. Tâlharul a ajuns în Rai, așa cum au ajuns toți drepții Vechiului Testament mai apoi. Duhul Sfant nu se pogorâse la Cincizecime și nu era încă întemeiată Biserica, deci nu se putea boteza tâlharul, la fel cum nu se puteau boteza Drepții din iad, care au fost luați de Hristos în Rai.
Tot Botez este și- Botezul Sângelui atunci când cineva moare pentru Hristos.
Dar Botezul sângelui este valabil atunci când un păgân sau eretic lepădându-se de păgânism sau de erezia sa, mărturiseşte pe Hristosul Ortodox și este martirizat pentru aceasta.

Cineva care moare în comuniune cu un hristos mincinos nu poate intra în Împărăţia Cerurilor.

Cunoaștem în mod excepțional Botezul dorinței – pentru catehumenii care credeau în Hristos şi în Biserică Lui şi nu au apucat să primească botezul.

Dacă mântuirea însemnă comuniunea cu Hristos, aşa cum am văzut, însemnă că în momentul în care intri în comuniune cu Acesta intri în comuniune şi cu toţi cei care sunt “conectaţi” la Hristos – cu toţi prietenii Lui – care sunt atât cei vii cât și cei adormiți, sfinții. Aceasta se numește Biserica. Deci în momentul în care intri în comuniune cu Hristos intri şi în Biserica Lui.

Hristos nu poate fi mincinos și anume nu poate să I se descopere unuia cu sfinții Săi, cu icoane, cu Sfintele Taine, cu ierarhia bisericească și cu sfintele dogme și canoane, iar altuia să I se descopere fără Taine, fără icoane, fără sfinți, fără ierarhia bisericească şi fără sfintele dogme. Deci toţi care intră în comuniune cu Hristos nu pot avea crezuri diferite, ci toți vor avea același Crez.

Fiind același Hristos, El îl va îndemna pe cel căruia I S-a descoperit să intre în Biserica Lui descoperindu-i Taina Mântuirii în Sfântul Botez, în preoţie, în Sfânta Împărtăşanie şi în acelaşi Crez în El.

Cine spune că e în comuniune cu Hristos dar nu se închină la icoane şi nu are preoţie şi nu crede ortodox, de fapt nu e în comuniune cu Hristos, ci e în înşelare, doar crede că e în comuniune, de fapt e în comuniune cu demonii care se prefac în îngeri de lumină şi chiar imită pe Hristos.

Dacă Hristos văzând inima unui iehovist, papistaş, penticostal, sau păgân I se va descoperi în chip tainic, îl va îndemna să părăsească eresul sau păgânătatea şi îl va conduce la Biserica Ortodoxă.

Ca exemplu avem cazul sutaşului Corneliu din Faptele Apostolilor, care era om drept şi bun, milostiv, cu multe virtuţi, dar toate nemântuitoare. (Fapte 10, 1-48)

De aceea Duhul Sfânt a venit la el şi a grăit cu dânsul îndemnându-l să meargă la apostolul Petru ca să fie botezat, deci să intre în comuniune cu Hristos şi cu Biserica Lui.

Prin aceasta vedem că Dumnezeu este nepărtinitor şi nu lasă pe nimeni în bezna morţii, dar în acelaş timp cei care rămân înafara Bisericii Ortodoxe – în opoziţie cu kakodocsii (rău slăvitorii, cei care blasfemiază în felul acesta pe Duhul Sfânt) nu se bucură de roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos. Pentru ei Hristos este ca şi cum nu ar fi venit şi ca şi cum nu ne-a mântuit, ei trăind exact ca în perioada Vechiului Testament, în «umbra morţii» sufleteşti, aşteptându-i la sfârşit iadul.

Unii aduc ca argument împotriva învăţăturii Bisericii Ortodoxe cu privire la mântuire, pe care am expus-o mai sus, aşa numita vedenie a Sfântului Nifon al Constantianei, dar nimeni nu a demonstrat autenticitatea şi nici continuitatea patristică a acestei «vedenii» care afirmă că erau şi păgâni în Rai, dar erau orbi, nu aveau vedere. Chiar dacă această vedenie ar fi adevărată tot nu putem trage concluzia că aceşti păgâni erau în Rai, pentru că Împărăţia cerurilor însemnă în primul rând vedere duhovnicească, vederea Luminii Necreate, lipsa vederii însemnând de fapt iad. ( Ἅγιος Νήφων Ἐπίσκοπος Κωνσταντιανῆς· ὁ ἀσκητής Ἐπίσκοπος, ἔκδ. Σταυροπηγιακῆς καί Συνοδικῆς Ἱ. Μ. Ἁγ. Συμεών τοῦ Νέου Θεολόγου, Κάλαμος 1995, σ. 108.)

Lumea dinafară Bisericii Ortodoxe este în puterea celui rău, a diavolului, iar acest lucru se vede cel mai bine chiar prin rugăciunile de exorcizare care se fac catehumenului sau copilaşului la Botez.

Până la Botez, spune Sfântul Diadoh al  Foticeei, diavolul este cuibărit în inima omului, deci este stăpân pe om, împărăţind în inimă. (Diadoh al Fotceei, Cuvântul ascetic 76 Filocalia, vol A, Ed.«Ἀστήρ», Atena 1982, p. 258)

Doar prin exorcizările de la botez, apoi prin lepădare şi prin Taina Botezului este gonit diavolul din inima copilului sau catehumenului. (Molitfelnic, măn. Petru Vodă – Şi suflă preotul de trei ori asupra inimii lui în chipul Sfintei Cruci, şi îl însemnează de trei ori, la frunte, la gura şi la inimă , zicând: GONEŞTE DE LA DÂNSUL PE VICLEANUL ŞI NECURATUL DUH CARE SE ASCUNDE ŞI SE ÎNCUIBEAZĂ ÎN INIMA LUI; aceasta se zice de trei ori. Înainte de acestea sunt exorcismele – care încep cu cuvintele: Să te certe pe tine diavole… exact ca la molitfele Sfântului Vasile cel Mare, iar la sfârşit de tot, exact înainte de Crez se fac lepădările.)

Tainele înafara Bisericii nu sunt mântuitoare, ele râmânând sub stăpânirea diavolului care înşeală prin pseudo creştinismele umaniste şi pseudo-taine.

Tot cel ce se împărtăşeşte cu împărtăşania eretică se face părtaş la tatăl minciunii care a inspirat erezia şi anume cu diavolul, așa cum spune Sfântul Teodor Studitul, ( în Scrisoarea 220-a către Spatharian cu numele Mahara 2, PG 99, 1668D: «Τό γάρ κοινωνεῖν παρά αἱρετικοῦ ἤ προφανοῦς διαβεβλημένου κατά τόν βίον, ἀλλοτριοῖ Θεοῦ καί προσοικειοῖ τῷ διαβόλῳ») dar și Sfântul Nicodim Aghioritul în Pidalion.

Tainele ereticilor, conform tuturor sfintelor canoane sunt apă de ploaie, neavând caracter mântuitor.

Sintetizând învăţătura Sfinţilor Părinţi dar şi canoanele Sfintelor Sinoade, mai ales hotărârea Sinodului din Cartagina împotriva pelagianismului care susţinea mântuirea înafara Bisericii prin forţe proprii, profesorul Dimitrios Telenghidis afirma la Conferinţa de la Constanța:

“Nu există mântuire înafara Bisericii, pentru că dacă ar fi existat atunci s-ar fi golit întreaga lucrare de mântuire a lui Hristos, nu ar mai fi avut rost întruparea lui Hristos și nici existența Bisericii.

Vă rog să îmi dați voie să clarific puțin ce anume însemnă mântuire ca să se întelegă bine problematica. Când vorbim despre mântuire în cadrul Bisericii Ortodoxe, nu facem referire la un eveniment juridic. Ne referim la o comuniune de viață.  Hristos, atunci când a plecat din această lume le-a spus ucenicilor Săi „Viața Mea o dau vouă”. Viața Mea Eu v-o dau. Și am venit ca “Viață să aibă” oamenii, să aibă viață din belșug. ( Ioan 10, 10) . Această viață, de care vorbește Hristos,  nu este viața Lui biologică, pentru că viața Lui biologică este aceeași cu a noastră, înafară de păcat. Viața de care vorbește Hristos este viața Treimică. Adică este viața Dumnezeului în Treime. Cu alte cuvinte este Viață necreeată, este însăși Dumnezeirea, este energia îndumnezeitoare necreată la care participăm ca să ne mântuim.

Atunci când spunem că cineva se poate mântui sau nu se poate mântui înțelegem ceva foarte simplu și inteligibil. Dumnezeu a devenit om, adică a luat firea omenească, ca în cadrul Bisericii să ne dea posibilitatea de a ne împărtăși, adică de a participa la însăși viața Dumnezeului Treimic.

În altă parte Hristos spune că Eu sunt Vița și voi sunteți mlădițele. Dacă o mlădiță se taie, nu mai poate să aducă roade. (Ioan 15, 5-6). În Biserică, în mod practic aceasta însemnă că prin puterea pe care le-a dat-o Hristos ucenicilor Sai să lege și să dezlege păcatele omului, atunci când cineva nu are Dreapta Credință, este tăiat din Biserică prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Așa că nu este firesc, nu poate cineva, care a fost tăiat din Biserică, să aducă rod. Rodul este mântuirea.  Este ca și cum am spune acest exemplu din lumea creată. Există generatorul care dă curentul electric. Există și lampa respectivă. Dar aceasta nu însemnă că doar pentru că este lampă poate să lumineze.  Este absolut necesar ca să existe legatura dintre generator care dă curentul electric și lampă.  Vorbim despre un eveniment ontologic, existențial, pe care îl cunoaște și diavolul.  Adică diavolul cunoaște mai bine decât noi și crede în Dumnezeu dar nu se mântuiește. De ce? Acela care leagă curentul electric de lampă nu este numai cablul, adică ceea ce există organic, anume credința, ci este nevoie și de întrerupător. Aceasta spun și Părinții, acest întrerupător este gândirea smerită pe care diavolul nu o are.

Termin cu următoarele: Însuși Dumnezeu spune în Vechiul Testament( Primul Legământ) și o comfirmă Hristos în Noul Testament ( Legământul Înoit) anume că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă Har” (Iacov 4, 6), adică Harul, Harul Îndumnezeitor și necreeat, Viața Lui, Dumnezeu o dă numai celor care sunt smeriți.  Dealtfel prin faptul că este eretic s-a despărțit pe sine de gândirea Părinților. Nu este următor al Sfinților Părinți

(«Pr. Gheorghios Metallinos si prof. Dimitrios Tselenghidis – Se mantuiesc ereticii?(1/3)» (13 Mar 2017) (https://www.youtube.com/watch?v=O5JPJGfOFe4&ab_channel=preotMateiVulcanescu) (de la 1:15:00 ) https://ortodoxiacatholica.com/2017/03/14/cum-se-dialogheaza-cu-ereticii-se-mintuiesc-neortodocsii-prima-parte/ )

În Sinodiconul Ortodoxiei sunt trecute anatemele împotriva celor care consideră că ar există Har mântuitor înafara Bisericii Ortodoxe afirmând conform Sinoadelor Isihaste numite împreună şi Sinodul IX Ecumenic, care a pornit de la disputa cu ereticul Varlaam de Calabria cu Sfântul Grigorie Palama.

«Cei ce cugetă şi zic că toată puterea şi energia triipostaticei Dumnezeiri sunt create, ca unii care de aici ne silesc să credem că este creată însăşi fiinţa dumnezeiască – căci energia creată, potrivit Sfinţilor, va vădi drept creată şi firea (din care emană) iar energia necreată va caracteriza fiinţa necreată -, şi de aici sunt în primejdie de a cădea cu totul în ateism, ca unii ce atribuie credinţei celei curate şi ireproşabile a creştinilor mitologia elenică şi adorarea creaturilor, şi nu mărturisesc, potrivit celei teologhisite cu dumnezeiască insuflare şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că toată puterea şi energia naturală a Dumnezeirii celei triipostatice este necreată, să fie anatema» (Sinodiconul epocii Paleologilor – împotriva lui Varlaam şi Akindin).

Conform învăţăturii romano-catolice, lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor este ea însăşi o creaţie şi atunci înseamnă că nimeni nu se poate împărtăşi de Dumnezeu. Umanismul şi raţionalismul având bazele tocmai în această erezie care spune că nu avem părtăşie directă cu Dumnezeu prin Har, prin Sfintele Taine şi atunci înseamnă că ei, care neagă Harul Necreeat cu ce anume se împărtăşesc din Potir? Cu o creaţie. Deci nu pot avea o comuniune cu Dumnezeu, deci nu pot avea mântuire, care este tocmai comuniunea directă cu Dumnezeu, nemijlocită de ceva creat.

“Aceasta este credinţa Apostolilor; este credinţa Părinţilor; este credinţa ortodocşilor; această credinţă mântuieşte lumea. Pe aceşti propovăduitori ai adevăratei credinţe, îi lăudăm ca pe nişte fraţi şi ca pe cei ce dorim să îi avem ca pe părinţii noştri, spre slava şi cinstea adevăratei credinţe» aşa afirma Sinodiconul Ortodoxiei           (conform originalului grecesc – Triodul în greacă veche -traducerea îmi aparţine Συνοδικόν τῆς Ἁγίας καί Οἰκουμενικῆς Ζ΄ Συνόδου ὑπέρ τῆς Ὀρθοδοξίας, ἀναθεματισμός 50ός (4^ος στά Κατά τοῦ Βαρλαάμ καί Ἀκινδύνου θ΄ κεφάλαια), στό Τριώδιον Κατανυκτικόν, ἔκδ. Ἀποστολικῆς Διακονίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, Ἀθήνα 2017 (ἔκδοση 5η), σ. 364.)

Cu alte cuvinte aceasta este singura credinţă mântuitoare care te pune în legătură cu Creatorul şi Mântuitorul. Lumina cea Necreată, Lumina Taborică este starea de mântuire, de Împărăţia Cerurilor, care nu poate veni atunci când te afli în neadevăr, în părtăşie cu duhurile necurate.

Evanghelia Înfricoşatei Judecăţi (Matei 25:31-46) nu vorbeşte despre fapte bune în sine, ci de Sfintele Fapte Bune, Hristos numindu-i fraţi mai mici pe cei care sunt credincioşi, nu necredincioşi: «Botezul şi împărtăşirea cu sfintele Taine ne fac fraţi» ( Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Matei, 897), arătând că Judecata lui Dumnezeu este dreaptă, şi că nu se va cere la judecată lucruri peste putinţă omului de realizat: să dai un pahar cu apă, să vizitezi un bolnav sau întemniţat. Despre Sfintele Fapte Bune vorbește și Sfântul Iustin Popovici în „Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”.  Faptele bune fără credința în Hristos sunt numite de el  “năluciri ireale, năzuințe de neâmplinit”, numindu-L pe Hristos ,  după Sfântul Maxim Mărturisitorul,  „ființa tuturor faptelor bune”.

Continuă Sfântul Ioan Gura de Aur : «de ar fi făcut drepţii mii şi mii de fapte bune, răsplătirea lor va fi tot un Dar de la Dumnezeu, că li s-a dar Cerul şi Împărăţia şi o atât de mare cinste în schimbul unor atât de mici şi neînsemnate fapte» (Omilii la Matei  Ὑπόμνημα εἰς τόν ἅγιον Ματθαῖον τόν Εὐαγγελιστήν 79, 2 PG 58, 720 (ΕΠΕ 12, 116 )

De aici se vede că totul este Hristocentric: în fiecare om trebuie să îl vedem pe Hristos. Dacă faptele milei trupeşti sunt atât de importante, dar faptele milei sufleteşti, cum ar fi să întorci pe eretic şi păgân de la răutatea lui şi să îl scufunzi în baia Sfântului Botez Ortodox? Nimeni nu va fi nedreptăţit la Judecată şi ar fi o blasfemie să gândim că cineva ar fi totuşi nedreptăţit.

Cineva spunea că Ortodoxia este firea omului, de aceea Duhul Sfânt luminează pe cei care sunt smeriţi şi primesc descoperire dumnezeiască venind în chip minunat în Biserica Ortodoxă. (Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului)

Dar Dumnezeu a lăsat propovăduirea Bisericii în mâinile noastre, ale credincioşilor, având puterea de a vesti până la marginile lumii Ortodoxia, ca şi fraţii noştri întru umanitate să audă cuvântul Ortodoxiei şi să se mântuiască. De aceea părinţii din Sfântul Munte Athos au trimis monahi dar şi laici în Africa, la triburi îndepărtate, la aborigeni şi în toate colţurile lumii ca să vestească Evanghelia lui Hristos Ortodox.

Dacă avem întradevăr râvnă pentru mântuirea noastră, să ne gândim şi la mântuirea neortodocşilor şi să mergem să le vorbim de Ortodoxie, aşa cum ne pricepem şi Duhul Sfânt va vorbi prin noi.

Sfântul Mucenic Daniil Sisoyev spune că având în vedere această tragedie, cum că mântuirea aproapelui neortodox este în mâinile noastre, trebuie să devenim apostoli ai Ortodoxiei în lume prin toate mijloacele şi în felul acesta scoatem de sub robia satanei neamurile şi ne mântuim şi noi sufletul.  ( Gheorghe Maximov, „Să strălucești ca o stea” Biografia și convorbiri duhovnicești cu Sfântul Mucenic Daniil Sisoyev, Ὀρθόδοξος Κυψέλη», Salonic 2013, p. 48)