Tot astăzi, 27 septembrie, facem și pomenirea Părintelui Ieromonah Adrian Făgețeanu (1912-2011).

Într-o zi, vara, părintele stând în pat, o muscă îi dădea târcoale. Zis-a atunci:
– Vezi? Nici n-am murit și trag muștele la mine…

*

L-am întrebat de părintele Adrian:
– Vreo telegramă ceva, părinte?
Și bătrânul a zis:
– Cred că am ajuns așa de bătrân, mic, rău și urât, că nici zâna aia cu coasa nu mă mai caută…

*

Altădată l-am anunțat:
– Părinte, vă caută la poartă două fete, vor să vă vorbească.
– Poftim? Acum 70 ani nu veneau…

*

Când te apropiai să-i ceri binecuvântare, te întreba:
– Tu cine ești?
Dacă ziceai ”cutare păcătosul” începea zgâlțâiala:
– Asta s-o crezi tu, nu să o spui în gura mare… Păi așa te-a botezat preotul? Tu ce faci ca să nu mai fii păcătos?

*

Altădată, iarna, după ce intrase în paraclis și a intrat după el și lumea venită să se spovedească, le-a spus credincioșilor:
– Nu lăsați ușa deschisă, că oricât ați lăsa-o tot n-o să încălziți curtea…

*

Apoi, văzând că nu ne lăsa să-i sărutăm mâna după ce ne dădea binecuvântare, noi îl întrebam de ce, iar el zicea:
– Iertați-mă. Nu am parfumat-o…

*

Alteori, la slujba Sfântului Maslu, pe când se citea al cincilea fragment evanghelic și unele femei se închinau când auzeau ”Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” le dădea cu crucea peste mâini (ca să le trezească și să se învețe minte) zicându-le:
– Ce, sunteți obraznice ca fecioarele nebune care nu au fost ascultate de mire, ci au fost lăsate afară?

*

– Știți de ce mă port eu iute și cam neciplit cu unii oameni? – ne întreba părintele Adrian, pe când încă trăia și părintele Sofian. Păi, legile naturii și ale fizicii spun că în orice sistem, ca să fie în echilibru, forțele de atracție trebuie să fie egale cu cele de respingere. Deci, dacă părintele Sofian îi atrage…

*

Altădată zicea:
– Dacă vrei să afli adevărul informându-te din presă, trebuie să înțelegi invers de ce se prezintă…

*

Iar adesea spunea:
– Dumnezeu vrea să fim smeriți că așa este firea noastră, fragilă și smerită, depindem de Dumnezeu în toate. Dacă am ajuns să punem inima în această stare, atunci avem îndrăzneală și putere înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

*

Spune bătrânul:
– Dumnezeu îmi dădu zile ca să mă pocăiesc, iar eu tot întârzii, dar nădăjduiesc la mila Lui și la ajutorul Sfinților. Pe mine Sfântul Ioan Botezătorul m-a ajutat de multe ori, eram să mor de câteva ori în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).

*

La spovedanie, deși îndemna oamenii să țină post și milostenie și să se roage zicând: ”Bine esti cuvantat Doamne, invata-ne pe noi indreptarile Tale.
Bine esti cuvantat Stapane, intelepteste-ne cu indreptarile Tale.
Bine esti cuvantat Sfinte, lumineaza-ne cu indreptarile Tale.”, totuși canonul principal era:
– Să nu judeci pe nimeni.
– Să fii un creștin model, cu o viață fără păcate.
– Să nu te rogi pentru sinuciși și avortați, că e mândrie. Roagă-te pentru cei vii care se pot pocăi și pentru cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții veșnice, nu pentru apostați.

*

Zice părintele Adrian:
– Lumea azi este în confuzie și în mare manipulare. Dar viclenia cea mai mare e a celor care se dau mai ortodocși ca toți, ca sectanții, cei mai drepți, și mai și bravează inutil… Dar Dumnezeu nu cântărește vorbele, ci inimile și faptele. Iar în Biserică toți credincioșii au o rânduială și o slujire, toți sunt într-o ierarhie a Duhului a cărei podoabă este smerenia, ascultarea de Hristos-Adevărul și jertfa pentru ceilalți.

*

L-am întrebat pe părintele Adrian:
– Vreți să mergeți la Ierusalim? Dar la Sfântul Munte? La Lavra Pecerska?
– Nu. Aș vrea să am aici bucuria și viața lui Hristos, împlinind poruncile Lui aici, și atunci am în mine și Ierusalimul și Sfântul Munte… Iar în Sfânta Liturghie trăim ca și la Ierusalim, ca și la Sfântul Munte, aceeași viață a lui Hristos…

*

Mai spune părintele Adrian:
– Fără smerenie și dragoste, nici în pușcărie nu poți agonisi harul Duhului Sfânt. Pe mucenici i-a întărit Dumnezeu pentru că erau în stare de pocăință și nu ei, ci harul lui Dumnezeu i-a făcut să-L mărturisească pe Hristos cu certitudinile mari și neclintite ale Duhului. Iar numai celor smeriți le dă Dumnezeu harul Lui. Pe lăudăroși îi mișcă diavolul și firea lor bolnavă… De aia mai ezită, mai cad… tot din pronia lui Dumnezeu, ca să-i corecteze la timp, aici în viața asta.

*

Părintele Adrian l-a iubit și-l iubește mult și se roagă pentru Părintele Daniil Sandu Tudor. Ba încă l-a urmat și la Govora, apoi la Rarău, și mereu securiștii i-au despărțit, ba arestându-l pe unul, ba pe celălalt, ba pe amândoi. Ultima întâlnire a lor a fost cu 2-3 zile înainte de moartea părintelui Daniil, la Aiud, la spălător. Deși nu mai știau unul de altul, fiind în corpuri diferite ale pușcăriei și fiind aduși la spălător la ore diferite (câte un dormitor întreg, cam 30-40 de oameni, 20 de minute), totuși, a îngăduit Dumnezeu ca cele două convoaie să treacă unul pe lângă altul. Toți dintr-un dormitor se uitau cu uimire, cu bucurie, cu așteptarea împlinită a revederii, către cei din celălalt dormitor. Atunci, entuziasmat părintele Adrian a exclamat ”Părinte Daniile!”, iar părintele Daniil l-a îmbrățișat cu putere (deși era mult slăbit) și cu bucurie pe părintele Adrian (că doar era ucenicul lui) și i-a zis: ”Nu ne lăsăm. Dumnezeu este cu noi.” Peste câteva zile părintele Daniil, chinuit fizic prin bătăi, dar mai ales psihic prin amenințări și minciuni (că alții l-au turnat deja), a trecut din lumea aceasta în viața cea fără de durere și fără întristare…
– ”Mare a fost părintele Daniil! Un om curajos, profund, plin de înțelepciune și de erudiție, cum n-am mai întâlnit. Nu răbda, însă, să fie contrazis de cineva, mai ales când știa că are dreptate și că ceea ce zicea acela era superficial, neadevărat, hulitor sau pe lângă subiect, și ăsta era defectul lui. Nu putea să tacă, ci se înfierbânta imediat pentru Adevăr. Chiar și pe anchetatori încerca să-i convingă logic că Dumnezeu există și că ei, comuniștii, sunt ilogici când spun că Dumnezeu nu există, dar ei luptă împotriva a ceva ce nu există.”

*

– În pușcărie, cel mai mult m-a impresionat un țăran, om simplu și credincios, răbdător ca nimeni altul la bătăile și ocările gardienilor… Pe el îl cheamă Ilie, pe soție Păuna și aveau un copil Teodor. Dumnezeu să-i ierte și să-i ajute dacă mai trăiesc. Acest Ilie, deși era bătut crunt, înjurat de tot ce e sfânt, nu comenta nimic, nu se văita, nici un ”au” nu scoteau de la el, darămite vreun nume al vreunui camarad… Și ăia se înverșunau mai tare. Nu am văzut pe nimeni mai dârz și mai demn ca el. Mulți intelectuali au cedat de frică, unii chiar înainte de bătăi, s-au compromis cu comuniștii, dar el ne-a dat o lecție tuturor…

*

– Odată, eu am trecut prin altă experiență în pușcărie. Abia fusesem băgat în sala de anchetă, că milițianul s-a și repezit la mine cu lovindu-mă cu pumnii și picioarele, încât, în acea stupoare și durere ce m-a cuprins, căzut fiind la pământ, am început să râd. Acela mă lovea și urla ca un îndrăcit iar eu râdeam și mai tare și mai înfundat, ferindu-mi fața de loviturile lui.
– De mine râzi, mă, banditule? … Și dă-i cu înjurăturile … Ce-ai, mă, de râzi, nu sunt și eu om?
– Păi cum să fii om, când nici nu mă cunoști și mă bați. –  a zis părintele printre loviturile și ocările celuia…

*

L-am întrebat pe părintele Adrian:
– Care dintre părinții întâlniți în viață sau în mănăstiri v-au impresionat cel mai mult?
– Mai mulți. Mai întâi părinții Gherasim de la Sitaru și Macarie de la Pasărea. Amândoi erau smeriți, foarte smeriți și rugători, pe primul l-am cunoscut în studenție, era șef de promoție la teologie în Cernăuți. Era un om cuminte și cu minte de pe atunci, credincios și patriot, foarte înțelept și smerit. Apoi, l-a ajutat foarte mult pe părintele Damian la Sitaru, încât amândoi au rectitorit mănăstirea. Și nu a primit să fie hirotonit, a rămas simplu monah până la sfârșitul vieții. Iar atunci, părintele Gherasim s-a odihnit, chiar așa, după ce a fost și s-a închinat la moaștele Sfântului Calinic la Cernica, în ziua praznicului Învierii și a Sfântului Calinic (11 aprilie 2003). Iar cu părintele Macarie, pe când eram la Căldărușani, el casier, eu secretar, slujeam împreună zilnic Sfânta Liturghie, iar ca să pomenim amândoi și să nu ne certăm, am hotărât ca să facem alternativ proscomidia, că acolo este cea mai mare rugăciune de pe pământ. Iar părintele Sofian a fost cel mai răbdător și constant om, smerit, cumpătat, cu darurile cuvântului, al cântării, al picturii și al rugăciunii. Nicăieri nu am văzut atâtea pomelnice ca la Antim, pentru că părintele Sofian ne era model și ne îndemna mereu să pomenim cu sârguință și atenție toate numele, că ”fiecare nume e un suflet nemuritor”. Adesea pomenea cu voce tare pomelnice în Postul Mare, la parastasul zilnic, până spre ora 1 după amiaza. Iar la spovedanie nu respingea pe nimeni, nici nu speria pe cineva, ci îl corecta cu blândețe, cum eu nu prea făceam… Mitropolitul Tit Simedrea m-a îndemnat și m-a tuns în monahism și era și el un om rugător și erudit. Părintele Ștefan Slevoacă, bun predicator, mi-a fost coleg în liceu, ca și părintele Paisie Prelipceanu, starețul meu de la Putna, apoi părintele Paulin Lecca, care-i știa opera lui Dostoievski mai bine ca nimeni altul în țară, și cu care mergeam ca oile după cioban, urmându-l pe părintele Daniil Sandu Tudor. Iar părintele Stăniloae strălucea și prin cultura sa vastă, patristică, dar și prin precizia matematică și totodată prin căldura vorbirii…

*

Trebuie să menționăm că în arhivele CNSAS (după cum ne-a spus un prieten care le-a cercetat), în dosarele de urmărire informativă a părinților Daniil și Adrian, care erau considerați ”elemente dușmănoase și periculoase la adresa clasei muncitoare, care promovează misticismul”, există ordinele de amplasare a tehnicii operative (microfoane, emițătoare) și transcriptul unor dialoguri pe care părinții le-au ținut în chiliile lor cu diverse persoane. Receptoarele erau amplasate în posturile de poliție sau în case mai apropiate, unde erau ”ascultătorii”. Părinții Daniil și Adrian erau considerați cei mai ”fioroși” dintre toți membrii Rugului Aprins și numai la ei și la părintele Dumitru Stăniloae au fost plasate urechi electronice… Au fost urmăriți ani de zile continuu, uneori erau ”filați” zile în șir, minut cu minut (după cum sunt notițele din fișele de supraveghere), de informatori care se schimbau și-și pasau ”obiectivul” ”pe ochi buni” (apoi și ”pe mâini bune”) unul-altuia. Astfel, aflăm din mărturiile lor, că părintele Daniil voia să facă o academie duhovnicească, mai întâi la Govora, apoi la Rarău, adică să adune într-un schit izolat 12 călugări și îmbunătățiți și erudiți care să traducă operele Sfinților Părinți (prin anii 1953-1957). De fiecare dată, pe când se închega o mică obște, părintele Daniil era arestat… Apoi, deși au fost ba speriați (prin bătăi) sau amenințați, ba lingușiți, părinții nu au cedat ispitei ”colaborării cu Securitatea”, încât funcționarii demoniaci își manifestau neputința și nereușita aducerii la ordin a celor doi părinți…

*