Declarația de la Chișinău

 Dezaprobarea hotărârilor ”Sinodului” din Creta

Text întocmit de Pr. Prof. Univ. Theodoros Zisis și de dl. Prof. Univ. Dimitrios Tselenghidis.

În cadrul discuției de la masa rotundă care a avut loc la Chișinău, în capitala Republicii Moldova, pe data de 29 iunie (12 iulie după noul calendar) 2016, în ziua prăznuirii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, având ca obiect recentul Sinod de la Kolimbari din Creta, au rezultat următoarele poziții fundamentale:

1. ”Sfântul și Marele Sinod” întrunit în Creta în intervalul 16-27 iunie 2016 și-a tăgăduit și propriul nume, și așteptările pliromei sănătoase a Bisericii.
2. Și-a tăgăduit propriul nume, pentru că, judecat din punct de vedere teologic, s-a dovedit că nu este nici ”sinod”, nici ”sfânt”, nici ”mare”. Nu este un sinod ortodox, pentru că nu corespunde criteriilor și măsurilor adevăratelor Sinoade cunoscute în istoria Bisericii Ortodoxe; pentru că întrerupe tradiția sinoadelor ortodoxe, nu este o continuare a acestora, constituie un abuz și inovație sinodală. A construit un ”nou tip de sinod”, așa cum s-a lăudat unul dintre Întâi-stătători, Arhiepiscopul Albaniei, Anastasios. Este un sinod al Noii Epoci și al Ecumenismului.
3. Nu este un sinod sfânt nici din punct de vedere formal, nici real, nici canonic, pentru că a luat hotărâri contrare hotărârilor Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, iar în ce privește abordarea ereziilor nu este ”următor Sfinților Părinți”. Deși relația Bisericii Ortodoxe, celei Una, cu eterodocșii s-a dovedit subiectul central al Sinodului, care pentru a-l dezbate a consumat mult timp și efort și a condus la mari tensiuni, cu toate acestea, pentru prima oară în istoria Bisericii, un Sinod cu atât de mari ambiții nu i-a numit și nu i-a condamnat pe eretici. Nicăieri în textele acestui Sinod nu există cuvântul ”erezie”. Dimpotrivă, numește ”biserici” ereziile monofizitismului, papismului și ale protestantismului, evaluează pozitiv textele Dialogurilor Teologice, dintre care unele sunt pline de erezii eclesiologice, ca de pildă textul de la Balamand (1993), cel de la Porto Alegre (2006), cel de la Ravena (2007) și textul de la Busan (2013); elogiază atotereticul ”Consiliu Mondial al Bisericilor” (WCC) și recomandă să fie continuată înjosirea Bisericii prin participarea noastră acolo și punerea Bisericii pe picior de egalitate cu așa-zisele biserici ale protestantismului. Legiferând, deci, participarea noastră, cu are o proastă prestație, și ascunzându-se trădarea reprezentanților ortodocși la Dialoguri, este ascuns în același timp și faptul că nu s-a înregistrat până azi nici nu progres teologic înspre adevăr la absolut nici un dialog teologic. În plus, pentru prima oară în istoria Bisericii, un sinod i-a invitat la lucrările sale pe eretici ca observatori, dimpreună cu care au avut loc și rugăciuni în comun.

Spre deosebire de toate acestea, răsună azi în inima noastră, în ziua de pomenire a Cuviosului Paisie Aghioritul (†1994), cuvântul său de mare actualitate: ”Ceea ce se cere de la fiecare ortodox este să le provoace și eterodocșilor neliniștea cea bună, ca să înțeleagă și ei că se află în înșelare, să nu se mai odihnească în chip mincinos cu gândul lor și astfel să se lipsească în această viață de bogatele binecuvântări ale Ortodoxiei, iar în cealaltă să se lipsească de multele binecuvântări veșnice ale lui Dumnezeu”[1].

4. Sinodul de la Kolimbari nu poate fi numit nici ”mare”, pentru că nu au fost chemați să ia parte toți episcopii, și, prin urmare, o mare parte a pliromei nu a fost reprezentată. Pe de altă parte, cei puțini episcopi convocați nu au putut să-și manifeste opțiunea prin modul canonic de alegere, adică prin vot. Cei prezenți, care aveau și drept de alegere, au participat fără drept de vot și cu dreptul de a vorbi într-un interval limitat de timp. Din totalul de aproape 800 de episcopi ai Bisericii a-toată-lumea drept de vot au avut doar cei 14 Întâi-stătători, și pentru că dintre aceștia lipseau 4, în cele din urmă au votat 10, adică 1/80 din totalul episcopilor care trebuia să fie prezenți și să poată vota. Practica aceasta este fără precedent și arbitrară în istoria noastră bisericească, deoarece încalcă grosolan eclesiologia Sinoadelor Ortodoxe, care presupune egalitatea tuturor arhiereilor, lucru care se vede în votul lor egal. În esență, eludarea aceasta a egalității episcopale și elitismul fără precedent menționat mai sus introduce consacrarea unui un fel de ”Papă colectiv”, adică a Întâi-stătătorilor, care nu mai sunt primii între egali (“primi inter pares”), ci primii fără egal (“primi sine paribus”).

La cel mai înalt nivel bisericesc, absența celor patru Biserici, a Antiohiei, a Rusiei, Bulgariei și Georgiei (dintre care prima face parte dintre cele cinci Patriarhii vechi), așadar, aceste patru Biserici absente reprezintă aproximativ 70% dintre creștinii ortodocși, dovedește cu atât mai mult că acest Sinod nu este ”mare”, ci mic, și, desigur, nici ortodox nu este, ci o simplă Conferință inter-ortodoxă lărgită.

5. Sinodul și-a tăgăduit nu doar numele, ci a înșelat și așteptările pliromei Bisericii; dintre acestea, două aveau prioritate maximă pentru soluționarea vechilor schisme provocate de inițiativele conducerii bisericești, și pentru prevenirea altor dezbinări și tensiuni: trebuia să se soluționeze, prin revenirea la vechiul calendar părintesc, problema calendarului bisericesc, care a fost reformat abuziv, fără hotărâre panortodoxă, și rupe de aproape 100 de ani unitatea liturgică a ortodocșilor. Și, cel mai important, o măsură pe care trebuia să o ia Sinodul era condamnarea fără echivoc a panereziei ecumenismului, care de 100 de ani îi corupe pe ierarhii și teologii Bisericii, abandonând Tradiția Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți și denigrându-i ca extremiști și fanatici pe cei care se luptă pentru păstrarea acestei Tradiții. Dimpotrivă, Sinodul de la Kolimbari, în discutabilul și contestabilul text ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, a procedat la un soi de ”amestec incompatibil” al Ortodoxiei cu ereziile. A formulat în acest text unele adevăruri ortodoxe, pe care însă le-a amestecat cu afirmarea ereziilor papismului și ecumenismului. Încă și propunerile de îndreptare a textului întăresc acest amestec al ecumenismului și sincretismului. Astfel, în loc de acrivie teologică în subiectele credinței, sunt introduse – iarăși, pentru prima oară în istoria Sinoadelor Bisericii – formulări în sine contradictorii și care, din punct de vedere teologic, se neagă pe ele însele, o ambiguitate intenționată, care azi ni se prezintă frumos ca ”diplomație bisericească”, câtă vreme, în fapt, constituie o ipocrizie vicleană și coruptă.

Formularea unei eclesiologii eretice, adică acceptarea precaută, dar evidentă a ”bisericilor eterodoxe” în textul despre care vorbim, anulează însăși aspirația Sinodului de la Kolimbari de a face cunoscută lumii unitatea Bisericilor Ortodoxe, pentru că neagă eclesiologia ortodoxă formulată ortodox de-a lungul veacurilor și care constituie premisa unității bisericești. Potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, ”când toți credem la fel, atunci există unitate […]. Acest lucru este unitatea credinței, când toți suntem una, când toți avem la fel conștiința legăturii noastre”[2]. Potrivit Sfântului Athanasie cel Mare, ereticii nu pot fi considerați credincioși ai lui Hristos: ”Ce credință există la aceștia, la care nici cuvintele, nici textele nu sunt sigure, ci toate sunt pervertite și se schimbă din timp în timp?”[3]. O condamnare oficială a textului respectiv ar constitui, prin urmare, ascultare și slujire în sensul unității Bisericii.

Și toate celelalte texte ale Sinodului, insuflate de relativism teologic, prezintă probleme serioase; este în acest sens semnificativ exemplul textului ”Taina Nunții și impedimentele la aceasta”, care este problematic din punctul de vedere al Sfintelor Canoane și al eclesiologiei, căci propunerea de acceptare a căsătoriilor mixte ca ”iconomie” este extrem de neteologică din punct de vedere eclesiologic. Canonul 72 al Sinodului V-VI Ecumenic recomandă riguros anularea și dizolvarea unei asemenea căsătorii ca fiind concubinaj nelegiuit din punct de vedere bisericesc. Astfel, așa-numitul ”Sinod” nu introduce iconomia, ci o foarte gravă fărădelege canonică, cu foarte grave consecințe eclesiologice. Din motivele de mai sus, hotărârile Sinodului din Creta nu au caracter obligatoriu pentru Biserică și sunt în esență invalide.

6. Ceea ce trebuie să se întâmple după eșecul Sinodului din Creta, ca să se poată lua hotărâri credibile și clare, nu ambigue și contradictorii, așa cum a luat acesta, este să aibă loc o înțelegere între acele Biserici care au lipsit din motive dogmatice și eclesiologice și episcopii cărora fie li s-a refuzat participarea, fie au participat, dar nu au semnat textul contestat, și, de asemenea, Sfântul Munte și pliroma sănătoasă a Bisericii care nu este de acord cu acest Sinod. Așa încât să fie respinse sinodal hotărârile nule și neavenite ale Sinodului, mai ales acest text ecumenist, și să aibă loc o condamnare sinodală oficială a ecumenismului ca erezie. Să se facă, de asemenea, efortul de revenire la vechiul calendar, așa încât să fie tămăduite rănile trecutului și să fie prevenite noi divizări și tensiuni.

Acceptarea fără proteste a acestui text eclesiologic din Creta sau respingerea lui neoficială conduce la pătrunderea panereziei ecumenismului direct în Biserică, conduce cu alte cuvinte la coexistența a două tradiții dogmatice (eclesiologice) contradictorii: cea care este mărturisită în Simbolul de Credință despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și cea a unei Biserici fără precedent în istorie, străine și eretice, o Biserică a multelor ”biserici eterodoxe”. Astfel, Trupul lui Hristos, Biserica[4], se prezintă ”schizofrenic”, iar nu având ”mintea lui Hristos”[5], ci este un ”Hristos împărțit”[6], cu multe ”păreri”, adică credințe dogmatice, diferite[7]. Și, cu toate că Biserica este mijlocul prin care ”înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri a devenit cunoscută acum începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”[8], ea se prezintă acum în acest text de la Kolimbari ca fiind lipsită de însușirea fundamentală a Cincizecimii, adică de unitate, în virtutea căreia ”Duhul Sfânt […] a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită”[9].

Obligativitatea unei condamnări sinodale a acestui text, dar și a ecumenismului în general, rezultă clar și din constatarea Cuviosului Maxim Mărturisitorul în legătură cu monoteliții. Potrivit acesteia nu e de ajuns ”să dispară” sau ”să se treacă sub tăcere” un text eretic care a fost aprobat sinodal, ci se impune condamnarea lui sinodală, așa încât să nu vatăme sufletele care îl citesc: ”A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă din minţi şi din suflete. Să se primească condamnarea acestor lucruri expusă prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) (Pentru Sfântul Maxim Sinodul Lateran din 649 avea autoritatea unui Sinod Ecumenic) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Efeseni 2: 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri”[10].

7. Aici, însă, se cuvine să amintim, legat de conștiința dogmatică a tuturor membrilor Bisericii, și a mirenilor, că pomenirea episcopilor ”în biserici” nu este necondiționată, ci depinde de credința dogmatică a acestora, pentru că la Dumnezeiasca Liturghie sunt pomeniți – în mod sincer, iar nu mincinos – ca unii ce ”drept învață cuvântul adevărului” lui Hristos sau, cu alte cuvinte, așa cum condiționează Sfânta Scriptură: ”pentru că aceștia priveghează pentru sufletele noastre”[11]. Potrivit eclesiologiei ortodoxe, așa cum aceasta a inspirat și dreptul bisericesc (”bizantin”) imperial, ”menirea Patriarhului este: mai întâi, pe cei pe care i-a primit de la Dumnezeu să îi păzească în bună-credință și în bună cuviința vieții; apoi, pe toți ereticii, după măsura posibilităților sale, să îi întoarcă la Ortodoxie și la unitatea Bisericii (eretici se numesc după legi și canoane și cei care nu au comuniune cu Biserica Sobornicească)”. Acest lucru, pentru că ”Patriarh înseamnă a fi chip viu și însuflețit al lui Hristos, care afirmă adevărul prin fapte și cuvinte”[12].

Deci, la fel cum nu ne închinăm la icoana zugrăvită a lui Hristos, dacă aceasta, într-o logică nestoriană, nu păstrează monogramele mărturisirii dumnezeirii Lui (Ὁ Ὢν, [Cel ce este,] ΙC XC) sau celelalte însușiri cunoscute din Sfânta Scriptură și Tradiție ale firii Lui omenești, tot la fel, nu se recunoaște nici în persoana Episcopului Bisericii ”chipul viu al lui Hristos”, atunci când acesta nu păstrează mărturisirea dogmatică a Bisericii, adică a Trupului lui Hristos. Aceasta este și esența celui de-al 31-lea Canon Apostolic și al celui de-al 15-lea Canon al Sfântului Sinod I-II din timpul Marelui Fotie (861) despre întreruperea comuniunii cu episcopul locului.

Sursa: http://aktines.blogspot.gr/2016/07/blog-post_353.html

[1] Epistole, Editura Sfânta Sihăstrie ”Sfântul Evanghelist Ioan Teologul”, Tesalonic 2008, p. 149 și urm.

[2] Tâlcuire la Epistola către Efeseni 11, 3· PG 62, 83· «…ὅταν πάντες ὁμοίως πιστεύομεν, τότε ἑνότης ἐστί … Τοῦτο γάρ ἐστιν ἑνότης Πίστεως, ὅταν πάντες ἓν ὦμεν, ὅταν πάντες ὁμοίως τὸν σύνδεσμον ἐπιγινώσκομεν».

[3] Despre Sinoadele din Ariminum și Seleucia 38, PG 26, 760· «Ποία πίστις παρὰ τούτοις, παρ΄ οἷς οὐ λόγος, οὐ γράμμα βέβαιον, ἀλλὰ πάντα κατὰ καιρὸν ἀλλάσσεται καὶ μεταβάλλεται;».

[4] Efeseni 1: 22-23; Coloseni 1: 24.

[5] I Coriteni 2: 16.

[6] I Corinteni 1: 13: ”Oare s-a împărţit Hristos?”.

[7] Vezi și Efeseni 4: 5: ”Este un Domn, o credinţă, un botez”.

[8] Efeseni 3: 10: ”… pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”.

[9] Sedealna I de la Utrenia din Miercurea de după Cincizecime, ”Venind Duhul Sfânt prin a Sa putere, Hristoase, precum ai făgăduit Apostolilor, a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită; ci sălășluiește-l și întru noi, rugămu-ne Ție, Bunule, Iubitorule de oameni”.

[10] Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ αὐτοῦ ἐξορίᾳ, ἤτοι ἐν Βιζύῃ 12, PG 90, 145 B.C. «ΘΕΟΔ.: Ἐκεῖνος ὁ χάρτης κατηνέχθη καὶ ἀπεβλήθη. ΜΑΞ.: Κατηνέχθη ἐκ τῶν λιθίνων τοίχων, οὐ μὴν ἐκ τῶν νοερῶν ψυχῶν. Δέξωνται τὴν κατάκρισιν τούτων τὴν ἐν Ρώμῃ συνοδικῶς ἐκτεθεῖσαν δι΄ εὐσεβῶν δογμάτων τε καὶ κανόνων, καὶ λέλυται τὸ μεσότοιχον καὶ προτροπῆς οὐ δεόμεθα».

[11] Evrei 13: 17: ”Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos”.

[12] Ἐπαναγωγή, τίτλος Γ΄, cap. α΄ & β΄· «Πατριάρχης ἐστὶν εἰκὼν ζῶσα Χριστοῦ καὶ ἔμψυχος, δι΄ ἔργων καὶ λόγων χαρακτηρίζουσα τὴν ἀλήθειαν […] Σκοπὸς τῷ Πατριάρχῃ πρῶτον μέν, οὓς ἐκ Θεοῦ παρέλαβεν, εὐσεβείᾳ καὶ σεμνότητι βίου διαφυλάξαι, ἔπειτα δὲ καὶ πάντας τοὺς αἱρετικοὺς κατὰ τὸ δυνατὸν αὐτῷ πρὸς τὴν ὀρθοδοξίαν καὶ τὴν ἕνωσιν τῆς Ἐκκλησίας ἐπιστρέψαι (αἱρετικοὶ δὲ τοῖς νόμοις καὶ τοῖς κανόσι καλοῦνται καὶ οἱ τῇ Καθολικῇ μὴ κοινωνοῦντες Ἐκκλησίᾳ)».