Transcript

Monahul Serafim: Sfântul Marcu al Efesului, în ultima frază pe care ne-ați spus-o – în ultima scrisoare – zice: „să nu se roage împreună și să nu slujească împreună”. Și să nu vină, deci, unii și să ne spună că „rugăciunea în comun” înseamnă doar să slujești împreună sau că problema va apărea doar când ortodocșii vor sluji împreună cu papistașii sau cu ceilalți. Și acel „să nu se împărtășească”, adică să ia parte la slujbe și să se roage împreună – da, este păcat. Este păcat și îi pune pe aceeași treaptă cu cei care se împărtășesc cu ereticii, fie că slujesc, fie că se roagă împreună. Și nu este doar aceasta chestiunea aceasta; o altă chestiune pe care aș vrea să o spun este că părintele Teodor cunoaște aceste lucruri de zeci de ani, iar eu îmi amintesc, cel puțin de acum 15 ani, că pe baza acestor lucruri pe care mi le spunea și despre care discutam, spunea întotdeauna: „Nu vreau să mor în comuniune cu acești oameni” – din moment ce sunt nepocăiți, din moment ce nu se schimbă în nimic – „nu vreau să mor în comuniune cu ei; trebuie, la un moment dat, să ne separăm de ei” – așa cum, într-adevăr, s-a și întâmplat, slavă lui Dumnezeu – și un lucru foarte important pentru mine, bineînțeles, pentru că în această perioadă a apărut o nevoie și adun materiale despre întreruperea pomenirii – nu doar în baza Canonului 15 de la Sinodul I-II (Sinodul din Constantinopol), ci și în baza altor surse. Atenție, care este subiectul: Canonul 15 al Sinodului I-II, care are o mare autoritate, poate că nu are totuși atâta autoritate încât să desființeze Canonul 31 Apostolic, care prevede întreruperea comuniunii pentru cauze mult mai numeroase. Cu toate acestea, are mare autoritate, pentru că dacă va fi recunoscut al VIII-lea Sinod Ecumenic, atunci Sinodul I-II va fi recunoscut împreună cu el. Ele sunt considerate un singur Sinod, cel din 879 – deci Canonul 15 devine Canon al unui Sinod Ecumenic.

Pr Theodoros Zisis: – L-au recunoscut, părinte, la Kolymbari.
Monahul Serafim: – Aproximativ, da… o tentativă… în ghilimele…
Pr Theodoros Zisis: – Ei înșiși l-au recunoscut! (râde)
Monahul Serafim: – Iar Canonul 15 de la Sinodul I-II îți permite să te îngrădești (să întrerupi comuniunea) doar de acela care, în mod clar, cu capul descoperit, propovăduiește public erezia în biserici. Dar ce observăm? Observăm că în vechime cei din Constantinopol – și în alte cazuri, precum și aici din cele ce v-am arătat – nu se despărțeau doar de cei care propovăduiau erezia în mod public, ci și de cei care erau în comuniune cu aceștia. Acei enoriași care nu s-au dus la preot, nu s-au dus la preot și nu i-au dus prescuri – așa cum ne-a spus părintele Teodor în cuvantul său – nu pentru că el ar fi propovăduit erezia, ci pentru că a fost prezent la procesiunea de întronizare a noului patriarh Mitrofan latinocugetătorul (cum ar un ecumenist astăzi).
Este un caz unic acesta? Nu, nu este un caz unic. Iosif Vryennios, la începutul secolului al XV-lea, înainte de căderea Constantinopolului, spunea că Biserica din Constantinopol nu se va uni cu ciprioții care doreau să se unească – acei oameni aveau cuget ortodox, nu se uniseră cu latinii – dar din cauza opresiunii latine în Cipru, se aflau într-o comuniune parțială: se rugau împreună cu latinii, îl recunoșteau pe papă ca episcop etc. (deși nu-l pomeneau) și nu aveau comuniune deplină… nu aveau comuniune liturgică, nu se împărtășeau împreună – se împărtășeau separat.
Și cu toate acestea, Constantinopolul nu a acceptat unirea cu ei – iar aceștia nu erau latinizați – nu erau ecumeniști, am spune azi – ci erau cei care erau constrânși să fie în comuniune cu aceia (cu latinii).
Și spune Iosif Vryennios: „Dacă cineva este în comuniune cu latinii, să nu aveți comuniune cu el.” Dacă cineva este îmbrăcat în veșminte liturgice și se roagă împreună cu aceștia (cu latinii), să nu aveți comuniune cu el. Și Constantinopolul nu avea comuniune cu ei. Cu 200 de ani mai devreme, Patriarhul German al II-lea al Constantinopolului spunea exact aceleași lucruri, tot despre chestiunea cipriotă: „Să nu luați binecuvântarea preoților care sunt în comuniune cu latinii, pentru că altfel veți moșteni aceeași osândă a iadului”.
Deci, dacă mergi și iei binecuvântare, pentru că nu te-ai îngrădit (n-ai întrerupt comuniunea) de cei care se roagă împreună cu latinii, atunci vei avea parte de același iad ca și ei. Prin urmare, Biserica a aplicat și măsuri mai stricte și practici mai riguroase decât cele prevăzute în Canonul 15 al Sinodului I-II. Însuși Sfântul Grigorie Palama, la finalul celui de-al doilea răspuns al său către Patriarhul Ioan Calecas – care Calecas nu era nici eretic, nici nu apăra deschis erezia – o susținea însă; cum? Încerca să altereze și să prezinte denaturat hotărârile Sinodului Isihast din 1341. Adică submina reacția ortodoxă, mutând accentul în altă direcție. Zicea: „Varlaam nu a fost condamnat pentru chestiuni teologice, ci pentru probleme procedurale și canonice.”
Această denaturare o considera erezie Sfântul Grigorie Palama; și ce a spus? Că nu poate fi ortodox cel care nu s-a îngrădit de Patriarhul Calecas. Să audă aceste lucruri cei care cred că sunt ortodocși doar pentru că ei înșiși gândesc ortodox, dar totuși se află în comuniune cu cei care au cuget latin și ecumenist.
Mulțumesc!
Pr Theodoros Zisis:– Da, părinte.

Bine, e atât de greu de înțeles? Adică eu spun că nu am îndemnat niciodată pe cineva – nici preot, nici mirean – să se îngrădească (să întrerupă pomenirea). N-am îndemnat pe nimeni.
Dar din ceea ce spun eu, nu înțeleg oamenii ce ar trebui să facă?… Voi, da, mirenii, să întrerupeți comuniunea cu aceștia, cu toți aceștia, să nu mergeți la… Mergeți, de exemplu, la părintele Teodor, la alți câțiva… nu spun acum nume. Aceasta este soluția.
Până acum spuneam că mai există și câțiva clerici cu cuget ortodox care nu acceptă toate aceste lucruri – din iconomie – să mergeți și acolo.

Dar asta duce la adormirea conștiinței și la delăsare. Adică: „Părinte, eu îl cunosc pe cutare cleric, el are cuget ortodox…” – cuget ortodox doar în cuvinte…
Singurul act justificat de canoanele Bisericii, pentru noi preoții, ca reacție, ca împotrivire, este acesta: îngrădirea (întreruperea pomenirii).
Și pentru voi, mirenii: să-i urmați pe preoții care se îngrădesc și să nu aveți comuniune (cu ceilalți). Ați văzut cum au reacționat la Constantinopol? Nu i-au dus prescuri, nu au mers la biserică! Să nu mergeți la biserică – imaginați-vă într-o parohie (în parohia voastră, nu știu unde sunteți), imaginați-vă în parohia voastră să existe o astfel de îndrumare încât preotul să vină și să găsească doar jumătate din enoriași sau doar un sfert. Ar zice: „Ce s-a întâmplat aici?”
Dar când mergeți toți, și ei au credincioși, atunci ei zic: „A, suntem foarte bine, lumea e cu noi!”
Lumea necatehizată, lumea neinformată nu știe și merge. Dar cel care știe, care a aflat, trebuie cu hotărâre, fără ezitare să taie (răul)! 

Persoana din public: – Da, dar mai există și clerici care reacționează…
Pr Theodoros Zisis: – Ce reacționează? Reacționează doar cu vorba… Nu cu vorba, ci cu fapta, am spus…
Vă mulțumesc mult!

Monahul Serafim: Prin ce a spus părintele Teodor , adică Sfântul Marcu al Efesului, prin părintele Teodor  și prin ce am spus și eu, nu desființăm iconomia (pogorământul).
Iconomia poate fi aplicată, adică cineva poate merge la preoți mărturisitori dar neîngrădiți. Dar trebuie să știm că acrivia (rigoarea) – și nu am negat niciodată acest lucru – este să nu ai comuniune nici măcar cu aceștia. Aceasta este acrivia!
Noi nu am aplicat-o (acrivia), au aplicat-o alții. Noi am considerat că nu trebuia aplicată. Însă și iconomia are niște limite de timp; situația se înrăutățește și, în mod firesc, pe măsură ce se agravează, va trebui să luăm și măsuri mai ferme, pentru că delăsarea duce unde duce – adică ne liniștim conștiința, ne complacem și ajungem în comuniune, în cele din urmă, cu erezia.
Dar este nevoie de o oarecare jertfă – nu puteți găsi peste tot preoți care s-au îngrădit (au întrerupt pomenirea), și nici oricare preot poate să o facă… Ce să facem? Dacă cineva se află la 500 de kilometri distanță de un preot îngrădit, va fi nevoit să aplice iconomia (pogorământul). Însă acolo unde există preoți îngrădiți și puteți merge la ei, acolo să mergeți. Slavă lui Dumnezeu, aici, în Salonic, există – și în alte locuri există. Așadar, în acest mod se aplică iconomia.