Comunicare depusă spre studiu la Actele întrunirii plenare
a Sinodului Bisericii Greciei, din 23-24 noiembrie 2016.

a) Teoria neortodoxă despre ”Bisericile eterodoxe”
Merită remarcat că după depunerea noii propuneri de către Delegația Bisericii Greciei, fără însă ca delegația să aibă vreo împuternicire din partea Sinodului Bisericii Greciei de a face modificări în deciziile acestuia, și după acceptarea hotărârii de către celelalte Biserici Ortodoxe, în esență nu au mai fost susținute următoarele hotărâri eclesiologice ale Sinodului nostru, cu excepția câtorva detalii, așa cum am prezentat acest lucru în alt text.
Propunerea finală a Bisericii Greciei la paragraful 6 a fost următoarea:
”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele…”.
Pentru început, menționez că nu cunosc încă exact cui aparține noua propunere, făcută în timpul nopții de vineri spre sâmbătă, dar îmi pot da seama că autorul acestei idei nu cunoaște învățătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești-Universale (Katholiki), așa cum se va vădi mai jos.
Apoi, nu s-a acordat suficient timp pentru a fi studiată și evaluată nouă propunere de către Delegația noastră. Hotărârea a fost luată în câteva minute, într-o stare de tensiune și fără o discuție esențială pe subiect. S-a văzut că unii dintre arhierei cunoșteau conținutul noii propuneri înainte de a fi comunicată de către Arhiepiscop membrilor delegației, în ce mă privește, însă, o auzeam pentru prima oară în acel moment. Mai mult, s-a prezentat în presă că noua propunere este în spiritul hotărârii Sinodului Bisericii Greciei și, în cele din urmă, a fost înfățișată ca o victorie a Bisericii noastre.
Justificarea hotărârii este următoarea:
”Prin această modificare reușim să impunem o hotărâre sinodală care pentru prima oară în istorie limitează cadrul istoric al relațiilor față de eterodocși, nu în ființă, ci DOAR în denumirea istorică a acestora ca Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe. Urmările eclesiologice ale acestei modificări sunt de la sine înțelese. Nu doar că nu influențează negativ într-un mod oarecare tradiția ortodoxă de veacuri, ci, dimpotrivă, eclesiologia ortodoxă este păzită în mod foarte clar”.
În Buletinul de Presă al Bisericii Greciei din ziua respectivă (25-6-2016) a fost formulată opinia că Delegația Bisericii noastre a făcut o nouă propunere ”în spiritul hotărârii Sinodului Bisericii Greciei”.

i) O proastă formulare a propunerii
Noua propunere formulată de către reprezentanții Bisericii Greciei, cu excepția mea, este problematică în următoarele puncte:
Mai întâi, noua propunere a alterat și alt cuvânt din hotărârea Sinodului Bisericii noastre. În hotărârea inițială, verbul ”recunoaște existența” fusese înlocuit cu verbul ”cunoaște”, în timp ce noua propunere a înlocuit pe ”cunoaște” cu ”acceptă”. Firește, după cum se poate vedea, altă greutate are verbul ”cunoaște” și alta verbul ”acceptă”. Așadar, există o diferențiere foarte clară față de hotărârea Sinodului și în acest punct.
Apoi, a fost înlocuit cuvântul ”ființă” prin cuvântul ”denumire”, ca și cum numele nu ar face trimitere la ”ființă”. Nu există nume fără ființă, pentru că, în acest caz, este exprimat un nominalism eclesial. Acest lucru nu poate fi acceptat nici în subiectele naționale și, din acest motiv, de pildă, Grecia refuză să recunoască denumirea de ”Macedonia” pentru ”Skopje”, cu toate că această denumire este folosită de Statul Skopje de mulți ani. După cum, de asemenea, Ciprul refuză să recunoască ”Republica Turcă a Nordului Ciprului”, cu toate că a trecut un interval de timp de când a fost cucerită de Turcia această regiune a Ciprului.
Mai mult, s-a afirmat că denumirea istorică este ”Biserici eterodoxe creștine”, deși acest lucru nu este menționat în mod constant în textele istorice. Grupările celor din afara Bisericii, în diferite texte, sunt denumite prin iconomie ”Biserici apusene”, dar nu ”Biserici eterodoxe”. Cuvântul ”eterodox” înseamnă ”eretic” și de aceea nici romano-catolicii, nici protestanții nu se autocaracterizează drept ”eterodocși”. Dimpotrivă, chiar, vedem contrariul în textele lor oficiale. Astfel, avem aici o expresie diplomatică, nu teologică, prin care sunt luați în derâdere deopotrivă și ortodocșii, și eterodocșii.

ii) Poziția ”Mărturisirii lui Chiril Lukaris” față de Biserică înșelată

Opinia că poate exista o Biserică eterodoxă, adică este înșelată, apare formulată în ”Mărturisirea lui Chiril Lukaris”, care a fost supusă unei foarte intense critici, pentru că Biserica nu se înșală, iar dacă vreo grupare creștină cade în înșelare, ea nu mai este Biserică.
Se pare că ”Mărturisirea Lukariană” a fost alcătuită de calviniștiîn polemica lor împotriva latinilor și a fost adoptată însă de Patriarhul Chiril Lukaris al Constantinopolului și publicată sub numele lui. ”Mărturisirea Lukariană” a fost condamnată de Sinoadele ortodoxe ale secolului al XVII-lea.
Între altele, scrie în această Mărturisire: ”căci este adevărat și sigur că atât timp cât Biserica este pe această cale ea poate păcătui și poate alege minciuna în locul adevărului” .
Sinodul de la Constantinopol, din 1638, l-a anatemizat pe Patriarhul Chiril Lukaris pentru opinia lui că Biserica poate păcătui, poate cădea în înșelare și poate alege minciuna în locul adevărului .
Același lucru l-a hotărât și Sinodul de la Constantinopol și de la Iași din 1642, care a declarat că sunt ”străine” ”Bisericii noastre, Răsăritene și Apostolice, a lui Hristos” toate cele cuprinse în ”Mărturisirea” atribuită Patriarhul Chiril, în care, între altele, se făcea confuzie ”între Biserica pământească și Biserica din ceruri” și în care se pare că e posibil ca Biserica să păcătuiască .
Cum, deci, putem să considerăm Biserica un rejeton eretic și să o mai numim și eterodoxă, adică Biserică înșelată? E foarte clar că ne aflăm într-o dilemă: fie există o Biserică fără învățături eretice, care îi mântuiește pe oameni, fie avem o grupare eretică, ce nu poate fi numită ”Biserică”. Alăturarea acestor două cuvinte – ”Biserică” și ”eterodoxă” – într-o expresie unitară, în care ”eterodoxă” este atributul ”Bisericii”, constituie o eroare, pentru că, în cazul acesta, sunt luați în derâdere și ortodocșii, și eterodocșii.

iii) Concepția protestantă despre unitatea ontologică și divizarea istorică a Bisericii, adică despre Biserica văzută și nevăzută
Noua expresie, propusă de Biserica noastră și adoptată de toate celelalte Biserici Ortodoxe prezente, cu aplauze chiar, interpretată din perspectiva întregului spirit al textului, este pur protestantă și exprimă o ”eclesiologie nestoriană”. Afirmația aceasta poate părea foarte gravă, dar ea este justificată din toate punctele de vedere în cele ce vor fi menționate în continuare.
În textul final care a fost votat de către toți Întăi-stătătorii, după ce Delegația noastră și-a depus propunerea, scrie:
”Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată. Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe…”.
Vom face în continuare o scurtă analiză pentru a dovedi caracterul eretic și antiortodox al acestei fraze.
Pentru început, ce înseamnă ”natură ontologică”? Cuvântul ”ontologie” trimite la teoria ideilor a lui Platon și Aristotel și probabil a fost preferată această expresie pentru a denumi unitatea reală, nu cea aparentă. Și această concepție se regăsește în teoriile protestante despre Biserică.
În continuare, se face o distincție indirectă, dar clară între Biserică și Biserica Ortodoxă. Cu alte cuvinte, scrie că unitatea, potrivit firii reale a Bisericii, ”nu poate fi tulburată”, dar cu toate acestea, ”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică…”. E ca și cum una ar fi Biserica, a cărei unitate nu este tulburată, și alta Biserica Ortodoxă și ”Bisericile eterodoxe creștine”, care sunt divizate. Acest lucru îmi amintește de principiul fenomenologiei secolului al XX-lea, care examinează lucrurile după cum apar ele (phainontai), delimitându-le de orice idee, imagine, judecată, formate în jurul acestora. Adică, văd lucrurile așa cum apar ele oamenilor și încearcă să vadă esența lor.
Însă, acest lucru trimite la teoria despre Biserica nevăzută, care este unită, și Biserica văzută, care este divizată, teorie răspândită în lumea protestantă și care apare în textele Consiliului Mondial al Bisericilor.
Pentru a explica acest lucru trebuie menționat că reformații, după ce s-au rupt de Papă, au vrut să definească ce este exact unitatea Bisericii și cum pot fi caracterizate toate aceste grupări creștine locale în relație cu Biserica cea Una, Sfântă, Universală/Sobornicească și Apostolică. După cum se vede, atunci a existat o serioasă problemă eclesiologică legată de autodefinirea grupărilor creștine rupte de Roma. Astfel, au creat teoria despre Biserica văzută și Biserica nevăzută.
În această perspectivă, unitatea Bisericii nevăzute este un dat, mădularele acesteia există pretutindeni, numai Dumnezeu le cunoaște, întocmai ca luminile unui mare oraș care ies la iveală doar când sunt aprinse, seara, și luminează în întuneric, în timp ce toate Bisericile istorice văzute sunt divizate.
În mod clar, deci, distincția dintre unitatea ontologică a Bisericii și denumirea istorică și existența Bisericilor eterodoxe trimite la această teorie protestantă, care este inadmisibilă din punct de vedere ortodox. Deoarece, în eclesiologia ortodoxă, Biserica este deopotrivă văzută și nevăzută, și nu există o despărțire între aceste două forme ale Bisericii. Biserica este ”Sinod al cerului și al pământului”. În acest sens, Sfințitul Gură de Aur remarcă:
”O, daruri ale lui Hristos! Sus slavoslovesc oștirile îngerilor, jos oamenii, ce slujesc în biserici, urmează aceeași slavoslovie asemeni acelora. Sus Serafimii strigă cu glas mare cântarea întreit-sfântă, jos a oamenilor mulțime pe aceeași o înalță, are loc prăznuire de obște a celor cerești și a celor pământești. O mulțumire, o bucurie, o săltare veselitoare! Pe aceasta a alcătuit-o pogorârea cea negrăită a Stăpânului, pe aceasta a împreună-împletit-o Duhul cel Sfânt, armonia ei de glasuri s-a împreună-armonizat prin bunăvoirea Părintească; de sus este buna ritmare a cântărilor și, fiind mișcată de Sfânta Treime ca de un arcuș al cuiva, scoate cântarea cea veselitoare și fericită, cântarea cea îngerească, simfonia fără sfârșit. Acesta este rostul osârdiei de aici, acesta, rodul adunării noastre” .
Concret, Jean Calvin, în cartea sa Christianae Religionis Institutio (1536), pune bazele distincției dintre Biserica văzută și cea nevăzută. Biserica nevăzută se referă la faptul că doar Dumnezeu cunoaște care sunt adevărații membri ai Trupului Său, lucru pe care oamenii nu-l pot constata cu certitudine. Scrie: ”Dumnezeu își păzește Biserica în chip minunat, ținând-o ascunsă”. În paralel, vorbește despre ”Biserica văzută”, ”așa cum o văd oamenii, care sunt supuși greșelilor”.
Mai clar se exprimă Ulrich Zwingli asupra distincției dintre Biserica văzută și cea nevăzută, în cartea sa Expositio Fidei (1531).
În capitolul al VI-lea al Expunerii sale, intitulat ”Biserica”, vorbește despre Biserica văzută și Biserica nevăzută. Potrivit acestuia, Biserica nevăzută este cea care se pogoară din cer, care Îl recunoaște și Îl îmbrățișează pe Dumnezeu în lumina Duhului Sfânt. ”Din această Biserica fac parte toți credincioșii, de pe toată fața pământului”. Este numită ”Biserică nevăzută” ”nu pentru că credincioșii sunt nevăzuți, ci pentru că cei ce cred nu sunt distinși de ochii oamenilor. Credincioșii sunt cunoscuți doar de Dumnezeu și de ei înșiși”.
În continuare scrie că în Biserica văzută ”nu este Papa Romei și toți cei care poartă tiare, ci toți cei care, din toată lumea, s-au înrolat sub Hristos (prin botez). Între aceștia sunt cuprinși toți cei care se numesc creștini, fie și în mod greșit, pentru că n-au nici o credință în ei. Prin urmare, în Biserica văzută există unii care nu sunt membri ai Bisericii alese și nevăzute”.
Vladimir Lossky, referindu-se la această învățătură a protestantismului, scrie că o asemenea concepție reprezintă un ”nestorianism eclesiologic”, pentru că toate ereziile hristologice ies la iveală în învățătura despre Biserică. De asemenea, există și concepția contrară, caracterizată drept ”monofizitism eclesiologic”. Despre primul caz scrie:
”Astfel, vom vedea apărând un nestorianism eclesiologic, rătăcirea celor care vor să despartă Biserica în două ființe distincte: Biserica cerească, nevăzută, singura adevărată și absolută, și Biserica (sau, mai degrabă, bisericile) pământească, nedesăvârșită și relativă, care rătăcește în întuneric, în societăți omenești care caută să se apropie, pe măsura puterilor lor, de desăvârșirea cerească” .
Nikos Matsoukas, comentând această opinie a protestanților, scrie:
”Biserica lui Hristos în nici un chip nu poate fi concepută ca identificându-se cu comunitățile protestante. Concepția aceasta este acceptată fără rezerve de toți teologii ortodoxiei protestante. Biserica lui Hristos este ceva mai larg și mai universal. De aceea, nu vorbesc niciodată de ieșirea din Biserică. Nu cunosc hotarele acesteia și niciodată nu se hazardează să spună că ar fi în afara Bisericii un frate al lor, care a fost condamnat de Biserică. În cazul respectiv, Biserica nevăzută, care se distinge radical, potrivit teologiei protestante, de Biserica văzută, stăpânește irezistibil în gândirea și viața protestanților… În orice caz, stăpânirea Bisericii nevăzute asupra tuturor faptelor omenești și a evenimentelor istorice slăbește importanța Bisericii văzute. De aceea, și ulterior, și în zilele noastre, protestanții vorbesc cu multă ușurință de multe Biserici văzute particulare și doar de o singură Biserică nevăzută. Din acest principiu a rezultat teoria ramurilor, care s-a dezvoltat în sânurile ecumenismului contemporan. Cu toate că protestantismul de azi a trecut prin multe faze evolutive și se poate adapta cu ușurință, se pare că manifestă o simpatie specială pentru învățătura despre distincția și diferențierea radicală dintre Biserica văzută și cea nevăzută” .
Prin urmare, opinia că, potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea acesteia nu poate fi tulburată, dar potrivit denumirii istorice există și alte Biserici eterodoxe creștine, care nu se află în comuniune cu aceasta, reflectă această învățătură protestantă despre Biserica văzută și cea nevăzută. Aceasta este baza teoriei ramurilor, că, altfel spus, toate Bisericile creștine, inclusiv Biserica Ortodoxă, sunt ramuri ale aceluiași copac și că toți se află în căutarea unității. Esența acestei opinii este că Biserica nevăzută este unită, în timp ce Bisericile văzute sunt divizate și supuse greșelilor.
Părintele Ioannis Romanidis învață:
”Biserica este văzută și nevăzută, adică este alcătuită din cei care se nevoiesc pe pământ și din cei care se află în ceruri, adică, din cei care s-au încununat cu slava lui Dumnezeu. La protestanți predomină părerea că Biserica este doar nevăzută, în timp ce Taina Botezului și a Dumnezeieștii Euharistii sunt doar acte simbolice și că doar Dumnezeu îi cunoaște pe adevărații membri ai Bisericii. Dimpotrivă, Biserica Ortodoxă subliniază și elementul văzut al Bisericii. În afara Bisericii nu există mântuire” .
Prin urmare, noua propunere pe care a depus-o prin majoritate Delegația noastră în Creta este problematică și neortodoxă.

iv) Întrebări eclesiologice

În cele din urmă, este nefondat triumfalismul unora exprimat după impunerea noii propuneri de către majoritatea Delegației Bisericii Greciei și acceptarea ei de către toate Bisericile participante, anume că pentru prima oară se face referire sinodală la creștinii din afara Bisericii nu din punct de vedere teologic, ci doar istoric.
Și este nefondat, pentru că, în afara altor aspecte, textul nu este teologic, ci în principal diplomatic. Există încă puternice contradicții legate de ce anume sunt creștinii orientali și occidentali din afara Bisericii. Multe sunt întrebările:
Creștinii din afara Bisericii Ortodoxe aparțin unor Biserici canonice sau eterodoxe? Și atunci de ce continuă să fie numite ”Biserici surori”? De ce în alt punct al textului sunt numiți doar ”restul creștinilor” sau ”restul lumii creștine”? De ce, în același text, într-un loc sunt caracterizați ca ”Biserici și Confesiuni neortodoxe”, care s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfinte, Universale-Sobornicești și Apostolice? Cum se justifică toate aceste expresii diferite în același text și cum textul acesta poate avea identitate teologică? Nu trebuia ca textul acesta să aibă o terminologie unitară în caracterizarea creștinilor din afara Bisericii Ortodoxe? Conținutul textului nu trebuia să corespundă titlului acestuia?
Același lucru se poate observa și cu referire la unitatea Bisericii. Într-un punct se spune că unitatea Bisericii nu poate fi tulburată; în altul că Biserica Ortodoxă cunoaște obstacolele din evoluția dialogului cu ceilalți creștini ”în calea unei înţelegeri comune a tradiţiei Bisericii primare”; în alt loc, Consiliul Mondial al Bisericilor, alături de celelalte organisme interortodoxe, ”îndeplinesc o misiune importantă pentru promovarea unităţii lumii creştine”; în alt loc, că Biserica Ortodoxă este conștientă că ”mişcarea pentru restaurarea unităţii creştinilor ia forme noi”. Ce este valabil din toate astea? Unitatea Bisericii este un dat sau ne aflăm în căutarea ei?
Singurul lucru pe care pot să-l spun este că textul acesta nu numai că nu este teologic, dar nici măcar nu este clar, nu are perspective și baze clare, este un text diplomatic. Așa cum s-a scris, este un text caracterizat de o diplomatică neclaritate creatoare. Iar ca text diplomatic, nu îi mulțumește nici pe ortodocși, nici pe eterodocși. Nu pot să pricep cum l-ar putea accepta ceilalți creștini, pe care îi numește în același timp ”eterodocși”, adică eretici, ”restul creștinilor”, dar și ”frați”, după cum, de asemenea, în același text sunt numiți deopotrivă ”Biserici eterodoxe” și ”Biserici surori”.
Toate aceste probleme există în acest text, pentru că nu este un text finalizat, asupra căruia să se poată lua o decizie și să poată fi semnat, de vreme ce chiar până seara târziu, în ziua de sâmbătă, 25 iunie, încă se lucra la el, atât pe textul grecesc, cât și pe traducerile în celelalte limbi.
În punctul acesta îmi amintesc de acel pasaj din Sfântul Marcu Evghenicul, în care spune: ”niciodată, omule, să nu îndrepți cele bisericești prin calea de mijloc. Nu există cale de mijloc între adevăr și minciună, ci, așa cum cel ajuns în întuneric are nevoie de lumină, așa am putea spune pe bună dreptate că acela care s-a abătut puțin de la adevăr este supus minciunii” .

v) Consiliul Mondial al Bisericilor

Aceste întrebări au legătură cu Consiliul Mondial al Bisericilor (C.M.B.). Concret:
La paragraful 19 al textului cu titlul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care a fost acceptat la Sinodul din Creta, se face referire la premisele Declarației de la Toronto (1950), care, așa cum scrie în textul sinodal: ”sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu”, iar la paragraful al 17-lea al aceluiași text se vorbește despre ”criterii fixate” care au fost propuse de Comisia Specială, ”conform mandatului Conferinţei interortodoxe de la Tesalonic (1998)”.
Legat de subiectul de la paragraful 19, am citit Declarația de la Toronto a Comisiei Centrale a Consiliului Mondial al Bisericilor, în limba engleză și în limba greacă, și am constatat că, în afara paragrafului la care se referă și textul sinodal, există și alte paragrafe, care însă nu pot fi acceptate din punct de vedere ortodox. Între altele se menționează că C.M.B. cuprinde Biserici care cred că Biserica este în esență nevăzută și Biserici care cred că unitatea văzută este esențială; se face o distincție între trupul văzut și trupul mistic al Biserici; că în afara câtorva excepții Bisericile acceptă că este valabil Botezul săvârșit de celelalte Biserici; că Bisericile membre ale C.M.B. recunosc la celelalte Biserici ”elemente de Biserică adevărată”, ”urme de Biserică”, și pe această Declarație se sprijină Mișcarea Ecumenică; că toate Bisericile recunosc că ”există membri ai Bisericii extra muros, că aceștia aparțin Bisericii aliquo modo și că există chiar și ”biserică în afara Bisericii” (ecclesia extra ecclesiam) etc. Cu alte cuvinte, în C.M.B. domină în mod foarte clar opinia neortodoxă despre Biserica văzută și Biserica nevăzută, care răstoarnă întreaga eclesiologie ortodoxă.
În ce privește al doilea subiect, anume că la paragraful 17 se vorbește despre hotărârea Comisiei Speciale, și acolo există o problemă. Cei care se ocupă cu aceste lucruri, știu că a avut loc o Conferință Interortodoxă la Tesalonic (29 aprilie – 2 mai 1998), cu tema ”Evaluări ale datelor mai recente din relațiile dintre Ortodoxie și Mișcarea Ecumenică”, la care reprezentanții tuturor Bisericilor Ortodoxe au propus, în perspectiva convocării C.M.B. la Harare, ca ”C.M.B. să fie supus unei reorganizări radicale, așa încât să existe posibilitatea unei mai depline participări ortodoxe”. S-a propus, deci, să se facă modificări în ce privește adunările liturgice și rugăciunile comune, precum și în procedura de vot. Și a declarat că, dacă nu au loc schimbări radicale, ”este posibil ca și alte Biserici Ortodoxe, după modelul Bisericii Georgiei, să se retragă din Consiliu”.
În urma acestei propuneri a Bisericilor Ortodoxe, Adunarea Generală a C.M.B. de la Harare (Zimbabue) a alcătuit o Comisie Specială pentru a studia subiectul, iar textul final al acestei Comisii a fost acceptat aproape în unanimitate la ședința Comisiei Speciale a C.M.B. din 2002.
Dacă citește cineva textul acesta, pe care l-au semnat și reprezentanții noștri, rămâne surprins constatând ce cuprinde legat de chestiunile de eclesiologie, rugăciunea în comun, slujirea euharistică, luarea deciziilor prin consens (consensus) etc.
În acest text se vorbește despre rugăciunea comună ”confesională” și ”interconfesională” de la Adunările C.M.B., și prin aceste rugăciuni ”Bisericile au trăit progresul către unitate, iar unii au ajuns chiar și la acorduri ce au condus la «comuniunea deplină»; se vorbește despre ”slujire euharistică”, care este săvârșită de ”frăția Bisericilor C.M.B.”; despre faptul că ”unele Biserici au «altarul deschis» pentru toți cei care Îl iubesc pe Domnul”; despre ”Biserici ospitaliere” care conslujesc etc. Se mărturisește că ”slujirea liturgică se află în centrul identității noastre creștine. Cu toate acestea, în slujirea liturgică descoperim, de asemenea, și ruptura dintre noi. În cadru ecumenic, rugăciunea în comun poate să fie o sursă și de bucurie, și de tristețe”; se vorbește despre ”limbajul cuprinzător” din slujirea comună; despre faptul că ”fiind pelerini care parcurgem împreună drumul duhovnicesc, participăm ca egali la rugăciunea comună interconfesională” pentru ”frățietatea bisericilor din C.M.B.” etc.
Tot ce apare în ghilimele este menționat în textele aprobate de Comisia Specială a C.M.B. și în fapt exprimă poziția protestantă despre Biserica văzută și Biserica nevăzută. Iar hotărârile Comisiei Speciale, care au fost validate de C.M.B., au fost introduse acum la paragraful 17 al textului care a fost aprobat de Sinodul din Creta.
Este în toate privințele îndreptățită opinia Înaltpreasfințitului Mitropolit de Peristeri, Hrisostom, așa cum a fost ea formulată la întrunirile celei de-a III-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (1986), când s-a discutat textul despre relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, și anume problema Consiliului Mondial al Bisericilor. A spus:
”Trebuie ca Sfântul și Marele Sinod să se ocupe și să hotărască dacă și în ce măsură este folositor pentru Biserica noastră Ortodoxă să se revină la vechiul sistem al declarațiilor separate. Pentru că astăzi textele C.M.B. sunt și ortodoxe, și protestante, și orice altceva. Sunt texte sincretiste, care îi mulțumesc pe toți și nu mulțumesc, de fapt, pe nimeni. Cred cu smerenie că vom aduce mai mari servicii unității Bisericii printr-o declarație având caracter dogmatic ortodox” .
Nu voi scrie mai multe pe această temă, dar o voi analiza într-un alt text al meu. Ceea ce trebuie semnalat este că, din păcate, atunci când în mai 2016 Sinodul Bisericii Greciei, adunat în ședință plenară, a decis prin majoritate să rămânem membri ai C.M.B., nu era pe deplin informat despre începutul, evoluția și situația actuală care domină în C.M.B. Cred că e cazul ca la un moment dat să se prezinte în Sinod o comunicare argumentată despre ce anume este C.M.B.-ul.

Concluzie

Este clar și ușor de constatat că un Sinod ortodox nu poate să adopte o asemenea propunere ca aceea pe care a făcut-o Delegația Bisericii Greciei, pentru că aceasta ar implica acceptarea erorii teologice de a se vorbi despre ”Biserici” care sunt ”eterodoxe”, adică eretice și înșelate. De asemenea, ar valida teoria neortodoxă despre Biserica văzută și Biserica nevăzută, adică teoria unei ”eclesiologii nestoriene”, care este baza teoriei ramurilor, lucru care a fost condamnat de Marile Sinoade Ortodoxe din secolul al XVII-lea.

noiembrie 2016

Sursa: http://parembasis.gr/index.php/el/menu-prosfata-arthra-apopseis/4679-2016-11-26
Traducere: Tatiana Petrache pentru Atitudini.

http://www.atitudini.com/2016/12/biserica-greciei-la-sfantul-si-marele-sinod-din-creta-iii-de-mitropolitul-nafpaktosului-si-sfantului-vlasie-ierotheos-vlachos/#more-8823