Sub influenţa ecumenismului, încă din secolul anterior, se întreprinde sistematic o tentativă de înstrăinare a conştiinţei eccleziologice a  Bisericii Ortodoxe ca întreg (ca pliromă).  Mai exact, se încearcă din ce în ce mai mult acceptarea unei teorii  denaturate despre ceea ce înseamnă Biserica.

În baza acestei înțelegeri cum că Biserica ar fi  divizată, toţi creştinii – adică toți cei care au fost botezaţi indiferent cum,  în numele Dumnezeului Celui în Treime – sunt consideraţi ca fiind membri egali ai trupului lui Hristos (adică ai Bisericii). Iar acest lucru se petrece în ciuda diferenţelor dogmatice dintre aceşti creştini.

În consecinţă, indirect, cu această teorie despre Biserică, se anulează propriu-zis caracterul mântuitor al dogmelor (Adevarurile de Credinta descoperite de Dumnezeu), dogme formulate de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.

Concomitent, îşi pierd definitiv însemnătatea atât anatemele şi afurisirile, precum şi Canoanele Sinoadelor mai sus pomenite. De altfel, așa se și explică faptul că în Duminica Ortodoxiei fie nu se mai citesc în întregime anatemele, fie nu se mai citeşte deloc Synodikonul Ortodoxiei. Încet, dar sigur, înaintăm spre o nivelare programată a Ortodoxiei şi a ereziei. De altfel, la evenimentele bisericești oficiale, ereticii sunt numiți fraţi întru Hristos cu ortodocșii  sau, după caz, ortodocșii li se adresează cu ușurință cu titlul lor eccleziastic mincinos. Este limpede, ne găsim în mijlocul unui proces de omogenizare a diferitelor credinţe creştine.

Este însă legitim teologic şi ştiinţific să-i considerăm pe eretici, adică pe romano-catolici, protestanţi, anticalcedoneni etc., drept membri ai Bisericii? Şi, în consecinţă, suntem cu toţii una în Hristos ?

Ca să răspundem la această întrebare într-un mod argumentat teologic, va trebui să lămurim de la început că noi, ca ortodocşi, credem „într-UNA, SFANTA, SOBORNICEASCA şi APOSTOLEASCA BISERICA”, în conformitate cu dispoziția și cu Simbolul de credinţă Niceo-Constantinopolitan (381 d.H.).

Din expunerea de mai sus a Simbolului de Credinţă rezultă desigur că unitatea, ca însușire fundamentală a monadei şi, în cazul de față, ca însușire a Bisericii celei UNA, este un  dat cert al credinţei noastre.

În conştiinţa trupului Bisericii, unitatea ei este un dat ființial (ontologic) care este asigurat în mod permanent și absolut de capul Bisericii, de Hristos, prin prezenţa continuă a Duhului Sfânt Mângâietorul întru ea, încă de la Cincizecime.

Unitatea Bisericii ca Adevăr de Credință (dogmatic)  exprimă atât conştiinţa Ei de sine, cât şi experienţa in Duhul Sfant pe care o are.

Bineînţeles, conform cu conştiinţa dogmatică neîntreruptă a pliromei Bisericii Ortodoxe, această Biserică „UNA” este cea Ortodoxă.

Mărturisirea Simbolului Credinţei noastre, anume că Biserica este UNA, înseamnă că aceasta constituie însușirea de bază a identităţii ei.

În practică, aceasta înseamnă că Biserica nu se poate diviza, nu se poate fragmenta, pentru că ea este trupul tainic al lui Hristos. Iar Hristos, ca și cap al trupului Bisericii, nu poate să aibă nici mai multe trupuri, ca Unul şi Unic Dumnezeu și Om, și nici un trup împărţit nu poate să aibă.    Astfel, oricine se unește cu Trupul lui Hristos şi rămâne viu în acest trup are puterea , prin Sfintele Taine şi prin păzirirea în dragoste a poruncilor, să se mute din moartea biologică, în viaţa veşnică a Dumnezeului Celui în Treime. Şi precum mlădiţele de vie nu pot trăi şi aduce rod dacă sunt tăiate din vie(Ioan 15,5-6), la fel şi credinciosul tăiat din Biserică sau comunităţile întregi de credincioşi – indiferent de cât de mulți ar fi – nu pot nici să existe în Hristos, nici nu pot să  înfiinţeze altă Biserică.

Credinţa Bisericii este dată de sus, este inspirată de Dumnezeu, de aceea ea nu este negociabilă. În conformitate cu învățătura Sinodului al II-lea Ecumenic, nu pot exista Biserici divizate sau mai multe Biserici, pentru că astfel ar rezulta o contradicţie între definițiile Biserica cea Una-Bisericile cele multe și Biserica cea Una-Biserica divizată.

Orice schismă şi orice eventuală erezie nu ating în esență Biserica în privinţa caracterului ei unitar. Biserica a fost, este şi va rămâne „Una” şi nedivizată până la sfârşitul veacului. Exact acest lucru îl mărturisim în Simbolul Credinţei, folosind verbul „cred” la timpul prezent.

Hristos este capul acestui trup integru ce continuă să rămână integru fie că se îmbogăţeşte cu nenumăraţi membri, fie că este mărginit la un număr infim de membri de-a lungul istoriei.

Hristos nu poate să fie capul unui trup divizat sau fărâmițat. Acest fel de ecclesiologie nu a fost legitimat niciodată în cadrul istoriei noastre bisericeşti, şi nici nu este cu putinţă să fie legitimat în cadrul experienţei în Duhul Sfânt a Bisericii.

Biserica nu poate să fie „UNA” şi totodată fragmentată.

Dacă Biserica este divizată, atunci ea nu poate fi „UNA”, pentru că Unul este Trupul Domnului. Ba, mai mult, dacă este divizată, nu este nici „Sfântă”, nici „Sobornicească” (”Catholică”), nici „Apostolică”.

Însă, dacă Biserica, conform Simbolului de Credinţă, este „UNA”,  nu pot exista biserici eterodoxe (în afara Bisericii Ortodoxe), nici biserici mame, biserici surori, biserici fiice sau biserici nepoate.

„UNA” şi singura Biserică nedespărţită (întotdeauna) – naşte tainic „din apă şi din Duh”(Ioan3,5)  membrii ei, nu naște alte biserici.

În consecinţă, considerarea Bisericii ca fiind divizată, manifestată, din nefericire, în ultima vreme, de către importante fețe bisericeşti, este în opoziţie cu exprimarea clară a Simbolului de Credinţă.

Considerarea că Biserica ar fi divizată, ( sau că ar exista Har și mântuire în afara Ei), aduce cu sine, conform hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, căderea din Biserică, mai exact caterisirea şi afurisenia, în funcţie de împrejurare, a aceluia care persistă într-o consideraţie dogmatică eronată.

Consideraţia că Biserica este divizată anulează în practică credinţa în însăşi existenţa Bisericii, care, doar fiind „UNA” şi nedespărţită, poate fi înţeleasă în baza conştiinţei de sine ortodoxe.

În consecinţă, atunci când cineva acceptă conştient consideraţia că Biserica este divizată, neagă credinţa Bisericii, neagă identitatea, dar şi conştiinţa de sine a Ei.

Din acest motiv, ortodocşii nu au nici o problemă psihologică legată de identitatea lor ca ortodocși și ca Biserică, așa cum au cei care au fost tăiați din Trupul Bisericii, adică eterodocșii (romano-catolici, anticalcedoniei-copti, armeni,   protestanti cu diviziunile lor: neoprotestantii-baptisti, adventisti, evanghelisti, etc.).

Desigur, Biserica Ortodoxă se roagă cu durere, îi pare rău şi manifestă interes pentru pocăinţa şi întoarcerea acestora în Trupul unic al lui Hristos, de la care au fost tăiaţi din cauza devierilor lor dogmatice.