O mare problemă pe care o întâmpinăm în Biserica cea Una și Unica Biserică a lui Hristos, cea Sfântă, Sobornicească și Apostolică este lipsa comuniunii, lipsa dragostei autentice față de frații și surorile noastre în Hristos, lipsa dragostei între presbiterii Bisericii, a presbiterilor față de credincioși și a credincioșilor față de păstorii lor. Dragostea lui Hristos față de oameni manifestată prin Evanghelie, prin Vestea cea Bună. Hristos Dumnezeu ne-a răscumpărat din ghearele morții sufletești prin Jertfa Sa de bunăvoie pe Cruce, El a murit și a înviat pentru fiecare dintre noi, pentru toți oamenii, pornind de la Adam și până la ultimul om care se va naște pe acest pământ. 

Această izbăvire din moartea păcatului nostru este dată de Hristos Dumnezeu într-un mod foarte palpabil, și anume prin Biserica Sa pe care a întemeiat-o în chip văzut după ce S-a înălțat la Cer și a șezut de-a dreapta Tatălui, prin trimiterea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi – a Duhul Sfânt, nelăsându-i orfani pe ucenici. Duhul Sfânt este numit de Fiul Mângâietor. Duhul Sfânt vine peste Apostoli și Ucenici în chip de limbi de foc care se așează pe fiecare dintre ei – bărbați și femei – și încep să vorbească despre faptele minunate pe care Dumnezeu le-a făcut cu omenirea pentru a o aduce din nou la El, pentru a o curăți, lumina și îndumnezei. Atunci s-au botezat trei mii de bărbați și astfel avem Biserica, Organism viu, format din cărămizi vii care sunt membrii care o compun și al cărei Cap este Hristos. Creștinii, așa cum vedem în Faptele Apostolilor, stăruiau în rugăciune, în psalmi și în Frângerea Pâinii în case, unde ei se adunau ca să-L primească pe Hristos cel Răstignit și Înviat. Prin împărtășirea cu Trupul lui Hristos a fiecărui credincios la fiecare Sfântă Liturghie se împlinea scopul Jertfei lui Hristos, al Întrupării și al Învierii Lui, și anume unirea omului în chip material, palpabil cu Dumnezeu Întrupat, primind Viața lui Dumnezeiască și devenind frați cu El și fii adoptivi ai Tatălui Ceresc, prin împărtășirea cu lucrarea necreată comună celor Trei Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Cea mai scurtă Liturghie este însăși rugăciunea ”Tatăl Nostru”, considerată de către Părinții Apostolici ca fiind o Liturghie în sine și model pentru toate Anaforalele Liturgice, inclusiv pentru Anaforaua Sfântului Iacov, a Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare, pe care noi le numim Liturghii. Din cauza pierderii sensului rugăciunii ”Tatăl Nostru”, ea a devenit azi o rugăciune pe care o rostim cu orice ocazie. Dar această Rugăciune Domnească se rostea în vechime DOAR la Sfânta Liturghie, pentru că prin rostirea ei noi cerem lui Dumnezeu-Tatăl să ne dea ”Pâinea noastră cea spre ființă”, adică Trupul lui Hristos , ASTĂZI, ACUM. Noi cerem să ne împărtășim cu Pâinea Cerească; nu este vorba despre o pâine oarecare de pe masă, ci de Trupul și Sângele lui Hristos, așa cum tâlcuiesc toți Sfinții Părinți ai Bisericii.   Traducerea din originalul grecesc este ”Pâinea cea spre ființă”, și nu cum greșit este tradusă cu expresia ”cea de toate zilele” sau ”cea de-a pururi”. 

Rugăciunea Tatăl Nostru este o Liturghie pentru că prin ea cerem în mod expres venirea Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ (”Vie Împărăția Ta, fie voia Ta”), lucru ce se petrece la Sfânta Liturghie, atunci când îngerii lui Dumnezeu se suie și se coboară deasupra Fiului Omului, deasupra Trupului și Sângelui lui Hristos de pe Sfânta Masă. Noi îi cerem lui Dumnezeu-Tatăl ca să se facă voia Lui cu noi, voia Lui fiind Îndumnezeirea noastră prin Împărtășirea noastră cu Trupul și Sângele lui Hristos. Dragostea lui Dumnezeu față de noi se manifestă prin dăruirea Trupului și Sângelui Fiului Său nouă, păcătoșilor și nevrednicilor. Refuzul primirii acestui Dar Suprem este un păcat de moarte, înseamnă a refuza Mântuirea lui Hristos, înseamnă iad. Dovadă stau Canoanele Apostolice 8 și 9, care pedepsesc cu afurisirea pe Presbiterii și Episcopii ce refuză să se împărtășească și tot cu afurisirea (excomunicarea) pe credincioșii care, deși participă la Sfânta Liturghie, refuză să se împărtășească.  Afurisirea arată starea de refuz și iad în care se găsește cel care pentru o falsă evlavie și o falsă smerenie refuză pe Hristos în chipul Pâinii și al Vinului.  Sfântul Ioan Casian menționează că noi ne împărtășim tot timpul în stare de nevrednicie, oricât de mult ne-am spovedi și oricât am posti, tot nu suntem vrednici de Sfânta Euharistie, dar pentru că Hristos ne cheamă pe noi nevrednicii la această Masă de Taină, noi ne apropiem cu sfială pentru a asculta de Cel care ne cheamă.

În original, momentul din Sfânta Liturghie de la ”Să luăm aminte” este O Aghios ton Aghion, adică Sfântul Sfinților, nu Sfintele Sfinților, pentru că Iisus Hristos este Sfântul Sfinților (adică al creștinilor care se sfințesc prin El). Iar răspunsul tradus corect este ”Unule Sfinte, Unule Doamne Întregitorule, Hristoase, întru Slava Tatălui” – aceasta este traducerea corectă, care nu este o negație ca în limba română ci o afirmație a Unicității lui Hristos cel Sfânt, Cel ce ne sfințește pe noi prin primirea Pâinii care în acel moment se frânge ca să se dea tuturor celor prezenți. 

Care sunt ”Cinstitele Daruri” pe care credincioșii le aduc prin diaconi și presbiteri la Sfântul  Altar? Oare este pâine și vin și lumânări și ulei și bani? Are nevoie Hristos de aceste jertfe? Desigur că nu are nevoie. Cinstitele Daruri pe care le cere Hristos de la noi la Sfânta Liturghie sunt trupurile și sufletele noastre ale tuturor, noi suntem jertfa, noi de dăm ca ardere-de-tot, toată viața noastră, trupul, sufletul, familia, copii, toate care sunt ale Tale (Doamne) dintru ale Tale, Ție aducându-ne întru totul și pentru totdeauna. Aceasta este interpretarea corectă a cuvintelor ”Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”, pentru că și noi suntem tot proprietatea lui Dumnezeu, și ne dăruim ca ardere-de-tot Lui, și Hristos se dăruiește întreg nouă în chipul Pâinii și Vinului . Liturghia este Taina prin care ne pomenim cu Hristos în mijlocul nostru, așa cum și ucenicii s-au pomenit cu Hristos în mijlocul lor, după Înviere. 

Legătura de dragoste din Biserică se realizează prin faptul că toți cei prezenți se împărtășesc cu Hristos, și în toți aceștia curge același Sânge al lui Hristos, unindu-se cu Hristos dar și între ei prin adevărata legătură de rudenie în Hristos. Astfel încât cei din Biserică devin o singură familie mare care este legată prin legătura adevăratei dragoste în Hristos Domnul, având același Sânge și devenind frați de Sângele lui Hristos. 

Sfântul Ioan Gura de Aur îi mustră pe creștinii care se împărtășeau ca un obicei în post și în sărbătorile mari. El spune că trebuie să ne împărtășim la fiecare Sfântă Liturghie. Tot el spune ca nu există nici o diferență între mireni și presbiteri în fața lui Hristos legat de Împărtășire și că atât clericii cât și mirenii trebuie să se împărtășească la fiecare Liturghie ce se săvârșește.  

Parohia, având cap văzut pe Presbiter, împreună cu credincioșii sunt o singură familie, sunt familia autentică. Toți mănâncă împreună Trupul și Sângele lui Hristos și se iubesc unii pe alții, se ajută unii pe alții, iar dacă cineva lipsește de la Liturghie, lipsa lui este simțită de toți din Biserică. Ei nu mai sunt niște străini unii de alții, toți sunt un singur suflet, o singură inimă.  Aceasta este experiența Bisericii dintru început, experiență pe care o vedem în istorie revigorată de Mișcarea Colivadă 1780, continuată în zona slavă și română de Mișcarea Paisiană de la Neamț a Sfântului Paisie Velicikovski. 

Mișcarea Colivadă a fost mișcare de revigorare a Bisericii Ortodoxe în perioada captivității turcești, în Imperiul Otoman. De la căderea Imperiului Roman de Răsărit prin cucerirea Constantinopolului  la 1453 și uciderea în luptă a ultimului Împărat Roman Constantin Paleologul, Biserica Ortodoxă a cunoscut o perioadă de decădere teribilă, credincioșii Bisericii au început să nu se mai împărtășească la fiecare Sfântă Liturghie ci de 4 ori pe an, așa cum erau influențați de scolasticismul iezuit și romano-catolic. De asemenea, ei săvârșeau pomenirile Duminica (deși acest lucru este interzis, Sâmbăta fiind ziua de pomenire a celor adormiți), îngenuncheau sâmbăta și duminica la Sfânta Liturghie, preoții spovedeau înainte de Liturghie două minute, ca o formalitate înainte de Sfânta Liturghie și Împărtășire. Nu se mai rosteau rugăciunile Anaforalei de la Sfânta Liturghie pe motiv ca sunt tainice, dar de fapt Taina este venirea în chipul Pâinii și a Vinului a lui Hristos, Dumnezeu și Om și împărtășirea noastră cu El. 

Părinții Colivazi au început să traducă și să tipărească scrierile Sfinților Părinți și Pidalionul pentru a clarifica și a readuce Biserica în matca ei firească. Dintre Părinții Colivazi amintim pe Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Athanasios Parios, Sfăntul Arsenie din Paros, Patriarhul Ecumenic Chiril al V-lea, Evghenie Vulgaris, Sfântul Macarie Notaras, Mitropolitul Corintului,  Neofit Kavsokalivitul, etc.

Neofit Kapsocalivitul împreună cu Nicodim Aghioritul au scris o lucrare monumentala numita ”Despre Împărtășirea continuă”, în care se arată eroarea împărtășirii doar la 40 de zile a mirenilor, falsa evlavie ucigătoare de suflete a feririi de Sfânta Împărtășire. De asemenea, se arată că din momentul în care un om devine creștin prin botez, el se va împărtăși încontinuu, până la moartea fizică. Duhovnicul nu ne va spune când să ne împărtășim, ci când să nu ne împărtășim – dacă am căzut în păcate grave ce ne opresc a ne împărtăși o perioadă de timp de penitență – după care suntem dezlegați și continuăm să se împărtășim la fiecare Sfântă Liturghie. În sprijinul împărtășirii continue vin și Marii Dascăli ai lumii și Ierarhi – Vasile, Grigorie și Ioan, și toată Tradiția Bisericii Ortodoxe a Sfinților Părinți. 

Iisus Hristos ne spune clar în Noul Testament despre faptul că cei care nu se vor împărtăși nu vor avea parte de El și nu vom fi întregiți, restaurați, nu vom fi Oameni Noi: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53‑56).

Episcopul Petru Pruteanu, în studiul său  „Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate”, Editura Sophia, Bucureşti 2013, pp. 277-308  afirmă:

Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtăşirea clerului şi a credincioşilor mireni cu Trupul şi Sângele Domnului. Ca dovadă, atât textul Sfintei Liturghii, cât şi Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Liturghie fără împărtăşire. Această „regulă” este, de fapt, de origine apostolică şi era ţinută cu stricteţe în timpul Sfinţilor Apostoli (Fapte 2, 46) şi încă  multe secole de‑a rândul după aceea. Au fost însă şi excepţii – tocmai de aceea Biserica s‑a văzut obligată să reglementeze anumite principii canonice. Pentru a fi mai plauzibili, vom da textul integral al canoanelor, la care vom anexa interpretările celor mai importanţi canonişti bizantini şi moderni.

”Canonul 8 Apostolic spune că: ”Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau orice alt cleric [ipodiaconi, psalţi sau citeţi hirotesiţi – n.n.], săvârşindu‑se Sfânta Liturghie, nu s‑ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n‑ar spune‑o, să se afurisească, ca unul ce s‑a făcut vinovat de sminteală şi a făcut să nască bănuială împotriva celui care a adus Sfânta Jertfă ca şi când nu ar  fi validă.” Theodor Balsamon, canonist bizantin şi patriarh al Antiohiei (secolul al XII‑lea), vede în această dispoziţie canonică obligativitatea nu doar a preotului slujitor de a se împărtăşi – căci aceasta e de la sine înţeles –, ci a întregului cler asistent la Sfânta Liturghie, cu excepţia celor opriţi canonic şi a celor ce au un „motiv binecuvântat”.

Această dispoziţie a Bisericii nu se limitează numai la treptele superioare şi la cele inferioare ale clerului, ci se referă şi la mireni, aşa cum se poate vedea în Canonul imediat următor – 9 Apostolic –, care spune: ”Toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă scripturile [Apostolul şi Evanghelia – n.n.], dar nu rămân în continuare la slujbă şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se excomunice ca făcând neorânduială în Biserică.” Unii canonişti mai moderni au văzut aici interdicţia de a ieşi din biserică înainte de sfârşitul slujbei. Însă canoniştii bizantini (Balsamon, Aristen, Zonara ş.a.) au văzut în acest canon obligativitatea mirenilor de a se împărtăşi la fiecare Liturghie; iar Cormiciaia Slavă (1787) aduce în sprijinul acestui canon alte două (80 Trulan şi 2 Antiohia), interpretându‑le astfel: „Să se afurisească (excomunice) cel ce nu rămâne în biserică până la rugăciunea finală şi cei ce nu se împărtăşesc”.

Canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341) excomunică pe cei care „se feresc de Sfânta Euharistie potrivit unei neorânduieli”, iar Canonul 80 Trulan (691‑692) cateriseşte clericul şi excomunică mireanul care trei duminici la rând a lipsit de la biserică şi s‑a lipsit de Sfintele Taine, fără a avea un motiv binecuvântat. Acelaşi lucru îl prevede şi Canonul 11 de la Sardica (343).

Deci Canoanele Bisericii Ortodoxe au văzut întotdeauna săvârşirea Sfintei Liturghii legată de actul împărtăşirii întregii Sinaxe. Acelaşi lucru reiese şi din textul Sfintei Liturghii.

Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni spune: ”Văd că se face multă neorânduială la Împărtăşire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi [adică nu aveţi păcate opritoare – n.n.], iar când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă aţi făcut ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai de nepriceperea voastră şi de răul vostru obicei! În zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioşilor – n.n.] nu eşti vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumenii, pentru că nu te deosebeşti cu nimic de ei.”

Împărtăşirea la fiecare Liturghie este obligatorie, după Sfântul Chiril al Ierusalimului, şi pentru faptul că noi înşine cerem acest lucru în rugăciunea „Tatăl nostru”. Interpretarea dată de acest Sfânt Părinte la cererea „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă‑ne‑o nouă astăzi” (Matei 6:11) se referă tocmai la implorarea milei lui Dumnezeu de a ne învrednici să ne împărtăşim în acea zi cu „Pâinea care se pogoară din cer” şi care este „spre fiinţă”, adică spre viaţă veşnică. Sfântul Chiril spune că, îndepărtându‑ne de Sfânta Împărtăşanie, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului.

Canonul 66 Trulan (anul 691) cere creştinilor să se împărtășească pe parcursul întregii Săptămâni Luminate, chiar dacă în această săptămână specială nu se posteşte nici măcar miercurea şi vinerea. Deci e clar că împărtăşirea se face fără post, căci ori nu se punea Liturghie, ori se continua postul. Ideea de a lega postul de împărtăşire se referă în primul rând la ajunarea înainte de primirea Sfintelor Taine, adică la primirea împărtăşaniei după cel puţin 6 sau chiar 9 ore de nemâncare (nu ca romano-catolicii, care se împărtăşesc la o oră după masă). Iar dacă e să ne referim la postul de durată, atunci este suficient postul păresimilor  pe care l-am ţinut şi nu-i nevoie, ba chiar este interzis să-l continuăm; vom posti în zilele de miercuri şi vineri, şi în celelalte trei Posturi de peste an. La urma urmei, preoţii nu postesc în Săptămâna Luminată pentru a se împărtăşi, şi nu-i clar de unde s-a luat ideea că mirenii ar trebui?! Cu toate acestea, se înțelege că au dezlegare la împărtăşire în zilele Săptămânii Luminate doar cei care au ţinut întregul post, duc o viaţă creştină echilibrată şi-L doresc întotdeauna pe Hristos (nu doar în posturi), pentru că nu percep împărtăşirea ca o răsplată pentru nevoinţa lor, ci ca un medicament pentru bolile sufleteşti.”

Episcopul Petru Pruteanu scrie că fiecare creştin este chemat să se pregătească de împărtăşanie şi să o ceară de la preot mai ales în ziua de Paşti. Iar dacă preotul i-o refuză fără temei, adică fără ca omul să aibă păcate opritoare, ci inventând tot felul de pretexte, consider că persoana în cauză ar trebui să meargă la o altă biserică şi la un alt preot (dar numai dacă motivul plecării într-o altă parohie este unul binecuvântat, şi nu unul viclean). Situaţia aceasta, care este pe larg răspândită mai ales în Republica Moldova, trebuie să dispară cât mai curând, mai ales că şi ierarhia superioară a Bisericii Ortodoxe Ruse a dat directive clare preoţilor de a nu limita accesul credincioşilor la potirul euharistic fără motive canonice evidente (a se vedea Hotărârile Soboarelor Arhiereşti din 2011 şi 2013). Deci, să căutăm duhovnici înţelepţi, iar dacă i-am aflat, să ascultăm de ei şi, sub îndrumarea lor, să ne împărtăşim cât mai des cu Trupul și Sângele lui Hristos. https://www.teologie.net/2013/05/03/impartasire-de-pasti/

Sfântul Nicodim Aghioritul, unul dintre Părinții Colivazi, spune: „Este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi, fără dragoste nici ascultarea de stăpâneştile porunci, iar fără ascultare nici desăvârşirea. De aceea, Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei ce se împărtăşesc, ci îndreptarea vieţii prin pocăinţă” (Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsocalivitul, Împărtășirea continuă, p. 80). Iar desăvârşirea se va da la plinirea vremii chiar de Cel cu Care ne împărtăşim. 

Vedem deci că Sfinţii Părinţi folosesc expresii antinomice, care în mintea noastră apar ca un paradox: „Eşti păcătos – nu te apropia! (sau) Eşti păcătos – pocăieşte‑te şi te apropie ca să nu‑ţi fie mai rău!” Deşi pare a fi un paradox, este şi singura soluţie. Dumnezeu îl refuză pe păcătosul îngâmfat şi mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici, şi în acelaşi timp îl primeşte cu braţele deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, cu multă smerenie şi dorinţă de îndreptare. Demonii însă, după cum spun dumnezeieştii Părinţi, lucrează contrariul: la început ne conving să săvârşim păcatul, căci oricât de mare ar fi acesta – (chipurile), Dumnezeu tot îl va ierta. După ce am făcut păcatul însă, ne insuflă un puternic gând de deznădejde că niciodată nu vom mai fi iertaţi şi că orice efort sau gând de pocăinţă este zadarnic; iar dacă totuşi ne pocăim, ne amăgesc cu o falsă evlavie, pentru a nu ne apropia de Sfântul Potir, căci demonii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, se înspăimântă, tremură şi fug la vederea feţei unuia care se împărtăşeşte şi aceasta pentru motivul că în acel ceas văd ieşind din gură foc dumnezeiesc. Deci trebuie să discernem gândurile, ca nu cumva, refuzând Împărtăşania pe motiv de nevrednicie, să facem de fapt voia diavolului.

Sfântul Nicolae Cabasila în  Erminia sa la Sfânta Liturghie spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5:17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos). Pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această „Pâine”când n‑ai greşit de moarte! (Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cap. VI, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 200).

Episcopul Petru Pruteanu arată care sunt păcatele de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. ”Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie şi alte perversiuni sexuale), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune. La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee eretică sau schismatică, nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samavolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.). Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau deosebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dezlega fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au făcut măcar unul dintre aceste păcate (indiferent de treapta ierarhică) trebuie să meargă neapărat la duhovnic să se spovedească, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.” https://www.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim/

Despre post și Sfânta Împărtășanie

Postul rânduit de Biserică are un rol precis predat de Duhul Sfânt, de aceea, a se posti peste perioadele rânduite de Biserică poate fi rodul înșelării și al căderii de-a dreapta. De aceea a posti în smerenie cele patru posturi de peste an și miercurile și vinerile, așa cum prevăd Sfintele Canoane este suficient pentru orice presbiter sau mirean ca să se împărtășească cel puțin în fiecare duminică cu Trupul și Sângele lui Hristos, cu condiția să aibă un duhovnic iscusit la care să se spovedească atunci când consideră că este nevoie, când păcatele îl apasă. 

Episcopul Petru Pruteanu spune foarte corect și în duhul Părinților Colivazi, atrăgând atenția asupra presbiterilor duhovnici care opresc fără motiv întemeiat de la Sfânta Împărtășanie pe mireni:  „Vedem însă că cei mai mulţi preoţi din zilele noastre cer creştinilor să postească o săptămână înainte de a se împărtăşi sau cel puţin trei zile la rând care până la urmă se fac patru (joi, vineri şi sâmbătă + miercuri, înainte de joi) sau chiar cinci (+ duminică, ziua în care te‑ai împărtăşit, după unii). Deci creştinii care doresc să se împărtăşească în fiecare duminică n‑au decât să postească tot anul (ironic vorbind)! Ce să mai zicem de Canonul 55 Trulan, care interzice postul în zi de sâmbătă (cu excepţia celor din perioada posturilor şi chiar atunci fără a ajuna decât în Sâmbăta Mare). Dacă preoţii noştri s‑ar spovedi şi ar posti aşa cum cer mirenilor, „ar fi raiul pe pământ”. Dar, de fapt, ce se întâmplă? Preotul are voie (şi chiar îşi permite) să mănânce (inclusiv) carne sâmbătă seara până la 23.55, iar mireanul nicidecum. Şi aceasta pentru că „preotul este obligat să slujească de fiecare dată (de parcă nu s‑ar şi împărtăşi), iar mireanul o mai poate amâna cu împărtăşania, că… nu‑i nici post şi nu‑i nici pe moarte!” Nici nu ştii: să râzi sau să plângi?!” – https://www.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim/

În legătură cu viața intimă a celor căsătoriți Sf Apostol Pavel spune ca cei doi să nu se lipsească unul de altul decât atunci când hotărăsc amândoi să țină post și să se roage. În Molitfelnic se specifică faptul că cei ce se împărtășesc să se abțină în ziua dinainte și noaptea dinainte de Împărtășanie și în ziua împărtășaniei, dar aceasta nu pentru că ar fi păcat, ci lăsând o dragoste pământească pentru dragostea cerească, pentru a se concentra pe primirea lui Hristos Euharistic.

Este trist să vedem această exagerare antipatristică a multor preoți duhovnici care se aseamănă fariseilor înfierați de Hristos, care opresc credincioșii a se împărtăși. Iată, concluzia pe care o putem trage din scrierile dumnezeieştilor Părinţi este că cei care merg regulat la biserică, ţin toate posturile (inclusiv miercurile şi vinerile), au un canon stabil de rugăciune, fac ascultare de un duhovnic și se feresc de păcat SUNT OBLIGAȚI să se împărtășească în fiecare duminică! Hristos ne cheamă pe toți la Cina Sa, să ne apropiem, cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste!

Protpresbiter Matei Vulcănescu

Parohia Sf. Edward și Sf. Paraskeva Romana, Liverpool, UK