”Am vorbit despre mărturiile Tale înaintea împăraţilor, şi nu m-am ruşinat.”

(Ps. 118, 46)

” Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. ” (1. Petru 5,2-3).

Ar fi de cuviinţă ca, noi, turma cea cuvântătoare a lui Hristos să nu îndrăznim a cere socoteală Păstorului nostru, atâta vreme  cât Păstorul se îngrijeşte de mântuirea sufletelor noastre.  Dar văzând că „semnele vremurilor” au înaintat primejdios de mult, se cuvine ca fiecare mădular al Bisericii să-şi poarte grijă de mântuirea lui. Şi de vreme ce astăzi  Păstorul nu-şi mai pune sufletul pentru oile sale  (Ioan 10,10-13), ci le afuriseşte şi le dă pe mâna poliţiei, ce ar trebui să facă atunci oile cuvântătoare ale lui Hristos? ”Vremea este să lucreze Domnul, ca oamenii au stricat legea Ta.” (Ps. 118, 126).  Dar ce vremuri sunt acestea în care Păstorul nu mai este într-o conglăsuire cu oile sale, ci le prigoneşte şi le risipeşte, pentru care Însuşi Păstorul cel Mare, Hristos şi-a dat viaţa pentru ca oile sale să aibă viaţă din belşug, adică Viaţă Veşnică.

Cu multă durere în suflet am aflat şi eu despre tulburările ce au cuprins Eparhia noastră, în urma conflictului dintre Chiriarh şi poporul ortodox a unei Parohii din Cetatea Focşanilor.  După multe frământări şi ezitări am decis să scriu această epistolă, în calitate de fiu şi mădular, cel mai neânsemnat, al Bisericii lui Hristos. De asemenea, îmi cer iertare pentru îndrăzneala pruncească ce m-a cuprins, însă după  porunca Mântuitorului Hristos (Mat 18,15-17) nu am putut să rămân nepăsător faţă de astfel de evenimente întristătoare.

Poporul ortodox este profund îndurerat de practicile abuzive şi despotice  ale Arhipăstorului lui, care recurgând  la forţele de ordine  (poliţie, jandarmerie) purcede la „soluţionarea”  problemelor bisericeşti, prin smulgerea Păstorului din mijlocul turmei sale şi mutării lui ”disciplinare”, pentru simplul fapt că acesta deţinea un magazin de carte ortodoxă şi „făcea concurenţă neloială Bisericii”, adică lui Hristos.

Care Sfânt Părinte al Bisericii, care Ierarh, Mucenic sau Mărturisitor a chemat într-ajutor  poliţia sau jandarmeria pentru a rezolva problemele bisericeşti din vremea lor. „Ei nu şi-au pus nădejdea în boieri (căpetenii) întru care nu este mântuire”(Ps. 145,2-3), nu au avut nevoie de astfel de “ajutoare” , pentru că singurul ajutor şi nădejde era Hristos, Mântuitorul lor (Ps. 55,11).  Ei înşişi au fost chinuiţi de jandarmii acelor vremuri şi prigoniţi de înşişi “ortodocşii lor” (conducătorii lor bisericeşti). În cine mai cred astăzi Ierarhii noştri ortodocşi, în Hristos sau în autorităţi? Oare autorităţile lumeşti pot rezolva problemele duhovniceşti?

De la începutul Creştinismului  şi până aproape de vremurile noastre, Păstorul era ales din mijlocul turmei de către cei care îi cunoşteau purtările şi credinţa şi la a cărui hirotonie strigau toţi într-un glas: ”Vrednic este!”. Astăzi însă din păcate şi păgubitor pentru Biserică, nu se mai întâmplă aşa ceva, ci altele sunt criteriile. Acum nu-i mai alege poporul pe Păstori, ci ei înşişi se aleg şi nimeni nu-i cercetează dacă sunt vrednici şi dacă cugetă ortodox.

”Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (Ioan 15, 12-14)

Azi, însă, un Păstor şi turma lui sunt pedepsiţi  pentru faptul că sunt în comuniune şi armonie, iubindu-se reciproc, împlinind astfel Legea lui Hristos. Este pedepsit pentru că împreună cu turma lui a zidit  o biserică  cu mari eforturi financiare şi îi hrăneşte pe săraci. Ce vină au aceşti credincioşi “excomunicaţi” care îşi apără Păstorul, dorind să nu fie văduviţi de el, ci să rămână în continuare Părintele lor? Oare acest Păstor este vinovat de faptul că ucenicii îl iubesc şi că îi sunt recunoscători pentru că i-a ajutat duhovniceşte şi i-a întors la credinţă, prin dragostea lui, prin cuvânt şi chiar prin cărţile ortodoxe din magazinul său? Oare Sfinţii noştri şi Părinţii contemporani nu răspândeau şi umpleau cetăţile şi satele  cu cărţi ortodoxe?

Este de mare trebuinţă astăzi, ca toţi preoţii să distribuie cărţi ortodoxe la orice biserică care să  lumineze minţile oamenilor, ajutându-le la vindecarea sufletelor. Un părinte contemporan spunea că atât a mai rămas curat pe faţa pământului: Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi şi în primul rând Sfânta Scriptura. Mai mult ca oricând, este nevoie astăzi de catehizare făcută corect, ortodox şi distribuirea gratuită a cărţilor ortodoxe care să împiedice această demonizare în masă care a cuprins toată lumea şi ia amploare, datorită secularizării şi falsificării duhului ortodox autentic.

Sf. Iustin Popovici spunea: ”asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Parohia trebuie să devină un focar de nevoinţă ascetică şi că este o cerinţă absolut necesară: ca toţi Episcopii, Preoţii şi Monahii ortodocşi să devină ei înşişi asceţi”; iar Arhim. Gheorghios Kapsanis, fostul egumen al mănăstirii aghiorite Grigoriu, zicea în acelaşi duh: ”dacă Biserica Ortodoxă va înceta să fie ascetică, va înceta să fie Ortodoxă, nu va mai putea ajuta pe om să se vindece, să se curăţească de patimile sale şi să ajungă la îndumnezeire”.

Mântuitorul Hristos a străbătut calea Sa pământească neagonisind nimic, neconstruind nimic, ci doar propovăduind şi dăruind. Nu de ziduri se frige diavolul, ci de rugăciune se arde şi de cunoaşterea de către popor a Dreptei Credinţe.

Este mare nevoie ca Păstorii noştri ortodocşi să cerceteze şi să cureţe ereziile şi înşelările din Biserică (ecumenişti, visarionişti, arsenişti şi tot felul de ghicitori şi ”văzători cu duhul”), să vegheze şi să stăruiască ca fiecare credincios să-şi însuşească cugetul ortodox nealterat,  fără de care nu este nădejde de mântuire. Îngrijorător este şi faptul că mulţi dintre fraţii noştri ortodocşi botezaţi au ”credinţa lor”, ”ortodoxia lor” şi modul lor propriu de a percepe ortodoxia, punând-şi în primejdie propria mântuire.

De asemenea, se impune ca Arhipăstorii Bisericii să cerceteze Preoţii din Parohii şi chiar din Mănăstiri, dacă aceştia cugetă şi propovăduiesc în chip ortodox, dacă săvârşesc Sfintele Slujbe în întregime, nescurtate sau cu adaosuri eretice. Mai ales Sfânta Taină a Botezului, prin care pruncul intră în Biserică, să se facă corect, canonic, prin cele trei afundări şi prin citirea exorcismelor, pe care din păcate foarte puţini preoţi le respectă.

Să se cerceteze comportamentul şi înfăţişarea preoţilor secularizaţi, care nu se deosebesc cu nimic de chipul omului contemporan, desacralizat (fără barbă, fără haina preoţească, umblând îmbrăcaţi civil printre oameni, smintindu-i). Preotul este Păstorul şi Apostolul lui Hristos şi trebuie să fie pildă bună şi să se deosebească de oamenii păcătoşi, prin purtare şi virtuţi, după modelul înaintaşilor lui. De multe ori, chiar şi unii mireni, copii ai lui Hristos fiind, au o înfăţişare mult mai evlavioasă, ruşinându-i astfel pe păstorii lor.

De altfel Arhipăstorii noştri ortodocşi nu au fost aleşi de Dumnezeu şi hirotoniţi Ierarhi pentru a afurisi poporul (fără de care ei nu pot fi Păstori, pentru că Păstori fără turmă nu există), ci să-l îndrume, să-l sfătuiască în Adevărul şi Dogmele Bisericii, să-l ferească de erezii şi înşelări, pentru care vor da răspuns la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi Sinoadele Ecumenice nu au anatemizat oamenii de pe stradă sau pe simplii credincioşi, ci au afurisit ereticii şi pe căpeteniile lor, pentru a nu fi molipsită turma ortodoxă de învăţăturile lor mincinoase şi astfel să-şi piardă mântuirea. Dacă nu făceau astfel noi nu aveam astăzi Ortodoxia, ci am fi devenit cu toţii eretici.

Anatemele lor rămân valabile până la Sfârşitul Lumii şi până la Cea de a Doua Venire a lui Hristos. Şi oricine se împotriveşte acestui Adevăr şi adaugă sau scoate ceva, oricât de puţin, din învăţătura Bisericii cade sub blestemele Sfinţilor Părinţi, care au fost rostite de către ei sub insuflarea Sfântului Duh, exclusiv pentru eretici, pentru stricătorii Dogmelor Ortodoxe, iar nu pentru păcatele personale ale credincioşilor.  În cazul acesta  afurisania arhierească este lovită de nulitate pentru că este nedreaptă si anticanonică.

Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul a blestemat un ţăran pentru că ara pământul în zi de Duminică şi blestemul nu a prins pentru că altele sunt judecăţile lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin a primit patru anateme de la iconoclaştii ”ortodocşi” întruniţi în Sinod; asemenea şi Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost afurisit, prigonit şi chinuit pentru că avea cugetare ortodoxă şi nu a dorit să fie în comuniune cu ereticii monoteliţi, care la acea vreme cuprinseseră aproape toată Biserica. Unde sunt acum iconoclaştii şi monoteliţii – care în fiecare an de Duminica Ortodoxiei sunt anatemizaţi – şi unde se află Sfinţii lui Dumnezeu?

Ar fi fost de dorit ca Arhipăstorii noştri ortodocşi să urmeze pildele înaintaşilor lor, a Sfinţilor Părinţi şi să-şi îndrepte afurisaniile şi excomunicările către cei care vatămă cu adevărat Biserica prin ecumenismul pan-eretic şi către cei care promovează în societate păcate strigătoare la cer precum homosexualitatea, pedofilia, educaţia sexuală la vârste fragede şi toată această depravare în masă, pentru care negreşit va veni mânia lui Dumnezeu asupra noastră.

De mare folos ar fi pentru toată pliroma Bisericii să înceteze smintelile şi să nu ne mai luptăm între noi – din care pricină numai diavolul şi duşmanii Bisericii se bucură – ci împreună să luptăm pentru unitatea credinţei şi pentru cugetarea unitară ortodoxă a tuturor mădularelor ei.

Cunoscând faptul că viitorul Bisericii, dar şi al omenirii întregi depinde de pocăinţa noastră, mici şi mari, de păstrarea nefalsificată a ”Comorii Celei Nepreţuite”, a Dreptei Credinţe, a Ortodoxiei noastre mult-pătimitoare, cu rugăciunile şi binecuvântarea ÎPS Voastre, să ne silim a ne arăta vrednici fii şi mădulare nerătăcite ale Bisericii lui Hristos, ca devenind ”sfeşnice luminoase ale virtuţii” şi astfel văzând neamurile faptele noastre, să alerge la Biserica cea Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească şi împreună să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea Deofiinţă şi Nedespărţită, Dumnezeul nostru, al tuturor. Amin.

31 mai 2015

Duminica Pogorârii Sfântului Duh

Cu smerenie şi preţuire pentru Ierarhii şi

Păstorii Bisericii lui Hristos,

Dinu Tigoianu – Rm.Sărat