Teoria celor „doi plămâni” ai lui Hristos

Această teorie îşi are originea în romano-catolicism. Conform acestei teorii, Hristos are drept „plămâni” romano-catolicismul şi Biserica Ortodoxă.

Astăzi, din nefericire, teoria aceasta a fost adoptată şi de mulţi ierarhi ortodocşi şi teologi laici ortodocşi, fără să fie probabil siliţi. Această teorie însă, din punct de vedere ortodox, poate fi considerată nu doar non-teologică, ci chiar o blasfemie.

Biserica Ortodoxă se diferenţiază ontologic de romano-catolicism din motive dogmatice clare. Astfel, Biserica Ortodoxă consideră că doar ea păstrează caracterul Bisericii de trup dumnezeu-omenesc al lui Hristos. Romano-catolicismul este căzut de o mie de ani în afara Bisericii lui Hristos.

De altfel, pentru că Biserica, după cum consideră Simbolul de Credinţă, este „Una” şi omogenă, din punct de vedere teologic este de neconceput să se subînţeleagă, în conformitate cu teoria de mai sus, că ortodoxia şi romano-catolicismul sunt „doi plămâni” ai lui Hristos, ca şi cum ar fi două organe echivalente din Trupul Lui.

În acest caz, ar trebui să considerăm că celelalte organe ale trupului lui Hristos fie nu sunt încă descoperite din punct de vedere ecclesiologic, fie sunt acoperite de alte biserici în afara celor două. Aşa ceva ne-ar conduce nemijlocit la adoptarea teoriei ecclesiologice protestante a ramurilor (Branch theory).

Prin teoria ramurilor înţelegem teoria protestantă privind identitatea Bisericii.     (Biserica, după protestanţi, este comunitatea nevăzută a sfinţilor. Toate diversele biserici istorice-empirice, cu dogme diferite, sunt legitime şi echivalente, fiind ramuri ale copacului bisericii nevăzute. Biserica nevăzută este Biserica despre care mărturisim în Simbolul de Credinţă. În consecinţă, nici o biserică locală, indiferent de dogmă, nu întrupează „una, sfântă, catolică şi apostolească Biserică” Nici o Biserică locală nu poate susţine faptul că deţine plinătatea adevărului revelat. Biserica cea „UNA” a lui Hristos este cumulul total al secţiilor separate, adică al bisericilor locale de orişice dogmă, oricât de mult ar diferi din punct de vedere dogmatic între ele.) Lucru cu neputinţă de acceptat din punct de vedere ortodox.

Pe de altă parte, teoria romano-catolică despre „cei doi plămâni” ai lui Hristos, este o blasfemie atunci când este adoptată de ortodocşi. Şi constituie o blasfemie în sensul cel mai strict al cuvântului, pentru că introduce în Trupul impecabil al lui Hristos romano-catolicismul ca pe un organ funcţional al Lui (un „plămân”), deşi romano-catolicismul suferă ontologic din punct de vedere instituţional, fiind, în realitate în afara Trupului divino-uman al Bisericii.