Dialogurile teologice și eșecul acestora

– din cadrul conferinţei cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” (Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22)

Protopresviterul Gheorghios Metallinós, Profesor Emerit al Facultăţii de Teologie a Universităţii Kapodistriene de Stat din Atena

 

1. DIALOGURILE TEOLOGICE ÎNAINTE DE SECOLUL al XX-lea ȘI MOȘTENIREA ACESTORA

Ortodoxia, credincioasă identității ei, dar și lucrării pastorale neîntrerupte față de ereticii și schismaticii care părăsesc sânurile ei, îndată după schisma din 1054 și până la sfârșitul secolului al XIX-lea a purtat o serie de dialoguri teologice cu aceștia[1], îngrijindu-se de întoarcerea lor la Adevărul în Hristos. Dialogurile teologice ale Bisericii cu creștinismul apusean (inițial cu papismul și, începând din secolul al XVI-lea, cu diferite ramuri ale protestantismului) au lăsat o însemnată moștenire, pe care Ortodoxia nu o poate trece cu vederea nici în relațiile ecumenice de azi, dacă vrea să-și mențină continuitatea istorică. De altfel, dialogul aparține prin excelență creștinismului, a fost introdus și sfințit în viața omului de Creatorul Însuși. ”Veniți să vorbim” [”Veniți să ne judecăm”] (Isaia 1: 18), zice Dumnezeu făpturii Sale. Cultul nostru, de altfel, este un dialog continuu între Făcător și făptura Sa pentru mântuirea omului.

1. În textele dogmatico-simbolice ale perioadei de după Schismă (1054) se exprimă cu adevărat credincioșia Bisericii ortodoxe față de tradiția apostolică și patristică și sunt respinse, pe baza acesteia, înșelările eretice apusene într-o continuitate și conglăsuire netulburate. Astfel, conștiința de sine ortodoxă rămâne puternică, potrivit căreia ”Biserica noastră Ortodoxă, Răsăriteană și Apostolică, nu numai că nu primește nici o dogmă eretică, dar respinge până și suspiciunile de acest fel”[2]. Se mărturisește, de asemenea, fără ocolișuri că ”dogmele luterano-calvine și papistașe nu se potrivesc cu credința noastră ortodoxă, ci mai degrabă sunt contrare acesteia și foarte departe de adevăr”[3].

Devine, deci, limpede că singura baza acceptabilă a reunirii cu Biserica a celor rupți de ea, oricare ar fi aceștia, este autenticitatea dreptei credințe și acceptarea fără rezerve a dreptei credințe de către eterodocși. Aceasta nu constituie nicidecum o atitudine disprețuitoare a ortodocșilor față de eterodocși, pentru că întoarcerea și pocăința eterodocșilor înseamnă reintegrarea lor în Ortodoxia apostolică și patristică pe care au părăsit-o. Valabilitatea pentru toate epocile a acestui demers își găsește expresia în declarația Sfântului Marcu Evghenicul, care spune: ”în ce privește dumnezeieștile dogme nu a existat vreodată loc pentru iconomie sau compromis”[4].

Criteriile acestea însă au rămas nelucrătoare sau chiar s-au pierdut începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea prin înrobirea conducerii bisericești față de pretențiile politicii mondiale. De altfel, principalul motiv al eșecului dialogurilor de până la Căderea Constantinopolului (1453) l-au constituit scopurile politice ale acestora[5], care marginalizau Adevărul mântuitor în Hristos. Momentul de la care se constată această modificare de atitudine poate fi considerat ”Răspunsul Sinodului din Constantinopol din 1895 către Papa Leon al XIII-lea”. Potrivit acestuia, unirea poate fi realizată ”prin înlăturarea inovațiilor… eretice și revenirea la regimul vechi al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești”[6]. Orice demers unionist, prin urmare, care nu se mișcă în limitele tradiției patristice ortodoxe, ci urmărește ”dulceața cea trecătoare a păcatului” (Evrei 11:25), este condamnat eșecului.

 2) «MIȘCAREA ECUMENICĂ ȘI DIALOGUL ECUMENIC»

1. a) Declarațiile oficiale

Prin Mișcare Ecumenică[7] au fost numite, de la începuturile secolului al XX-lea, toate demersurile de conștientizare a ”rupturii și a diferențelor” dintre diferitele grupări creștine, mai ales în spațiul Apusului, și organizarea unui cadru favorabil relațiilor de prietenie și contactelor dintre aceste grupări, având ca scop reunirea lor viitoare[8]. Mișcarea aceasta năzuiește în special ”ca prin literatura teologică de specialitate și prin întâlnirile reprezentanților diferitelor Biserici și grupări creștine, să facă o delimitare între diferențele dogmatice și celelalte diferențe, în spirit de înțelegere reciprocă”, așa încât să fie căutate mijloacele adecvate pentru o avantajoasă abordare reciprocă, ”pavând astfel calea către unire”[9]. Aceste întâlniri oficiale sau neoficiale au primit denumirea de ”Dialog Ecumenic”, care, potrivit declarației sincere ale unuia dintre pionierii Ecumenismului, fostul Arhiepiscop al Americii (+1996), ”urmărea unirea sau abordarea Bisericilor și ulterior, mai general, a religiilor”[10].

Potrivit declarației oficiale a Patriarhiei Ecumenice, făcute în urmă nu cu mulți ani, ”Biserica Ortodoxă, având deplina conștiință atât a identității, cât și a răspunderii sale, a ales dialogul teologic constructiv cu celelalte Biserici și confesiuni creștine… pentru promovarea credibilă a Ortodoxiei în restul lumii creștine, dar și pentru reconectarea eterodocșilor la tradiția teologică comună a perioadei Sinoadelor Ecumenice, în speranța vădită a întoarcerii lor la credința predată de Apostoli”[11]. Patriarhia Ecumenică declarase deja că scopul participării sale la Mișcarea Ecumenică a fost ”să facă cunoscut și să transmită eterodocșilor bogăția credinței, a cultului și a organizării acesteia (a Ortodoxiei) și a experienței religioase și ascetice, să se informeze și aceasta despre noile metode și concepții în ce privește viața religioasă și acțiunea acestora”[12]. Este subliniat, mai ales de către ecumeniștii noștri, pericolul ”izolării”, despre care însă, din câte știu, nu se face referire în literatura noastră bisericească dinaintea secolului al XX-lea. Este, pe de altă parte, un argument pus în legătură cu provizoratul veacului de acum și cu smeritele scopuri ale acestuia, în deplină contradicție cu învățătura Hristosului nostru către cei ”doisprezece”, când L-au părăsit ”mulți dintre ucenicii Lui”, care nu au primit tot Adevărul Lui. ”Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:66-67). ”Izolare” există acolo unde lipsește Hristos, ca Ortodoxie. Este acordată, de altfel, în mod oficial din partea Centrului Ecumenic confirmarea că ”nu poate exista nici o neliniște cu privire la o așa-zisă trădare a credinței creștine și slăbire a cugetului ortodox prin dialogul sincer cu celelalte tradiții creștine”[13].

De la început însă au apărut și primele neliniști. Pentru că se temea de relativizarea Credinței, profesorul dogmatist Ioannis Karmiris, care ”inițial” a participat la demersul ecumenic, a simțit nevoia să sublinieze că ”participarea ortodocșilor… și colaborarea… are sensul de comuniune de dragoste, iar nu de comuniune în învățătura dogmatică și în Taine”[14]. O critică similară a făcut și cunoscutul profesor Panaghiotis Trembelas: ”Neîndoielnic, trecem prin pericolul – observă acesta – de a se crea o climă și o atmosferă de dezinteres față de distincțiile și diferențele dogmei, în cadrul căreia cei mai puternici și mai numeroși și mai concentrați și mai organizați îi vor absorbi în liniște și pe nesimțite pe cei mai puțin numeroși și mai slab organizați”[15].

Însă revelatoare și deosebit de dinamică este critica pe care o face Mișcării Ecumenice în întregul ei Cuviosul Părinte Iustin Popovici: ”Ecumenismul este numele comun pentru falșii creștini, pentru falsele biserici ale Europei de Apus. În interiorul acestuia se află inima tuturor umanismelor în frunte cu papismul. Iar toţi aceşti falşi creştini, toate falsele biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor evanghelic de obşte este panerezie”[16]. Și se întreabă: ”A fost deci necesar ca Biserica Ortodoxă, acest trup și organism dumnezeiesc-omenesc preacurat al Dumnezeu-Omului Hristos, să se umilească atât de monstruos, încât reprezentanții ei teologi, chiar și ierarhi să caute participarea organică și includerea în Consiliul Mondial al Bisericilor? Vai, trădare nemaiauzită”[17].

Dar și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, scriind ”Despre Dialogul dintre Ortodocși și Papistași”[18] își exprima încă din 1967 neliniștile, serioasele rețineri față de eventualele ”rugăciuni în comun”, față de ”participările de ambele părți la adunări liturgice și de cult și la alte acțiuni, care pot da impresia că Biserica noastră Ortodoxă îi acceptă pe Romano-Catolici ca Biserică deplină și pe Papa ca Episcop canonic al Romei”[19]. O adevărată profeție despre cele ce se întâmplă în epoca noastră! Foarte corect se afirmă că ”Ortodoxia însă pentru nici un motiv nu trebuie să se precipite către dialog, de vreme ce rămân atât de neînduplecați și neclintiți în infailibilitate, în primat, în uniație și în celelalte erezii ale lor. Precipitarea dialogului în aceste condiții echivalează cu o sinucidere duhovnicească a Ortodoxiei. Din multe indicii se dă impresia că romano-catolicii pregătesc o unire de tip uniat. Deci, ortodocșii care se precipită spre dialog și-au dat seama de acest lucru?”[20].

Și încheierea mărturisitoare a Părinților Aghioriți: ”Sfântul Munte proclamă că nu se pune problema să accepte punerea în fața faptului împlinit, și prin harul lui Dumnezeu va rămâne credincios, ca și poporul ortodox al Domnului, credinței Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, din dragoste și față de eterodocși, care sunt ajutați cu adevărat atunci când ortodocșii, prin atitudinea lor ortodoxă consecventă, le arată mărimea bolii lor duhovnicești și calea de tămăduire”[21].

1. b) Urzeli oculte

Există însă în cadrul Dialogului și proceduri secrete, care inspiră cea mai mare neliniște față de sinceritatea declarațiilor oficiale, atunci când sunt deformate prin diferite tertipuri. De foarte mare interes ar fi fost să cunoaștem ce tranzacții s-au făcut pe 5 ianuarie 1964 la Ierusalim, între Papa Paul al VI-lea (1963-1978) și Patriarhul Atenagoras (1948-1972), când s-au întâlnit, potrivit declarației Patriarhului, ”la ora 9 seara în locuința Papei”. Descrierea lui Atenagoras este deosebit de revelatoare: ”Am mers amândoi, mână-n mână către camera lui și am avut o discuție secretă. Ce am vorbit? Cine știe ce își spun două suflete când vorbesc! (…) am făcut un program comun, bazat pe o egalitate absolută, iar nu pe diferențe…”[22]. Fiecare poate să interpreteze cum vrea aceste cuvinte. Însă ceea ce a urmat adeverește referirea noastră la ”urzeli”.

Tot parcursul ulterior al Dialogului adeverește faptul că au fost încheiate acorduri și s-a făcut un plan pentru demersurile dintre Constantinopol și Roma[23]. De altfel, fostul Arhiepiscop al Americii, Iacov, într-o altă declarație a sa, mărturisește că ”Consiliul Mondial al Bisericilor înaintează către realizarea scopului său, prin amestecarea culturilor, religiilor și popoarelor”[24]. Scopul întemeierii Consiliului Mondial al Bisericilor, prin urmare, nu a fost altul decât realizarea planurilor Noii Epoci și ale Religiei Mondiale, lucru care este cât se poate de clar în epoca noastră. Despre adevăratele scopuri ale dialogului intercreștin nu ezită să vorbească în mod provocator distinși ierarhi ai Tronului Ecumenic, precum Gherman (Strinopoulos) al Thiatirelor, referindu-se pe larg la Proclamația din 1920, pe care a și întocmit-o împreună cu alți profesori ai Școlii de la Halkis: ”Este nevoie, a spus el, ca Bisericile să conștientizeze că în afară de unitatea în sensul strict al cuvântului…, există și un alt sens al acesteia, mai cuprinzător, potrivit căreia toți cei care acceptă învățătura fundamentală a Revelației lui Dumnezeu în Hristos și Îl acceptă pe El ca Mântuitor și Domn, va trebuie să se considere unul pe altul ca mădulare ale aceluiași trup, iar nu ca străini”. ”Fără să intrăm în examinarea diferențelor dogmatice, care separă Bisericile” – a adăugat Mitropolitul Thiatirelor – ”trebuie să cultivăm tocmai ideea unității lărgite…”[25]. Este cât se poate de evidentă aici teoria despre ”Biserica lărgită” care pretinde înlăturarea credinței și a caracterului mântuitor al dogmei, în contradicție cu tradiția apostolică și patristică a tuturor veacurilor.

Ceea ce se întâmplă însă în spațiul dialogului intercreștin este valabil și pentru politica noastră interreligioasă. Şi aici ”linia” este dată și de mult timp hotărâtă. În omilia menționată mai sus a Patriarhului Ecumenic către preoții ortodocși ai elenismului din străinătate, acesta și-a exprimat convingerea că ”prin unitatea Bisericilor înaintăm și către o umanitate plenară”[26].

La dorința imperativă a Vaticanului, dialogul se desfășoară nu pe baza unor criterii teologice, ci în climatul ”dialogului dragostei”, care ”trebuie să continue și să se extindă”[27]. Atenagora a urmat cu fidelitate dorința Papei Paul al VI-lea și dialogul teologic sau dialogul credinței a fost subordonat dialogului dragostei, adică al bunelor relații, al sentimentelor și al agapologiei. Sub această formă a dialogului, Patriarhul a justificat și ”Potirul comun”, intercomuniunea sacramentală, care potrivit mărturisirii sale publice era deja o stare de fapt în 1971[28]. În 1986 au început oficial la Assisi în Italia întâlnirile interreligioase și rugăciunile în comun[29], ca adunări de mărturisire a unității avându-l ca centru pe Papă, în fapt lider spiritual al întregii lumi, ca ”Planet Man nr. 2”, așa cum este caracterizat la nivel internațional.

Este, astfel, bătătoare la ochi coincidența cu situația dialogurilor în perioada bizantină[30], când acestea erau folosite pentru servirea unor interese politice, așa că, și astăzi, unirea care se dorește devine un instrument, iar nu scop. Pe bună dreptate s-a observat că ”dialogurile interreligioase par să corespundă deplin versiunii și practicii prin care dialoghează astăzi sindicaliștii, politicienii, ideologiile”[31]. De asemenea, potrivit părintelui Peter Heers, doctor în teologie, metoda ecumenismului urmează  următorii pași: coexistență-dialog-infiltrare-răsturnare. ”Infiltrarea” este corelată ”cu alterarea cugetului ortodox” care este înlocuit de cel ”eterodox”[32]. Potrivit Decretului Conciliului II Vatican ”Despre Ecumenism”, ”comuniunea tuturor Bisericilor particulare cu Biserica Romei este o premisă necesară pentru unitate”[33]. Potrivit Marelui Athanasie însă ”trebuie mai întâi tăiată orice neînțelegere legată de credință și doar atunci să se facă cercetarea lucrurilor”[34].

Există însă și o manipulare oficială și publică a Dialogului. Prin Proclamația din 1920[35], Patriarhia Ecumenică a oferit facțiunii ortodoxe regulamentul de funcționare și statutul ei în cadrul Mișcării Ecumenice[36].

Importantă este și întrebarea cine sunt cei care hotărăsc pentru mersul Dialogului. Așa cum a observat părintele Sarantis Sarantos: ”Despre un subiect atât important, cum este dialogul cu papistașii eretici, nu s-a întrunit nici măcar o dată întregul episcopilor din toată lumea, dimpreună fie și cu număr minim de preoți și diaconi”[37]. Este îndreptățită întrebarea, pentru că ierarhii noștri protestează pentru lipsa unei bune informări a lor.

Pururea pomenitul profesor Konstantinos Mouratidis diagnosticase deja cu exactitate, încă din 1980, adevăratele scopuri ale dialogului: ”Așa-zisul dialog teologic este o mreajă pentru dezorientarea și înșelarea pliromei Ortodoxiei prin supunerea unei părți cât mai mari a acesteia față de ereticul Papă al Romei”[38]. Dezavantajele și capcanele Dialogului Ecumenic au fost descrise în mod fericit de Preasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Ecumenismul adoptă și legalizează toate ereziile ca «Biserici» și vatămă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești. Dezvoltă, învață și impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie, potrivit căreia nici o Biserică nu are dreptul să revendice exclusiv pentru sine caracterul de Biserică sobornicească și adevărată. Fiecare este o parte, un fragment, iar nu Biserică deplină. Toate împreună alcătuiesc Biserica. În acest mod, însă, sunt dărâmate hotarele dintre adevăr și înșelare, dintre Ortodoxie și erezie și Biserica se predă total în războiul de distrugere din temelii a Ortodoxiei”[39].

3)  EȘEC ȘI ”SUCCES”!

1. a) Pentru Ortodoxie este nocivă fructuozitatea Dialogurilor

Orice demers este judecat după roadele lui. Acest lucru este valabil și pentru ”Dialogul Ecumenic” în ansamblul lui. Care este, deci, rodul acestuia în ce privește Ortodoxia și cauza sfântă a unității creștine? Pentru că numai astfel poate fi evaluat succesul sau eșecul tuturor formelor de Dialog Ecumenic (vezi Matei 7:20). Însă cuvântul despre succes sau eșec presupune referirea la părțile aflate în dialog și la scopurile acestora, pentru că succesul unei părți poate să funcționeze ca eșec pentru cealaltă. Deci, de vreme ce în Dialogul Ecumenic sunt implicate două mărimi, Ortodoxia și Eterodoxia, pe baza acestui criteriu se va răspunde pentru început la întrebarea: Unde a dus Dialogul Ecumenist până azi?, așa încât să aibă sens discuția despre succes sau eșec.

S-a afirmat de buze sus-puse că Dialogul se desfășoară ”în conformitate cu tradiția canonică și practica bisericească dintotdeauna în ce privește relațiile Bisericii Ortodoxe cu eterodocșii”[40]. Așa stau însă lucrurile? Din păcate, nu. Orice dialog ține de nucleul lucrării pastorale a Ortodoxiei și are caracter misionar. Este o chemare la unitatea în Hristos, adică la unitatea în dreapta credință. Dacă scopul nu este ”unitatea în credință și împărtășirea Duhului Sfânt”, ci se alunecă în compromisuri, indiferent care ar fi acestea, nu poate fi caracterizat drept ”Dialog întru adevăr”. Dat fiind că ”ieșirea dragostei” către ceilalți înseamnă înrobirea în fapt a Ortodoxiei față de înșelarea cu multe chipuri și multe nume care primejduiește mântuirea, nu doar pe a celor care ne reprezintă la Dialoguri, ci și propria noastră mântuire, nu putem să afirmăm că dialogul nostru ”se desfășoară în conformitate cu practica bisericească perenă”. Dimpotrivă, Credința noastră ortodoxă, adică bisericească, în loc să fie un punct neclintit al întâlnirii ortodocșilor cu Eterodoxia, devine ”un punct la care se năzuiește” în Dialogul cu aceasta. Se adeverește însă din punct de vedere istoric că în dialogurile de după Schismă, ”criteriul tradiției patristice reprezenta punctul de plecare sau chiar punctul final al oricărei discuții teologice”[41].

• 1) La Dialogurile de azi, nu se face nici o referire la întoarcere eterodocșilor la Biserica cea Una și nedespărțită, pe care o continuă Ortodoxia în persoanele Sfinților noștri. Astfel, dialogurile noastre de azi conduc de facto la recunoașterea oficială a înșelării eretice, încă din 1920, prin caracterizarea diferitelor grupări eretice apusene ca ”Biserici ale lui Hristos” (Proclamația Patriarhiei Ecumenice 1920).
• 2) Cel mai trâmbițat argument, cum că dialogul, în special Dialogul cu Biserica Latină se desfășoară ”în termeni de egalitate”, este negat în practică, în timp ce, în paralel pune la îndoială adevărul tradiției patristice, recunoscând ca biserici ereziile demonstrate[42]. Astfel, dialogul ”în termeni de egalitate” ajunge să fie un pretext, pentru a acoperi poziția noastră dureroasă, când interlocutorii noștri dialoghează de pe o poziție de putere. Această expresie trădează, de altfel, neputința și îndoiala noastră față de adevărul tradiției noastre[43].
• 3) Liderii noștri, la Dialog, acționează ca și cum unirea ar fi avut loc, după cum vădește și limbajul folosit. E posibil, de pildă, ca ”neo-arianismul”, după cum se exprimă Cuviosul Părinte Iustin Popovici, adică papismul să se numească pe sine ”Biserică soră și Biserică deplină”? În această privință este mai sincer fostul Papă, când în 2007 a negat protestantismului caracterul de Biserică, iar Ortodoxia a caracterizat-o drept ”deficitară”, pentru că nu acceptă primatul său! La Balamand (1993), papismul a fost recunoscut ca atare, ca ”Biserică soră”, în timp ce la Porto Allegre (2005) a fost acceptată eclesiologia protestantă fără nici o reacție din partea vreunui Sinod local ortodox. Foarte îndreptățit, deci, Mitropolitul de Nafpaktos a pus întrebarea: De vreme ce ”Biserica este UNA, potrivit Crezului și conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe, atunci, cum se vorbește de alte Biserici creștine? Este clar – continuă el – că celelalte Biserici sunt eterodoxe”[44].
• 4) Recunoașterea caracterului de biserică al grupărilor eterodoxe înseamnă că dialogul este înțeles ca ”recunoaștere reciprocă” în limitele unei atitudini uniate față de ele. Confirmările liniștitoare pentru ai noștri și ”pentru consumul larg” nu salvează de apostazie, ci atitudinea patristică neclintită, care singura este cu adevărat plină de iubire și față de eterodocși.
• 5) Un simptom dureros al dialogului de până azi este folosirea foarte largă (din partea noastră) a termenilor ”Biserică divizată” și ”Biserică lărgită”, pentru facilizarea demersului unionist, dar și în detrimentul Adevărului. Are loc, cu alte cuvinte, un dialog cu caracter academic, iar nu între Ortodoxie, care are conștiința identității ei, și Eterodoxie, care își simte căderea. Se pierde, astfel, orice sens al seriozității, în cel mai bun caz.
• 6) Un asemenea caracter au unele demersuri arbitrare, precum ”ridicarea anatemelor” din 1054, fără întoarcerea Romei la credința comună de dinaintea Schismei (1054). Cea din urmă a avansat încă mai mult, vorbind în textul latin despre ”ridicarea necomuniunii” (1009). Astfel, Conciliul II Vatican (1962-65) a impus ”intercomuniunea sacramentală”, promovând unirea în fapt. Acest lucru îl recomanda clericilor ortodocși din Europa și SUA, în 1971, și Patriarhul Atenagora[45]. Potrivit declarației curajoase a Mitropolitului de Nafpaktos, reprezintă ”o cădere de la credința ortodoxă și teologia Părinților acceptarea Conciliului II Vatican de către teologii ortodocși”.
• 7) Chiar și dacă se afirmă că recunoașterea botezului se va face ”după finalizarea dialogului teologic”[46], recunoașterea ”teologiei baptismale” are loc de facto. În practică, sunt impuse situații, care ulterior nu mai pot fi contestate, pentru că produc comportamente ce tăgăduiesc Ortodoxia.
• 8) Am ajuns la folosirea abuzivă a teoriei despre cei ”doi plămâni”. Și cu toate că ecumeniștii îl invocă pe părintele Florovski și referirea lui la situația de dinainte de Schismă, în cercurile ecumeniste expresia aceasta este aplicată și la creștinătatea de după Schismă. Dat fiind însă că papismul este considerat ”Biserică” canonică, astfel se explică și folosirea expresiei de mai sus pentru situația de astăzi.
• 9) Acceptăm pe tăcute mașinațiunile papistașe de urgentare a demersului unionist. Printre înșelătoriile papismului este și abordarea importantei și fundamentalei chestiuni a lui ”Filioque”. Se sare peste introducerea în Simbolul de Credință făcându-se referire la ”Simbolul Athanasian” din secolele VI-VII (opțiunea Papei Ioan-Paul al II-lea[47]), dar rămâne valabilă în practică alterarea Simbolului celui de-al II-lea Sinod Ecumenic (381).
• 10) Ecumeniștii noștri recurg la orice fel de mașinațiuni pentru a se ajunge la recunoașterea și impunerea primatului papal, de vreme ce din partea Vaticanului nu există nici o intenție de abrogarea sinceră a acestuia, știut fiind că primatul constituie cel mai puternic reazem și expresie a absolutismului papistaș. Insistența îndârjită a papismului pe ”primatul puterii” care constituie, de altfel, identitatea însăși a papismului și este valabil în practică în interiorul Bisericii Latine, în ciuda celor ce spun ecumeniștii noștri, se vădește în mod tragic din „Catehismul” întocmit după Conciliul II Vatican, avându-l ca redactor pe fostul Papă Benedict al XVI-lea, pe când era Cardinalul și profesorul Josef Ratzinger[48]. În loc ca partea ortodoxă să afirme sus și tare, cu dragoste, că stăruința papismului în primatul puterii, fie și în interiorul acestuia, reprezintă stăruința în înșelarea eretică și anulează orice sens al dialogului cu Ortodoxia, dimpotrivă, partea ortodoxă încearcă prin tot felul de trucuri hilare să faciliteze acceptarea conceptului de primat – nu ca ”primat al cinstirii” – chiar și în însuși trupul Bisericii Ortodoxe, așa încât să se realizeze mai ușor și recunoașterea primatului papal. Primatul Papei este, de altfel, indestructibil legat de infailibilitate[49]și concentrează tot ce întruchipează termenul de ”instituție papală”, cel mai mare obstacol în calea întâlnirii întru adevăr dintre Papism și Ortodoxia (patristică).
• 11) În limbajul oficial, dar și în cel neoficial al ecumeniștilor noștri, Papa este perceput ca episcop canonic, purtător al adevăratei preoții, de parcă ne-am afla în perioada de dinaintea Schismei. Concepția aceasta s-a impus odată cu ridicarea anatemelor (1965), fără însă să aibă loc și o ridicare a înșelării, care a provocat impunerea acestora. Ne întrebăm astfel, ce diferență există între formula de adresare folosită pentru Papa Romei (”Preasfințitul și Preafericitul Papă” i se cântă de către ortodocși la urarea ”Întru mulți ani”) și cea folosită pentru Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului.
• 12) Pe măsură sunt și rezultatele de până acum ale Dialogului Interreligios[50]. Se caută și în cadrul acestui Dialog puncte ”comune” în credință, în fapt însă se relativizează și mai mult[51] adevărul creștin, prin participarea ierarhilor ortodocși la rugăciuni în comun panreligioase sau prin prezența celor de alte religii la adunările liturgice ortodoxe. Prin urmare, dialogurile conduc sistematic la o depreciere în ce privește credința ortodoxă, sub acoperirea aberantei ”teologii postpatristice”, așa încât Dialogul Ecumenic să eșueze în erezie eclesiologică și sincretism.
• 13) Ce să spunem despre dureroasa concesie, la insistența Vaticanului, de a participa și Uniația[52] la Dialog, cu toate că a fost condamnată la Viena și la Freising (1990) de către subcomisia ortodoxă și romano-catolică, însă ulterior a fost acceptată festiv la Balamand[53]. Protestele ortodocșilor au condus la o întrerupere (provizorie) a Dialogului în 2000 (Baltimore), pentru a fi reluat însă ulterior și cu prezența reprezentanților greco-catolici. Declarația părții ortodoxe că ”ortodocșii… sunt deranjaţi și de însăși existența Uniației, care amintește de vremuri nefericite”[54], constituie, din păcate, o manevră diplomatică nereușită, care adeverește predarea noastră totală la dispozițiile Vaticanului. Pentru că, simplul fapt că clericii uniații care participă la concilii papistașe sau adunări liturgice, poartă veșminte ortodoxe, creează confuzie între credincioșii de ambele părți, atrăgându-i în capcană pe cei nedeplin informați.
• 14) Este cât se poate de clar că, prin isteria ecumenistă, suntem direcționați – dacă nu am ajuns deja acolo – la o unitate de tip federativ cu mixtura eretică, fiind lipsiți de orice posibilitate de a-i influența pe interlocutorii noștri eterodocși, câtă vreme, dimpotrivă, în Biserică vedem o profundă secularizare și descreștinare. Am ajuns astfel în punctul de a se promova afirmația că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic fără participarea occidentalilor[55]. Este îndreptățită întrebarea: Câți eretici s-au întors la Ortodoxie datorită dialogurilor cu ei[56], iar nu datorită misiunii în lumea eterodoxă, pe care o desfășoară smeriții clerici și stareți ortodocși. Al doilea caz chiar este valabil. Prin atitudinea conducerii ortodoxe ecumeniste se încurajează rămânerea în înșelare.
• 15) Ecumenismul, în toate dimensiunile și variantele sale, a devenit o adevărată robie babiloniană a Patriarhiei Ecumenice și a tuturor conducerilor locale ale Bisericii Ortodoxe. Singurul lucru care s-a reușit prin Dialogul Ecumenic este legalizarea ”creștinismului” descreștinat occidental în întregul lui. Vom încheia aceste constatări cu afirmațiile Preasfințitului Mitropolit al Pireului, Serafim, care rezumă inspirat eșecul Dialogului Ecumenic. ”Ecumenismul promovează interminabilele dialoguri ecumeniste contemporane, în care predomină lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa sincerității eterodocșilor, supralicitarea dragostei și sublicitarea adevărului, practica de a nu se discuta lucrurile care separă, ci numai acelea care unesc, atenuarea criteriilor ortodoxe, recunoașterea reciprocă a caracterului eclesial, a succesiunii apostolice, a preoției, a harului, a Tainelor, dialogul în termeni de egalitate, amnistierea, deculpabilizarea și recompensarea Calului Troian al Papismului, anume Uniația demonică și blestemată, participarea la așa-numit Consiliu Mondial al Bisericilor panprotestant, sau mai bine spus Consiliul Mondial al Ereziilor, semnarea comunicatelor, declarațiilor și textelor comune antiortodoxe (de ex. Balamand, PortoAlegre, Ravenna și altele), rugăciunile în comun și intercomuniunea sacramentală”. Ce să mai spunem despre inadmisibila interpretare ecumenistă a cuvântului Domnului ”ca toți să fie una” (Ioan 17:11, 21), care adeverește absența deplină a oricărei relații cu spiritualitatea patristică, și asta nu numai la eterodocși[57].

La aceste nefericite rezultate a condus participarea Ortodoxiei la ”Dialogul Ecumenic”. Argumentul că prin participarea noastră se oferă ajutor eterodocșilor de a-și găsi calea de întoarcere la Adevăr se dovedește perimat. Ar fi putut fi considerat corect, dacă nu se întâmpla tocmai contrariul: amestecarea părții ortodoxe cu înșelarea de toate tipurile și marea confuzie din conștiința pliromei ortodoxe.

1. b) Evaluarea relațiilor ecumeniste

După toate cele de mai  sus, cum poate fi evaluat Dialogul Ecumenic? Este posibil ca partea ortodoxă să vorbească despre desfășurarea cu succes a acestuia și despre rezultatele pozitive ale acestuia? Succes al Dialogului ar fi însemnat înaintarea către întâlnirea în Adevăr. Cu toate acestea, erezia cea cu multe nume a fost acceptată ca ”Biserică”, și nu numai la nivel personal, dar și de către Ierarhii și Sinoadele bisericești locale. Acest lucru este exprimat mai cu seamă de terminologia folosită în documentele oficiale pe această temă. Printr-o serie de demersuri scandalizatoare, în cadrul unei toleranței inadmisibile, sunt vătămate conștiințele credincioșilor prin continua încălcare a poruncilor evanghelice și prin desconsiderarea sfintelor Canoane și a Tradiției Patristice.

În continuu crește relativizarea credinței ortodoxe și este desconsiderată unicitatea și exclusivitatea mântuirii în această sfântă cauză. Prin limbajul antipatristic folosit, prin rugăciunile în comun anticanonice[58], vizitele și contactele cu caracter secular și politic de ambele părți, se atenuează în continuu diferențele de credință și are loc o nivelare a Ortodoxiei, în timp ce această poziție antiortodoxă a alor noștri este caracterizată drept expresie a dragostei față de neortodocși.

Este, deci, posibil, ca toate acestea să fie considerate succes al Ortodoxiei lui Hristos și a Sfinților, când scopul permanent al acesteia de-a lungul veacurilor este întoarcerea eterodocșilor, a ereticilor și a celor de alte religii la Păstorul Hristos, când scopul ei eshatologic statornic este cuvântul Hristosului nostru: ” va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10: 16), adică Hristos? Nu, desigur! Ecumenismul și Dialogurile acestuia, sub forma și mersul lor de azi, sunt un eșec al Ortodoxiei din perspectiva Sfinților Părinți. ”Ortodoxia ecumeniștilor noștri se dovedește a fi o bătaie de joc și o respingere a Ortodoxiei Sfinților noștri și a pastorației acestora. Cu atât mai mult, cu cât prin Dialoguri, nu numai că nu a fost promovată unitatea, ci au apărut mai clare diferențele dintre noi și eterodocși, pe care îi considerăm mădulare ale Bisericii lui Hristos!”

Există însă și cealaltă față a Dialogului. Dacă pentru credința Apostolilor și a Părinților ”Dialogul Ecumenic” care se află în desfășurare, în întregul lui, este un eșec incontestabil, în același timp însă constituie (cel puțin așa este considerat) un ”succes” – fie și unul nociv – din punctul de vedere al ecumeniștilor și al eterodocșilor. Pentru că promovează aspirațiile și scopurile acestora, servind în același timp planurilor Noii Epoci și ale instrumentelor acesteia, văzute și nevăzute. Este slujită cu fidelitate și este promovată o cauză care duce la moartea duhovnicească, continuând linia unirilor de tip uniat de dinainte și de după Schismă. Și azi, ca și atunci, o ”Ortodoxie” slăbită și cu tendințe eretice este condusă de puteri seculare, care lucrează spre vătămarea omului și a mântuirii lui, având ca rezultat nivelarea Ortodoxiei în amestecătura panreligioasă și sincretistă.

Un lucru e sigur: Cei care sunt ortodocși în duhul Părinților, smeriți și răniți peste tot de atacurile care vin asupra lor, și mai cu seamă prin mijloacele electronice, au cinstea că merg pe urmele Mărturisitorilor și ale Martirilor Credinței noastre și ale marilor conducători ai luptei noastre antieretice, Fotie cel Mare, Grigorie Palama și Marcu Evghenicul, dar și pe ale întregii cinstite cete a celor ce au fost într-un duh cu ei de-a lungul istoriei. Prin urmare, ”li s-a gătit cununa dreptății” (II Timotei 4: 8), de care se îngrijesc liderii ecumenismului, anunțând recent hotărârea deja prezentată, cu privire la măsurile represive împotriva ortodocșilor patristici care se vor împotrivi și vor reacționa față de această pseudo-unire: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure”[59]… (sic).

Tindem să credem că Sinodul Panortodox se află în pericolul de a fi folosit ca mijloc al ecumeniștilor pentru recunoașterea festivă a ”Dialogului Ecumenic” și a tuturor insolențelor acestuia pomenite mai sus. Să privegheze, dar, ”păzitorul Credinței ortodoxe”, adică trupul eclezial, clerul și poporul și monahismul nostru, care a știut de-a lungul timpului să se confrunte cu acele forțe, despre care ne-a prevenit Apostolul Pavel în Faptele Apostolilor (20:29-30).

Prin urmare, dacă nu va fi reconsiderat mersul Dialogului Unionist – lucru care ar constitui o mare minune – și nu va fi oprită alunecarea în jos care a început din timpul Patriarhului Atenagoras (după 1964), continuarea relațiilor ecumeniste va fi și mai dureroasă pentru ortodocși.

Sursa: http://epomeni-tois-agioispatrasi.blogspot.gr/2016/03/blog-post_85.html

Sursa: https://graiulortodox.wordpress.com/2016/05/09/dialogurile-teologice-si-esecul-acestora/

 

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

[1] Vezi  p. Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες μετά τό σχίσμα καί ὁ σημερινός διάλογος τῆς Ὀρθοδοξίας μέ τήν Λατινική Ἐκκλησία [Încercările de unire de după schismă și dialogul de azi al Ortodoxiei cu Biserica Latină], în: «Πρακτικά Θεολογικῆς Ἡμερίδος,» Πρωτεῖον, Συνοδικότης καί Ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας [Actele Conferinței Teologice ”Primatul, Sinodalitatea și Unitatea Bisericii”], Pireu 2011, pp. 73-106.  De același autor: Ἀπό τήν Πατερικότητα στήν μεταπατερικότητα-Ἡ αὐτοαναίρεση τῆς Ὀρθόδοξης Ἡγεσίας [De la caracterul patristic la cel postpatristic – Dezicerea de sine a conducerii ortodoxe – Graiul Ortodox această coferință în limba română  https://graiulortodox.wordpress.com/2012/03/08/de-la-patristic-la-postpatristic-dezicerea-de-sine-a-conducerii-ortodoxe/], în p. Gheorghios Metallinos: «Άγωνιστικά…», Tesalonic 2012, pp. 39-61. Vezi și importanta comunicare, fundamentală, a fericitului întru pomenire părinte Ioannis Romanidis, Ο ΘΕΟΛΟΓΟΣ  στήν ὑπηρεσία τῆς Ἐκκλησίας, κατά τόν Οἰκουμενικό Διάλογο [Teologul în slujba Bisericii la Dialogul Ecumenic], Atena 1981.

[2] «Ἀποκρίσεις…πρός τούς Ἀγγλικανούς Ἀνωμότους» [”Răspunsuri… către anglicanii neconsacrați”], στό: Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Mărturiile dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], volumul I, Atena 1960², p. 791.

[3] Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά…, p. 793.

[4] Ibidem, p. 787.

[5] Vezi p. Gheorghios Metallinos, «Ἑνωτικές προσπάθειες…» [”Încercările de unire…”Graiul Ortodox a tradus ”Încercări unioniste după schismă şi dialogul contemporan al Bisericii Ortodoxe cu Biserica Latină”   https://graiulortodox.wordpress.com/2010/05/19/parintele-gheorghios-metallinos-2/ ],op.cit., p. 84 și urm.

[6] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op. cit., p. 942.

[7] Din 1910 apare oficial în cadrul protestantismului, iar din 1920 Patriarhia Ecumenică începe să participe la aceasta. Vezi Georges Tarard, Geschichte der Ökumenischen Bewegung [Istoria Mișcării Ecumenice], Mainz 1964. Protopresviterul Gheorghios Tsétsis, Ἡ συμβολή τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου στήν ἳδρυση τοῦ ΠΣΕ [Contribuția Patriarhiei Ecumenice la întemeierea Consiliului Mondial al Bisericilor], Κατερίνη 1988.   P. Gheorghios Metallinos, ”Patriarhia Ecumenică și Ecumenismul”, în cartea aceluiași:Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeității], Atena 2008, pp. 119-140.

[8] Vezi Βασιλείου Θ. Σταυρίδου, Ἱστορία τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου [Istoria Patriarhiei Ecumenice], Atena  1967, p. 144.

[9] Βασιλείου Μουστάκη, articol în Θρησκευτική και Ηθική Εγκυκλοπαίδεια (Θ.Η.Ε. – Enciclopedia Religioasă și Morală),  4(1964), col. 1175.

[10] Interviu acordat jurnalistei Mary Piny, periodicul Nemesis, noiembrie 1999.

[11] Răspunsul Patriarhiei Ecumenice la Memoriul cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte, Theodromia ianuarie-martie 2009, pp. 71-72.

[12] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 962.

[13] Răspunsul Patriarhiei Ecumenice …, op.cit., p. 65.

[14] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 956.

[15] Π.Ν. Τρεμπέλα, Αἱ μετά τό ἒργον τῆς Βατικανείου Συνόδου ὑποχρεώσεις μας[Îndatoririle noastre de după lucrarea Conciliului Vatican], periodicul EKKLISIA, Atena 1967, p. 58.

[16] Cuviosul Părinte Iustin Popovici, Ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία καί ὁ Οἰκουμενισμός[Biserica Ortodoxă și Ecumenismul], Tesalonic 1974, p. 224. Mult promovatul argument al ecumeniștilor, potrivit căruia Dialogurile se desfășoară ”ca să nu eșuăm în izolare”, este dezmințit, așa cum s-a spus, de cuvântul lui Hristos către Ucenicii Săi, atunci când L-au părăsit cei ce-L ascultau: ”Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:53-67). Înșelarea ereziei este cea care îl izolează pe om,  în timp ce Ortodoxia, ca Atot-Adevărul întrupat, pe toate le umple de lumină!

[17] Ibidem.

[18] Periodicul KOINONIA 1980, numărul  3, pp. 125-128.

[19] pp.125-126.

[20] p. 128.

[21] Ibidem.

[22] P. Gheorghios Metallinos,  «Οἱ Διάλογοι χωρίς  προσωπεῖον» [Dialogurile fără mască],  în cartea aceluiași,  Μαρτυρίες καί θέματα Πνευματικά καί Κοινωνικά [Mărturii și subiecte duhovnicești și sociale],  Tesalonic 2010, p. 63.

[23] Ibidem, p. 65.

[24] Interviu în ziarul  «ΤΟ ΒΗΜΑ», 22.8.1972.

[25] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἀπό τήν πατερικότητα…, op. cit., p. 57.

[26] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ Διάλογοι…, op.cit., p. 69/70.

[27] ΕΠΙΣΚΕΨΙΣ, nr. 221/1, decembrie 1979, p. 14/70.

[28] Părintele Gheorghios Metallinos, op. cit., p. 63.   Vezi articolul: Κρύβουν τήν ἓνωση μέ τούς Παπικούς [Tăinuiesc unirea cu papistașii], ΠΑΡΑΚΑΤΑΘΗΚΗ, nr. 105/2016.   Compară cu Ἀθανάσιος Κ. Σακαρέλλος, Ἒγινε ἡ Ἓνωση τῶν Ἐκκλησιῶν [Unirea Bisericilor a avut loc], Atena 2007  (mai ales la p. 63 și urm.)

[29] Ibidem, p.71 și urm.

[30] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες …, op. cit., p. 84 și urm.

[31] Vezi părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ Διάλογοι…, op. cit. , p. 72.

[32] Protopresviterul Peter Heers, Ἡ δαιμονική Μέθοδος τοῦ Οἰκουμενισμοῦ (Συνύπαρξη, Διάλογος, Διείσδυση, Άνατροπή) [Metoda demonică a Ecumenismului (Coexistență, Dialog, Pătrundere, Răsturnare)], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2015/3, pp. 465-469.

[33] O altă expresie a primatului papistaș mondial.

[34] Se știe, de altfel, că la Sinoadele Ecumenice și la dialogurile despre credință, Sfinții Părinții nu caută Adevărul, ci îl mărturisesc. Altfel, este vorba despre un dialog al ideologiilor. (Μ.Ἀθανάσιος, Πρός τούς ἁπανταχοῦ Μοναχούς… [Către monahii de pretutindeni], PG 25, 736 B)

[35] Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά …, vol. II, pp. 957-960 și urm.. (Πρός τάς ἁπανταχοῦ Ἐκκλησίας τοῦ Χριστοῦ [Către Bisericile de pretutindeni ale lui Hristos]). Potrivit profesorului Christos Yannaras, Enciclica ”substituie sau trece sub tăcere adevărul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească și taina existențială a mântuirii de dragul concepției socialiste și pietiste a unui creștinism ideologic”. Dat fiind că în aceasta ”nu există nici măcar o aluzie la adevăr” (Ἀλήθεια καί ἑνότητα τῆς Ἐκκλησίας [Adevărul și unitatea Bisericii], Atena 1997², p.196 și urm.).

[36] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἰκουμενικό Πατριαρχεῖο καί Οἰκουμενισμός [Patriarhia Ecumenică și Ecumenismul],  în cartea aceluiași, Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeității], Atena 2008, p. 133.

[37] Arhim. Sarantis Sarantos, Οἰκουμενικά Βήματα ἀπό  τή Ραβέννα ἓως τήν Ἑλούντα [Pași ecumenici de la Ravenna la Elounda], Θεοδρομία 2009/1, p. 95.

[38] Ἡ ἀλήθεια διά τόν «Θεολογικόν» Διάλογον μεταξύ Ὀρθοδοξίας καί Παπισμοῦ [Adevărul despre Dialogul ”Teologic” dintre Ortodoxie și Papism], ΚΟΙΝΩΝΙΑ 1980/nr. 2, p. 148.

[39] Mitropolitul Pireului, Serafim, Σύγκληση Τοπικῆς Συνόδου τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος πρός ἐξέτασιν καί καταδίκην τῆς Παναιρέσεως  τοῦ Οἰκουμενισμοῦ [Convocarea Sinodului Local al Bisericii Greciei pentru examinarea și condamnarea Panereziei Ecumenismului], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2013/2 , p. 219.

[40] Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου [Răspunsul Patriarhiei Ecumenice]…,op.cit., p. 70.

[41] Vlasios Ioannis Fidas, Ἐκκλησιαστική ἰστορία [Istorie Bisericească], vol. II, Atena 1994, p. 610.

[42] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες …,op.cit., p. 90.

[43] Vezi Παν. Σημάτη, Ἡ πατερική στάση στούς θεολογικούς διαλόγους καί ὁ Οἰκουμενικός Πατριάρχης Βαρθολομαῖος [Atitudinea patristică la dialogurile teologice și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu], Tricala-Atena 2008, p. 30.

[44] Ὀρθόδοξος Τύπος, nr.. 16, ianuarie 2015.

[45] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ διάλογοι χωρίς προσωπεῖον [Dialogurile fără mască], op.cit,, p. 64.

[46] Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου … [Răspunsul Patriarhiei Ecumenice],op.cit., p. 71.

[47] Ieromonahul Nil Vatopedinul, Παπισμός καί Οἰκουμενισμός [Papism și Ecumenism], în Actele Congresului Științific Interortodox: Οἰκουμενισμός-Γένεση-Προσδοκίες-Διαψεύσεις [Ecumenism-Geneză-Așteptări-Dezamăgiri], vol. II, Tesalonic 2008, p. 153.

[48] Κατήχηση τῆς Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Catehismul Bisericii Catolice], Βατικανό-Κάκτος, Ατενα 1996. Vezi Părintele Gheorghios Metallinos, Ὁ διάλογος γιά τό Παπικό Πρωτεῖο [Dialogul despre primatul papal], în cartea aceluiași, «Ἀγωνιστικά…», Tesalonic 2012, pp. 149-156.

[49] Potrivit Cuviosului Iustin Popovici, ”dogma despre infailibilitatea Papei… nu este altceva decât renașterea idolatriei și a politeismului”. Iar potrivit profesorului Ioannis Karmiris, ”cele două dogme care alcătuiesc instituția papală, primatul și infailibilitatea, sunt de neacceptat de către Biserica Ortodoxă Sobornicească” și ”cauza principală a tristei separări dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus” (Dogmatica, partea a V-a, Eclesiologia Ortodoxă, Atena 1973, pp. 621 și 645). Potrivit Conciliului II Vatican (1962-65), Papa este infailibil ”nu doar când decide în mod oficial, ci de fiecare dată când decide”. [Arhim. Gheorghe, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Ὀρθοδοξία καί Ρωμαιοκαθολικισμός (Παπισμός) [Ortodoxia și Romano-Catolicismul (Papismul)], Sfântul Munte 2016].

[50] Vezi Protopresviterul Theodoros Zisis, Διαθρησκειακές Συναντήσεις. Ἂρνηση τοῦ Εὐαγγελίου καί προσβολή τῶν Ἁγίων Μαρτύρων [Întâlniri interreligioase. Tăgăduirea Evangheliei și defăimarea Sfinților Martiri], Tesalonic 2003.

[51] Este definitorie în acest sens declarația responsabilului pentru aceste dialoguri, (†)Preasfințitul Mitropolit al Elveției, Damaschin: ”Această abordare”, scrie acesta, ”ne face dintr-o dată să dobândim conștiința faptului că, în profunzime, o Biserică sau o moschee… năzuiesc la aceeași recunoaștere spirituală a omului”.

[52] Părintele Theodos Zisis, Οὐνία, Νεώτερες ἐξελίξεις [Uniația. Evoluții recente], Tesalonic 1994, Părintele Gheorghios Metallinos, Ἡ Οὐνία: Πρόσωπο καί Προσωπεῖο [Uniația: Chip și Mască], în volumul: Ἡ Οὐνία χθές καί σήμερα [Uniația ieri și azi], Atena 1992, pp. 11-49, și 1993², ediție adăugită.

[53] Vezi Părintele Ioannis Romanidis, Ὀρθόδοξος καί Βατικάνιος Συμφωνία Περί Οὐνιτισμοῦ  [Acordul dintre Ortodoxie și Vatican asupra Uniației] (Balamand, Liban, iunie 1993), în:  ΚΑΙΡΟΣ. Τόμος Τιμητικός στόν Ὁμότιμο Καθηγητή Δαμιανό Ἀθ. Δόϊκο [Volum omagial consacrat Profesorului Emerit Damianos Ath. Doikos], Tesalonic 1995 (=Ἐπ. Ἐπετ. Θεολ. Σχολῆς Πανεπιστημίου Θεσσαλονίκης, vol. 5, pp. 261-282).

[54] Comunicarea Preasfințitului Mitropolit al Pergamului, Ioannis, Πρός τήν σύναξιν τῆς Ἱεραρχίας τοῦ Οἰκουμενικοῦ Θρόνου [Către adunarea Sinodului Tronului Ecumenic] (30 august 2015) – dactilografiată – (Problema Uniației).

[55] Este absolut îndreptățită și fără replică semnalarea Preasfințitului Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Poziția Preafericitului Patriarh Ecumenic, potrivit căreia Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic, din cauza neparticipării occidentalilor, este complet eronată. În esență, prin această poziție a sa, proclamă că Biserica Ortodoxă este o Biserică deficitară, neputincioasă și nedesăvârșită, și numai când se va «uni» cu papismul și cu protestantismul, va fi o Biserică desăvârșită, așa că va putea atunci, dimpreună cu occidentalii, să convoace un Sinod Ecumenic. Însă poziția aceasta se află la polul opus eclesiologiei ortodoxe (Mitropolitul Serafim, Comunicat cu privire la Sinaxa Ierarhilor Tronului Ecumenic (Comentariu la Comunicarea Patriarhului Ecumenic), ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ, iulie-septembrie 2015, p. 403.

[56] Ὀρθόδοξος Τύπος, 5 februarie  2016.

[57] Cuvântul Hristosului nostru nu are caracter socio-politic, ci duhovnicesc, cu referire directă la vederea lui Dumnezeu, la îndumnezeire (vezi ”ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o”, Ioan 17: 24).

[58] Vezi studiul aprofundat al Părintelui Anastasios K. Gotsopoulos, «Οὐ δεῖ αἱρετικοῖς ἢ σχισματικοῖς συνεύχεσθαι» [”Nu se cuvine a se ruga cu ereticii sau cu schismaticii”], Patra 2008.

[59] Vezi textul celei de-a V-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambesy-Geneva 10-17 octombrie 2015), http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/. Și aceasta, fără nici o dispoziție de autocritică a conducerii noastre bisericești, care revendică infailibilitatea și primatul papal.