Integrarea şi rămânerea în Trupul Tainic al lui Hristos, adică în Biserică, nu are loc fără anumite condiţii prealabile. Ea presupune neapărat acceptarea şi mărturisirea credinţei apostolice, aşa cum a fost explicată şi formulată de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.

Astfel, atunci când un credincios – indiferent de poziţia instituţională pe care o are în trupul Bisericii –, sau mai mulţi credincioşi – indiferent de numărul lor – încalcă credinţa stabilită a Bisericii, aceştia sunt desprinşi de trupul ei. Dacă este vorba de un preot sau ierarh , se cateriseşte, iar dacă este mirean, se afuriseşte. Acest lucru înseamnă că nu pot să participe şi să se împărtăşească de tainele Bisericii.

Romano-catolicii au căzut din Biserică, în mod oficial, în secolul al XI-lea. În 1014 au introdus în Simbolul Credinţei învăţătura lor dogmatică eronată cu privire la Duhul Sfânt, cunoscutul Filioque. Conform acestei învăţături, Duhul Sfânt, ca Persoană dumnezeiască, îşi are existenţa în urma purcederii şi din Tatăl, şi din Fiul. Învăţătura dogmatică a romano-catolicilor, însă, anulează învăţătura apostolică a Bisericii despre Dumnezeu cel în Treime, căci, după Evanghelistul Ioan, Duhul Adevărului „de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26). De altfel, Sinodul al III-lea Ecumenic, prin Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Simbolul de Credinţă, a hotărât categoric că „nimănui nu-i este permis să adauge sau să scoată nici măcar o silabă din cele stabilite” în Simbolul de Credinţă. Toate Sinoadele Ecumenice următoare au consfinţit hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic.

Aşadar, este limpede faptul că Romano-catolicii – şi în consecinţă şi Protestanţii care au adoptat Filioque – au căzut în afara credinţei apostolice a Bisericii. Este de prisos să facem referire la toate modernizările aduse credinţei de către creştinii occidentali (infailibilitatea Papei, dogmele mariologice, primatul, harul creat etc.).