< PreviousDialogurile teologice și eșecul acestora Protoprezbiterul Gheorghios Metallinós, Profesor emerit al Facultăţii de Teologie a Universităţii Kapodistriene de Stat din Atena 1. Dialogurile teologice înainte de secolul al XX-lea și moștenirea acestora Ortodoxia, credincioasă identităţii ei, dar și lucrării pastorale neîntre- rupte de recuperare a ereticilor și schismaticilor care părăsesc sânurile ei, îndată după Schisma din 1054 și până la sfârșitul secolului al XIX-lea a purtat o serie de dia lo guri teologice cu aceștia 1 , îngrijindu-se de în- toarcerea lor la Adevărul în Hristos. Dialogurile teologice ale Bisericii cu creștinismul apusean (iniţial cu papismul și, începând din secolul al XVI-lea, cu diferite ramuri ale protestan tis mu lui) au lăsat o însemnată moștenire, pe care ortodoxia nu o poate trece cu vederea nici în relaţiile ecumenice de azi, dacă vrea să-și menţină continuitatea istorică. De alt fel, dialogul aparţine prin excelenţă creștinismului, a fost introdus și sfinţit în viaţa omului de Creatorul Însuși. „Ve niţi să stăm de vorbă” (Isaia 1: 18), zice Dumnezeu făpturii Sale. Cultul nostru, de altfel, este un dia log continuu între Făcător și făptura Sa pentru mân tuirea omului. 1. În textele dogmatico-simbolice ale perioadei de după Schismă (1054) este exprimată cu adevărat credincioșia Bisericii Ortodoxe faţă de tradiţia apostolică și patristică și sunt respinse, pe baza acesteia, înșelările 1 Vezi pr. Gheorghios Metallinós, Ἑνωτικές προσπάθειες μετά τό σχίσμα καί ὁ σημερινός διάλογος τῆς Ὀρθοδοξίας μέ τήν Λατινική Ἐκκλησία [Încercările de unire de după schismă și dialogul de azi al Ortodoxiei cu Biserica Latină], în: Πρακτικά Θεολογικῆς Ἡμερίδος: Πρωτεῖον, Συνοδικότης καί Ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας [Actele Con- ferinţei Teologice „Primatul, Sinodalitatea și Unitatea Bisericii”], Pireu 2011, pp. 73-106. De același autor: Ἀπό τήν Πατερικότητα στήν μεταπατερι κότητα-Ἡ αὐτοαναίρεση τῆς Ὀρθόδοξης Ἡγεσίας [De la caracterul patristic la cel postpatristic – Dezicerea de sine a conducerii ortodoxe], în pr. Gheorghios Metallinós: «Άγωνιστικά…», Tesalo- nic 2012, pp. 39-61. Vezi și importanta comunicare, fundamentală, a fericitului întru pomenire părinte Ioannis Romanidis, Ο ΘΕΟΛΟΓΟΣ στήν ὑπηρεσία τῆς Ἐκκλησίας, κατά τόν Οἰκουμενικό Διάλογο [Teologul în slujba Bisericii la Dialogul Ecumenic], Atena 1981. Între providenţă şi eşec 61 eretice apusene într-o continuitate și conglăsuire netulburate. Astfel, con știinţa de sine ortodoxă rămâne puternică, potrivit căreia „Biserica noastră Ortodoxă, Răsăriteană și Apostolică, nu numai că nu primește nicio dogmă eretică, dar respinge pâ nă și suspiciunile de acest fel” 2 . Se mărturisește, de ase menea, fără ocolișuri că „dogmele luterano-calvine și papistașe nu se potrivesc cu credinţa noastră ortodoxă, ci mai degrabă sunt contrare acesteia și foarte departe de adevăr” 3 . Devine, deci, limpede că singura baza acceptabilă a reunirii cu Bise- rica a celor rupţi de ea, oricare ar fiaceștia, este autenticitatea dreptei credinţe și accep ta rea fără rezerve a dreptei credinţe de către eterodocși. Aceasta nu constituie nicidecum o atitudine dispreţuitoare a ortodocșilor faţă de eterodocși, pentru că întoarcerea și pocăinţa eterodocșilor înseam- nă reintegrarea lor în or to do xia apostolică și patristică pe care au pără- sit-o. Faptul că acest demers este valabil pentru toate epocile își găsește expresia în declaraţia Sfântului Marcu Evghenicul, care spune: „În ce privește dumnezeieștile dogme nu a existat vreodată loc pentru iconomie sau compromis” 4 . Criteriile acestea însă au rămas nelucrătoare sau chiar s-au pier- dut începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea prin înrobirea conduce- rii bisericești faţă de pre ten ţiile politicii mondiale. De altfel, principalul motiv al eșe cului dialogurilor de până la Căderea Constan ti no po lului (1453) l-au constituit scopurile politice ale aces tora 5 , care marginali- zau Adevărul mântuitor întru Hris tos. Momentul de la care se constată această modificare de atitudine poate ficonsiderat „Răspunsul Sinodu- lui din Constantinopol din 1895 către Papa Leon al XIII-lea”. Po tri vit acestuia, unirea poate firealizată „prin înlăturarea inovaţiilor… eretice și revenirea la regimul vechi al Bise ri cii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice” 6 . Ori ce demers unionist, prin urmare, care nu se mișcă în limitele tradiţiei patristice ortodoxe, ci urmărește „dulceaţa cea trecătoare a păcatului” (Evrei 11: 25), este condamnat eșecului. 2 «Ἀποκρίσεις…πρός τούς Ἀγγλικανούς Ἀνωμότους» [”Răspunsuri… către anglicanii neconsacraţi”], în: Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Mărturiile dogmatice și simbolice ale Biseri- cii Ortodoxe Sobornicești], volumul I, Atena 1960 2 , p. 791. 3 Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά… , p. 793. 4 Ibidem, p. 787. 5 Vezi p. Gheorghios Metallinós, «Ἑνωτικές προσπάθειες…» [„Încer că ri le de unire…”], op.cit., p. 84-. 6 Ἰω. Ν. Καρμίρη, op. cit., p. 942. 62 „Sfântul şi Marele Sinod” 2) Mișcarea Ecumenică și Dialogul Ecumenic a) Declaraţiile oficiale Prin Mișcare Ecumenică 7 au fost numite, de la în ce puturile secolului al XX-lea, toate demersurile de con ști en tizare a „rupturii și a diferenţelor” dintre diferitele gru pări creștine, mai ales în spaţiul Apusului, și organizarea unui ca- dru favorabil relaţiilor de prietenie și contactelor dintre aceste grupări, având ca scop reunirea lor viitoare 8 . Mișcarea aceasta năzuiește în special „ca prin literatura teologică de specialitate și prin întâlnirile reprezentanţilor diferitelor Biserici și grupări creștine, să facă o delimitare între diferenţele dogmatice și celelalte diferenţe, în spirit de înţelegere reciprocă”, așa încât să fie căutate mijloacele adecvate pentru o avantajoasă abordare reciprocă, „pavând astfel calea către unire” 9 . Aceste întâlniri oficiale sau neoficiale au primit denumirea de „Dialog Ecumenic”, care, potrivit declaraţiei sincere a unuia dintre pionierii Ecumenismului, fostul Arhiepiscop al Americii (†1996), „urmărea unirea sau comunicarea dintre Biserici și ulterior, mai general, a religiilor” 10 . Potrivit declaraţiei oficiale a Patriarhiei Ecumenice, făcute în urmă nu cu mulţi ani, „Biserica Ortodoxă, având deplina conștiinţă atât a identităţii, cât și a răspunderii sa le, a ales dialogul teologic constructiv cu celelalte Biserici și confesiuni creștine… pentru promovarea credibilă a ortodoxiei în restul lumii creștine, dar și pentru reconectarea eterodocșilor la tradiţia teologică comună a perioadei Si noadelor Ecumenice, în speranţa vădită a întoarcerii lor la cre- dinţa predată de Apostoli” 11 . Patriarhia Ecumenică de cla rase deja că scopul participării sale la Mișcarea Ecu me nică a fost „să facă cunoscut și să transmită eterodocșilor bogăţia credinţei, a cultului și a organizării acesteia (a ortodoxiei) 7 Din 1910 apare oficial în cadrul protestantismului, iar din 1920 Pa tri ar hia Ecumenică începe să participe la aceasta. Vezi Georges Tarard, Geschichte der Öku- menischen Bewegung [Istoria Mișcării Ecumenice], Mainz 1964. Protopresviterul Ghe- orghios Tsétsis, Ἡ συμ βολή τοῦ Οἰκο υμενικοῦ Πατριαρχείου στήν ἳδρυση τοῦ ΠΣΕ [Contribuţia Patriar hi ei Ecumenice la întemeierea Consiliului Mondial al Bisericilor], Κατε ρίνη 1988. P. Gheorghios Metallinós, „Patriarhia Ecumenică și Ecume nis mul”, în cartea aceluiași: Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeităţii], Atena 2008, pp. 119-140. 8 Vezi Βασιλείου Θ. Σταυρίδου, Ἱστορία τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρ χείου [Isto- ria Patriarhiei Ecumenice], Atena 1967, p. 144. 9 Βασιλείου Μουστάκη, articol în Θρησκευτική και Ηθική Εγκυκλο παί δεια (Θ.Η.Ε. – Enciclopedia Religioasă și Morală), 4(1964), col. 1175. 10 Interviu acordat jurnalistei Mary Piny, periodicul Nemesis, noiembrie 1999. 11 Răspunsul Patriarhiei Ecumenice la Memoriul cu privire la partici pa rea Biseri- cii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, al Sfintei Chi notite a Sfântului Munte, Theodromia ianuarie-martie 2009, pp. 71-72. Între providenţă şi eşec 63 și a experienţei religioase și ascetice, să se in for meze și aceasta despre noile metode și concepţii în ce pri vește viaţa religioasă și acţiunea acestora” 12 . Este subli ni at, mai ales de către ecumeniștii noștri, pericolul „izolării”, despre care însă, din câte știu, nu se face referire în lite ra tura noastră bisericească dinain- tea secolului al XX-lea. Este, pe de altă parte, un argument pus în legătură cu pro vizoratul veacului de acum și cu smeritele scopuri ale aces tuia, în deplină contradicţie cu învăţătura Hristosului nostru către cei „doisprezece”, când L-au părăsit „mulţi dintre ucenicii Lui”, care nu au primit tot Adevărul Lui. „Nu vreţi și voi să vă duceţi?” (Ioan 6: 66-67). „Izolare” exis tă acolo unde lipsește Hristos, ca ortodoxie. Este acor dată, de altfel, în mod oficial din partea Centrului Ecume nic confirmarea că „nu poate exista nicio neliniște cu pri vire la o așa-zisă trădare a credinţei creștine și slăbire a cugetului ortodox prin dialogul sincer cu celelalte tradiţii creștine” 13 . De la început însă au apărut și primele neliniști. Pentru că se temea de relativizarea credinţei, profesorul dog matist Ioannis Karmíris, care „ini- ţial” a participat la de mersul ecumenic, a simţit nevoia să sublinieze că „par ticiparea ortodocșilor… și colaborarea… au sensul de co muniune de dragoste, iar nu de comuniune în învăţătura dogmatică și în Taine” 14 . O critică similară a făcut și cu noscutul profesor Panaghiotis Trembélas: „Ne- îndoielnic, trecem prin pericolul – observă el – de a se crea un climat și o atmosferă de dezinteres faţă de distincţiile și di fe renţele dogmei, în cadrul căreia cei mai puternici, mai numeroși și mai organizaţi îi vor absorbi în liniște și pe nesimţite pe cei mai puţin numeroși și mai slab organizaţi” 15 . Însă revelatoare și deosebit de dinamică este critica pe care o face Mișcării Ecumenice în întregul ei Cuviosul Părinte Iustin Popovici: „Ecu- menismul este numele co mun pentru falșii creștini, pentru falsele biserici ale Eu ropei de Apus. În interiorul acestuia se află inima tuturor umanis- melor în frunte cu papismul. Iar toţi aceşti falşi creştini, toate falsele bi- serici nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor evan ghelic de obşte este panerezie” 16 . Și se întreabă: „A fost deci necesar ca 12 Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 962. 13 Răspunsul Patriarhiei Ecumenice …, op.cit., p. 65. 14 Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 956. 15 Π.Ν.Τρεμπέλα, Αἱ μετά τό ἒργον τῆς Βατικανείου Συνόδου ὑποχρεώσεις μας [Îndatoririle noastre de după lucrarea Conciliului Vatican], perio dicul Ἐκκλησία, Ate- na 1967, p. 58. 16 Cuviosul Părinte Iustin Popovici, Ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία καί ὁ Οἰκου- μενισμός [Biserica Ortodoxă și Ecumenismul], Tesalonic 1974, p. 224. Mult promo- vatul argument al ecumeniștilor, potrivit căruia Dia lo gu rile se desfășoară „ca să nu eșuăm în izolare”, este dezminţit, așa cum s-a spus, de cuvântul lui Hristos către Ucenicii Săi, atunci când L-au părăsit cei ce-L ascultau „Nu vreţi și voi să vă duceţi?” 64 „Sfântul şi Marele Sinod” Biserica Ortodoxă, acest trup și or ga nism dumnezeiesc-omenesc preacurat al Dumnezeu-Omului Hristos, să se umilească atât de monstruos, în cât reprezentanţii ei teologi, chiar și ierarhi să caute par ticiparea organică și includerea în Consiliul Mon di al al Bisericilor? Vai, trădare nemaiauzită” 17 . Dar și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, scriind „Despre Dialogul dintre Ortodocși și Papistași” 18 își exprima încă din 1967 neliniștile, seri- oasele reţineri faţă de eventualele „rugăciuni în comun”, faţă de „partici- pările de ambele părţi la adunări liturgice și de cult și la alte ac ţi uni, care pot da impresia că Biserica noastră Ortodoxă îi acceptă pe Romano-Catolici ca Biserică deplină și pe Papa ca Episcop canonic al Romei” 19 . O adevărată profeţie des pre cele ce se întâmplă în epoca noastră! Foarte corect se afirmă că „Ortodoxia însă pentru niciun motiv nu trebuie să se precipite către di- alog, de vreme ce rămân atât de neînduplecaţi și neclintiţi în infailibilitate, în primat, în uni a ţie și în celelalte erezii ale lor. Precipitarea dialo gu lui în aceste condiţii echivalează cu o sinucidere duhov ni cească a Ortodoxiei. Din multe indicii se dă impresia că romano-catolicii pregătesc o unire de tip uniat. Deci, orto docșii care se precipită spre dialog și-au dat seama de acest lucru?” 20 . Și încheierea mărturisitoare a Părinţilor Aghioriţi: „Sfântul Munte proclamă că nu se pune problema să ac cepte punerea în faţa faptului îm- plinit și, prin harul lui Dumnezeu, va rămâne credincios, ca și poporul ortodox al Domnului, credinţei Sfinţilor Apostoli și a Sfinţilor Pă rinţi, din dragoste și faţă de eterodocși, care sunt ajutaţi cu adevărat atunci când ortodocșii, prin atitudinea lor or to doxă consecventă, le arată mărimea bolii lor duhovnicești și calea de tămăduire” 21 . b) Urzeli oculte Există însă în cadrul Dialogului și proceduri se crete, care inspiră cea mai mare neliniște faţă de sin ce ri tatea declaraţiilor oficiale, dat fiind că sunt false și au la bază tot felul de tertipuri. De foarte mare interes ar fi fost să cunoaștem ce negocieri s-au făcut pe 5 ianuarie 1964 la Ierusalim, între Papa Paul al VI-lea (1963-1978) și Patriarhul Atenagoras (1948-1972), când s-au întâlnit „la ora 9 seara în locuinţa Papei”, potrivit declaraţiei (Ioan 6: 53-67). Înșelarea ereziei este cea care îl izolează pe om, în timp ce οrtodoxia, ca atot-adevărul întrupat, pe toate le umple de lumină! 17 Ibidem 18 Periodicul KOINONIA 1980, numărul 3, pp. 125-128. 19 pp.125-126. 20 p. 128. 21 Ibidem. Între providenţă şi eşec 65 Patriarhului. Descrierea lui Atenagoras este deosebit de revelatoare: „Am mers amândoi, mână-n mână către camera lui și am avut o discuţie secretă. Ce am vorbit? Cine știe ce își spun două suflete când vor besc! (…) am făcut un program comun, bazat pe o ega litate absolută, iar nu pe diferenţe…” 22 . Fiecare poa te să interpreteze cum vrea aceste cuvinte. Însă ceea ce a urmat adeverește referirea noastră la „urzeli”. Tot parcursul ulterior al Dialogului adeverește faptul că au fost înche- iate acorduri și s-a făcut un plan pentru demersurile dintre Constantinopol și Roma 23 . De altfel, fostul Arhiepiscop al Americii, Iacov, într-o altă de- claraţie a sa, mărturisește că acest „Consiliu Mondial al Bisericilor îna in- tează către realizarea scopului său, prin amestecarea cul tu rilor, religiilor și popoarelor” 24 . Scopul întemeierii Consiliului Mondial al Bisericilor, prin urmare, nu a fost altul decât realizarea planurilor Noii Epoci și ale Religi- ei Mondiale, lucru care este cât se poate de clar în epoca noastră. Despre adevăratele scopuri ale dia lo gului intercreștin nu ezită să vorbească în mod provocator distinși ierarhi ai Tronului Ecumenic, precum Gherman (Strinopoulos) al Thiatirelor, referindu-se pe larg la Pro cla maţia din 1920, pe care a și întocmit-o împreună cu alţi profesori ai Școlii de la Halkis: „Este nevoie, a spus el, ca Bisericile să conștientizeze că în afară de uni- tatea în sen sul strict al cuvântului…, există și un alt sens al acesteia, mai cuprinzător, potrivit căreia toţi cei care acceptă în vă ţătura fundamentală a Revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos și Îl acceptă pe El ca Mântuitor și Domn, va trebui să se considere unul pe altul ca mădulare ale aceluiași trup, iar nu ca străini”. „Fără să intrăm în examinarea diferenţelor dogma- tice, care separă Bisericile” – a adăugat Mitropolitul Thiatirelor – „trebuie să cultivăm tocmai ideea unităţii lărgite…” 25 . Este cât se poate de evidentă aici teoria despre „Biserica lărgită” care urmărește înlăturarea credinţei și a caracterului mântuitor al dogmei, în contradicţie cu tradiţia apostolică și patristică a tuturor veacurilor. Ceea ce se întâmplă însă în spaţiul dialogului inter creștin este vala- bil și pentru politica noastră interreli gi oa să. Şi aici „linia” este dată și de mult timp hotărâtă. În omilia menţionată mai sus a Patriarhului Ecumenic către preoţii ortodocși ai elenismului din străinătate, acesta și-a exprimat 22 Pr. Gheorghios Metallinós, «Οἱ Διάλογοι χωρίς προσωπεῖον» [Dia lo gu rile fără mască], în cartea aceluiași, Μαρτυρίες καί θέματα Πνευμα τικά καί Κοινωνικά [Măr- turii și subiecte duhovnicești și sociale], Tesalo nic 2010, p. 63. 23 Ibidem, p. 65. 24 Interviu în ziarul «ΤΟ ΒΗΜΑ», 22.8.1972. 25 Părintele Gheorghios Metallinós, Ἀπό τήν πατερικότητα…, op. cit., p. 57. 66 „Sfântul şi Marele Sinod” convingerea că „prin unitatea Bisericilor înain tăm și către o umanitate plenară” 26 . La dorinţa imperativă a Vaticanului, dialogul se des fă șoară nu pe baza unor criterii teologice, ci în climatul „dialogului dragostei”, care „trebuie să continue și să se extindă” 27 . Atenagora a urmat cu fidelitate dorinţa Papei Paul al VI-lea și dialogul teologic sau dialogul credinţei a fost sub- ordonat dialogului dragostei, adică al bunelor re la ţii, al sentimentelor și al agapologiei. Sub această formă a dialogului, Patriarhul a justificat și „Potirul comun”, inter co muniunea sacramentală, care potrivit mărturisi- rii sale publice era deja o stare de fapt în 1971 28 . În 1986 au început oficial la Assisi în Italia întâlnirile interre li gi oa se și rugăciunile în comun 29 , ca adunări de mărtu ri si re a unităţii avându-l ca centru pe Papă, în fapt lider spiritual al întregii lumi, ca „Planet Man nr. 2”, așa cum este caracterizat la nivel internaţional. Este, astfel, bătătoare la ochi coincidenţa cu situaţia dialogurilor din perioada bizantină 30 , când acestea erau fo lo site pentru servirea unor inte- rese politice, așa că, și as tăzi, unirea care se dorește devine un instrument, iar nu scop. Pe bună dreptate s-a observat că „dialogurile in ter re ligioase par să corespundă deplin versiunii și practicii prin care dialoghează astăzi sindicaliștii, politicienii, ideologii le” 31 . De asemenea, potrivit părintelui Peter Heers, doctor în teologie, metoda ecumenismului urmează următo- rii pași: coexistenţă-dialog-infiltrare-răsturnare. „Infiltra rea” este corelată „cu alterarea cu getului ortodox” ca re este înlocuit de cel „etero dox” 32 . Potrivit Decretului Conciliului II Vatican cu titlul „Des pre Ecumenism”, „comuni u nea tuturor Bisericilor par ti culare cu Biserica Romei este o pre- misă necesară pen tru unitate” 33 . Potrivit Ma relui Athanasie însă „tre bu ie 26 Părintele Gheorghios Metallinós, Οἱ Διάλογοι…, op.cit., p. 69/70. 27 ΕΠΙΣΚΕΨΙΣ, nr. 221/1, decembrie 1979, p. 14/70. 28 Pr. Gheorghios Metallinós, op. cit., p. 63. Vezi articolul: Κρύβουν τήν ἓνωση μέ τούς Παπικούς [Tăinuiesc unirea cu papistașii], ΠΑΡΑΚΑΤΑΘΗΚΗ, nr. 105/2016. Compară cu Ἀθανάσιος Κ. Σακα ρέ λλος, Ἒγινε ἡ Ἓνωση τῶν Ἐκκλησιῶν [Unirea Bisericilor a avut loc], Atena 2007 (mai ales la p. 63 și urm.). 29 Ibidem, p.71 și urm. 30 Pr. Gheorghios Metallinós, Ἐνωτικές προσπάθειες…, op. cit., p. 84-. 31 Vezi Pr. Gheorghios Metallinós, Οἱ Διάλογοι… ,op.cit.,p.72. 32 Protopresviterul Peter Heers, Ἡ δαιμονική Μέθοδος τοῦ Οἰκουμε νισμοῦ (Συνύπαρξη, Διάλογος, Διείσδυση, Άνατροπή) [Metoda demo ni că a Ecumenismului (Coexistenţă, Dialog, Pătrundere, Răsturnare)], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2015/3, pp. 465-469. 33 O altă expresie a primatului papistaș mondial. Între providenţă şi eşec 67 mai întâi tăiată orice neîn ţelegere legată de cre dinţă și abia după aceea să se facă cercetarea lucrurilor” 34 . Există însă și o manipulare oficială și publică a Dia logului. Prin Procla- maţia din 1920 35 , Patriarhia Ecumenică a oferit părţii ortodoxe regulamen- tul de funcţionare și statutul ei în cadrul Mișcării Ecumenice 36 . Importantă este și întrebarea cine sunt cei care ho tă răsc pentru mersul Dialogului. Așa cum a observat pă rin tele Sarántis Sarántos: „Despre un su- biect atât important, cum este dialogul cu papistașii eretici, nu s-a întrunit nici măcar o dată întregul episcopilor din toată lumea, dim preună fie și cu un număr minim de preoţi și diaconi” 37 . Este îndreptăţită întrebarea, pen- tru că ierarhii noștri protestează împotriva lipsei unei bune informări a lor. Pururea pomenitul profesor Konstantinos Moura tí dis diagnosticase deja cu exactitate, încă din 1980, ade văratele scopuri ale dialogului: „Așa- zisul dialog teolo gic este o mreajă spre dezorientarea și înșelarea pli ro mei ortodoxiei prin supunerea unei părţi cât mai mari a acesteia faţă de ereti- cul Papă al Romei” 38 . De za vantajele și capcanele Dialogului Ecumenic au fost des cri se în mod fericit de Preasfinţitul Mitropolit al Pireului, Serafim: „Ecumenismul adoptă și legalizează toate ere zii le ca «Biserici» și vatămă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești. Dezvoltă, învaţă și impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesio lo gie, po- trivit căreia nicio Biserică nu are dreptul să re vendice exclusiv pentru sine caracterul de Biserică so bornicească și adevărată. Fiecare este o parte, un frag ment, iar nu Biserică deplină. Toate împreună al că tuiesc Biserica. În 34 Se știe, de altfel, că la Sinoadele Ecumenice și la dialogurile despre credinţă, Sfinţii Părinţii nu caută să găsească Adevărul, ci îl mărturisesc. Altfel, este vorba des- pre un dialog al ideologiilor. (Μ.Ἀθανάσιος, Πρός τούς ἁπαν τα χοῦ Μοναχούς… [Către monahii de pretutindeni], PG 25, 736 B) 35 Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά… , vol. II, pp. 957-960-. (Πρός τάς ἁπανταχοῦ Ἐκκλησίας τοῦ Χριστοῦ [Către Bisericile de pretutindeni ale lui Hristos]). Potrivit profesorului Hristos Yannarás, Enciclica „substituie sau trece sub tăcere adevărul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și taina existenţială a mântu- irii de dragul concepţiei socialiste și pietiste a unui creștinism ideologic”. Dat fiind că în aceasta „nu există nici măcar o aluzie la adevăr” (Ἀλήθεια καί ἑνότητα τῆς Ἐκκλησίας [Adevărul și unitatea Bisericii], Atena 1997 2 , p.196-.). 36 Pr. Gheorghios Metallinós, Οἰκουμενικό Πατριαρχεῖο καί Οἰκου μενισμός [Patriarhia Ecumenică și Ecumenismul], în cartea acelu iași, Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeităţii], Atena 2008, p. 133. 37 Arhim. Sarántis Sarántos, Οἰκουμενικά Βήματα ἀπό τή Ραβέννα ἓως τήν Ἑλούντα [Pași ecumenici de la Ravenna la Elounda], Θεοδρομία 2009/1, p. 95. 38 Ἡ ἀλήθεια διά τόν «Θεολογικόν» Διάλογον μεταξύ Ὀρθοδοξίας καί Παπισμοῦ [Adevărul despre Dialogul „Teologic” dintre Ortodoxie și Pa pism], ΚΟΙΝΩΝΙΑ 1980/nr. 2, p. 148.68 „Sfântul şi Marele Sinod” acest mod, însă, sunt dărâmate ho tarele dintre adevăr și înșelare, dintre ortodoxie și ere zie și Biserica se predă total în războiul de distrugere din temelii a Ortodoxiei” 39 . 3) Eșec și „succes”! a) Pentru Ortodoxie este nociv „succesul” Dialogurilor Orice demers este judecat după roadele lui. Acest lu cru este valabil și pentru „Dialogul Ecumenic” în an sam blul lui. Care este, deci, rodul acestuia în ce privește orto doxia și cauza sfântă a unităţii creștine? Pentru că numai astfel poate fievaluat succesul sau eșecul tuturor formelor de Dialog Ecumenic (vezi Matei 7:20). Însă cuvântul des pre succes sau eșec presupune referirea la părţile aflate în dialog și la scopurile acestora, pen- tru că succesul unei părţi poate să funcţioneze ca eșec pentru cealaltă. Deci, de vreme ce în Dialogul Ecumenic sunt implicate două mă rimi, ortodoxia și eterodoxia, pe baza acestui criteriu se va răspunde pentru început la în- trebarea: Unde a dus Dia logul Ecumenist până azi? Ca să aibă sens discuţia despre succes sau eșec. A fost afirmat de către persoane sus-puse că Dialogul se desfă șoa ră „în conformitate cu tradiţia canonică și practi ca bisericească dintotdeauna în ce privește relaţiile Bise ri cii Ortodoxe cu eterodocșii” 40 . Așa stau însă lucrurile? Din păcate, nu. Orice dialog ţine de nucleul lucrării pastorale a ortodoxiei și are caracter misionar. Este o chemare la uni tatea în Hristos, adică la unitatea în dreapta credinţă. Dacă scopul nu este „unitatea în credinţă și împărtășirea Duhu lui Sfânt”, ci se alunecă în compromisuri, indiferent care ar fiacestea, nu poate ficaracterizat drept „Dialog întru adevăr”. Dat fiind că „ieșirea din dragoste” către ceilalţi în seamnă înrobi- rea în fapt a Ortodoxiei faţă de înșe la rea cu multe chipuri și multe nume care primejduiește mântuirea, nu doar pe a celor care ne reprezintă la Dia- loguri, ci și propria noastră mântuire, nu putem să afirmăm că dialogul nostru „se desfășoară în con for mi tate cu practica bisericească perenă”. Dimpotrivă, cre din ţa noastră ortodoxă, adică a Bisericii, în loc să fie un punct neclintit al întâlnirii ortodocșilor cu eterodoxia, de vine „un punct la care se năzuiește” în Dialogul cu aceas ta. Se adeverește însă din punct 39 Mitropolitul Pireului, Serafim, Σύγκληση Τοπικῆς Συνόδου τῆς Ἱεραρ χίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος πρός ἐξέτασιν καί καταδίκην τῆς Παναι ρέσεως τοῦ Οἰκουμενισμοῦ [Convocarea Sinodului Local al Bise ri cii Greciei pentru examinarea și condamnarea Panereziei Ecumenis mului], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2013/2, p. 219. 40 Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου [Răspunsul Patriarhiei Ecumeni- ce]…, op.cit., p. 70. Între providenţă şi eşec 69 de vedere istoric că în dialogurile de după Schismă, „criteriul tradiţiei patristice reprezenta punctul de plecare sau chiar punctul final al ori cărei discuţii teologice” 41 . 1) La Dialogurile de azi, nu se face nicio re fe ri re la întoarcere eterodocșilor la Biserica cea Una și ne despărţită, pe care o continuă Or- todoxia în per soa nele Sfinţilor noștri. Astfel, dialogurile noastre de azi con duc de facto la recunoașterea oficială a înșelării eretice, încă din 1920, prin caracterizarea diferitelor grupări ere tice apusene ca „Biserici ale lui Hristos” (Procla ma ţia Patriarhiei Ecumenice 1920). 2) Cel mai trâmbiţat argument, cum că dialogul, în special dialogul cu Biserica Latină se desfășoară „în ter meni de egalitate”, este negat în practică, în timp ce, în pa ralel pune la îndoială adevărul tradiţiei patristice, recu nos când ca biserici ereziile dovedite 42 . Astfel, dialogul „în termeni de egalitate” ajunge să fie un pretext, pentru a aco peri poziţia noastră du- reroasă, când interlocutorii noștri dialoghează de pe o poziţie de putere. Această expresie tră dează, de altfel, neputinţa și îndoiala noastră faţă de adevărul tradiţiei noastre 43 . 3) Liderii noștri, la Dialog, acţionează ca și cum unirea ar fiavut loc, după cum vădește și limbajul pe care îl fo lo sesc. E posibil, de pildă, ca „neo-arianismul”, după cum se exprimă Cuviosul Părinte Iustin Popovici, adică pa pis mul să se numească pe sine „Biserică soră și Bise ri că deplină”? În această privinţă este mai sincer fostul Papă, când în 2007 a negat protes- tantismului caracterul de Biserică, iar ortodoxia a caracterizat-o drept „de- ficitară”, pentru că nu îi acceptă primatul! La Balamand (1993), papismul a fost recunoscut ca atare, ca „Biserică soră”, în timp ce la Porto Allegre (2005) a fost acceptată eclesio lo gia protestantă fără nicio reacţie din par- tea vreunui sinod local ortodox. Foarte îndreptăţit, deci, Mitropolitul de Naf paktos, Ierótheos Vlachos, a pus următoarea întrebare: „de vreme ce „Biserica este una, potrivit Crezului și conștiinţei de sine a Bisericii Ortodo- xe, atunci, cum se vorbește de alte Biserici creștine? Este clar” – continuă el – „că celelalte «Biserici» sunt eterodoxe” 44 . 41 Vlasios Ioannis Fidás, Ἐκκλησιαστική ἰστορία [Istorie Bisericească], vol. II, Ate- na 1994, p. 610. 42 Pr. Gheorghios Metallinós, Ἐνωτικές προσπάθειες…, op.cit., p. 90. 43 Vezi Παν. Σημάτη, Ἡ πατερική στάση στούς θεολογικούς διαλόγους καί ὁ Οἰκουμενικός Πατριάρχης Βαρθολομαῖος [Atitudinea patristică la dialogurile teolo- gice și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu], Tricala-Atena 2008, p. 30. 44 Ὀρθόδοξος Τύπος, nr. 16, ianuarie 2015.Next >