< Previous70 „Sfântul şi Marele Sinod” 4) Recunoașterea caracterului eclesial al gru părilor eterodoxe înseamnă că dialogul este înţeles ca „recunoaștere reciprocă” în limitele unei atitu- dini uni ate faţă de ele. Confirmările liniștitoare pentru ai noștri și „pentru consumul larg” nu salvează de apo sta zie, ci atitudinea patristică neclintită, care singura este cu adevărat plină de iubire și faţă de eterodocși. 5) Un simptom dureros al dialogului de până azi este folosirea pe scară foarte largă (de către ai noștri) a termenilor „Biserică divizată” și „Biserică lărgită”, pentru a se faciliza demersului unionis și în detrimentul adevăru- lui. Are loc, cu alte cuvinte, un dialog cu caracter academic, nu între orto- doxie, care are conștiinţa identităţii ei, și eterodoxie, care își simte căderea. Se pierde, astfel, orice sens al seriozităţii, în cel mai bun caz. 6) Un asemenea caracter au unele demersuri arbi trare, precum „ridi- carea anatemelor” din 1054, fără întoar ce rea Romei la credinţa comună de dinaintea Schismei (1054). Cea din urmă a avansat încă mai mult, vorbind în textul latin despre „ridicarea necomuniunii” (1009). Ast fel, Conciliul II Vatican (1962-65) a impus „intercomu niu nea sacramentală”, promovând unirea în fapt. Acest lucru îl recomanda clericilor ortodocși din Europa și SUA, în 1971, și Patriarhul Atenagora 45 . Potrivit declaraţiei cura joase a Mitropolitului de Nafpaktos, Ierótheos Vlachos, reprezintă „o cădere de la credinţa ortodoxă și teologia Părinţilor acceptarea Conciliului II Vatican de către teologii ortodocși”. 7) Chiar și dacă se afirmă că recunoașterea Botezu lui se va face „după finalizarea dialogului teologic” 46 , re cu noașterea „teologiei baptismale” are loc de facto. În practică, sunt impuse situaţii, care ulterior nu mai pot fi contestate, pentru că produc comportamente ce tăgăduiesc ortodoxia. 8) Am ajuns la folosirea abuzivă a teoriei despre cei „doi plămâni”. Și cu toate că ecumeniștii îl invocă pe părintele Florovski și referirea lui la situaţia de dinainte de Schismă, în cercurile ecumeniste expresia aceasta este apli cată și la creștinătatea de după Schismă. Dat fiind însă că papismul este considerat „Biserică” canonică, astfel se explică și folosirea expresiei de mai sus pentru situaţia de astăzi. 45 Pr. Gheorghios Metallinós, Οἱ διάλογοι χωρίς προσωπεῖον [Dialogurile fără mască], op.cit „p. 64. 46 Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου … [Răspunsul Patriarhiei Ecu- menice], op.cit., p. 71. Între providenţă şi eşec 71 9) Acceptăm pe tăcute mașinaţiunile papistașe de urgentare a demer- sului unionist. Printre înșelătoriile pa pis mului este și abordarea impor- tantului și esenţialului subiect a lui „Filioque”. Se sare peste introducerea în Sim bo lul de Credinţă făcându-se referire la „Simbolul Athana sian” din secolele VI-VII (opţiunea Papei Ioan-Paul al II-lea 47 ), dar rămâne valabilă în practică alterarea Simbolului celui de-al II-lea Sinod Ecumenic (381). 10) Ecumeniștii noștri recurg la orice fel de uneltiri pentru a se ajunge la recunoașterea și impunerea primatului papal, de vreme ce din partea Vaticanului nu există nicio intenţie de abrogarea sinceră a acestuia, știut fiind că primatul constituie cel mai puternic reazem și ex presie a absolu- tismului papistaș. Insistenţa îndârjită a pa pismului pe „primatul puterii” care constituie, de altfel, identitatea însăși a papismului și este valabil în practică în interiorul Bisericii Latine, în ciuda celor ce spun ecume niștii noștri, se vădește în mod tragic din „Catehismul” întocmit după Conci- liul II Vatican, avându-l ca redactor pe fostul Papă Benedict al XVI-lea, pe când acesta era Cardinalul și Profesorul Josef Ratzinger 48 . În loc ca partea ortodoxă să afirme sus și tare, cu dragoste, că stăruinţa papismului în pri- matul puterii, fie și numai în interiorul papismului, reprezintă stăruinţa în înșelarea eretică și anulează orice sens al dia logului cu ortodoxia, dimpo- trivă, partea ortodoxă încearcă prin tot felul de trucuri hilare să faciliteze acceptarea con ceptului de primat – nu ca „primat al cinstirii” – chiar și în însuși trupul Bisericii Ortodoxe, așa încât să se realizeze mai ușor și recunoașterea primatului papal. Primatul Papei este, de altfel, indestruc- tibil legat de infailibilitate 49 și con cen trează în sine tot ce întruchipează 47 Ieromonahul Nil Vatopedinul, Παπισμός καί Οἰκουμενισμός [Papism și Ecu- menism], în Actele Congresului Știinţific Interortodox: Οἰκουμε νισμός-Γένεση- Προσδοκίες-Διαψεύσεις [Ecumenism-Geneză-Așteptări-Dezamăgiri], vol. II, Tesalo- nic 2008, p. 153. 48 Κατήχηση τῆς Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Catehismul Bisericii Catolice], Βατικανό- Κάκτος, Atena 1996. Vezi Pr. Gheorghios Metallinós, Ὁ διάλογος γιά τό Παπικό Πρωτεῖο [Dialogul despre primatul papal], în cartea aceluiași, «Ἀγωνιστικά…», Te- salonic 2012, pp. 149-156. 49 Potrivit Cuviosului Iustin Popovici, „dogma despre infailibilitatea Papei… nu este altceva decât renașterea idolatriei și a politeismului”. Iar potrivit profesorului Ioannis Karmíris, „cele două dogme care alcătuiesc instituţia papală, primatul și in- failibilitatea, sunt de neacceptat de către Biserica Ortodoxă Sobornicească” și „cauza principală a tristei separări dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus” (Dogmatica, partea a V-a, Ecle siologia Ortodoxă, Atena 1973, pp. 621 și 645). Potrivit Conciliu- lui II Vatican (1962-65), Papa este infailibil „nu doar când decide în mod oficial, ci de fiecare dată când decide”. [Arhim. Gheorghe, Egumenul Sfin tei Mănăstiri a Cu-72 „Sfântul şi Marele Sinod” termenul de „instituţie pa pală”, cel mai mare obstacol în calea întâlnirii întru adevăr dintre papism și ortodoxia (patristică). 11) În limbajul oficial, dar și în cel neoficial al ecu meniștilor noștri, Papa este perceput ca episcop ca no nic, purtător al adevăratei preoţii, de parcă ne-am afla în perioada de dinaintea Schismei. Concepţia a ceas ta s-a impus odată cu ridicarea anatemelor (1965), fără însă să aibă loc și o era- dicare a înșelării care a pro vo cat impunerea acestora. Ne întrebăm astfel, ce dife renţă există între formula de adresare folosită pentru Papa Romei (ortodocșii îi cântă „Preasfinţitul și Preafericitul Papă” la urarea „Întru mulţi ani”) și cea folosită pentru Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului. 12) Iar rezultatele de până acum ale Dialogului Interreligios sunt pe măsură 50 . Se caută și în cadrul acestui Dia log puncte „comune” în credinţă, în fapt însă se rela ti vi zează și mai mult 51 adevărul creștin, prin participarea ierarhilor ortodocși la rugăciuni în comun panreligioase sau prin prezenţa celor de alte religii la adunările liturgice ortodoxe. Prin urmare, dialogu- rile conduc sistematic la o depreciere a credinţei ortodoxe, sub acoperirea eronatei „teologii postpatristice”, așa încât Dialogul Ecumenic eșuează în erezie eclesiologică și sincretism. 13) Ce să spunem despre dureroasa concesie, la insistenţa Vaticanului, de a participa și Uniaţia 52 la Dialog, cu toate că a fost condamnată la Vie- na și la Freising (1990) de către subcomisia ortodoxă și romano-catolică, însă ulterior a fost acceptată festiv la Balamand 53 . Pro tes tele ortodocșilor au condus la o întrerupere (provizorie) a Dialogului în 2000 (Baltimore), viosului Grigorie, Ὀρθοδοξία καί Ρωμαιοκαθο λι κισμός (Παπισμός) [Ortodoxia și Romano-Catolicismul (Papismul)], Sfântul Munte 2016. 50 Vezi Pr. Theodoros Zísis, Διαθρησκειακές Συναντή σεις. Ἂρνηση τοῦ Εὐαγγελίου καί προσβολή τῶν Ἁγίων Μαρτύρων [Întâlniri interreligioase. Tăgădui- rea Evangheliei și defăimarea Sfinţilor Martiri], Tesalonic 2003. 51 Este definitorie în acest sens declaraţia responsabilului pentru aceste dialoguri, (†) Preasfinţitul Mitropolit al Elveţiei, Damaschin: „Această abordare”, scrie acesta, „ne face dintr-o dată să dobândim conștiinţa faptului că, în profunzime, o Biserică sau o moschee… năzuiesc la aceeași recunoaștere spirituală a omului”. 52 Pr. Theodor Zísis, Οὐνία, Νεώτερες ἐξελίξεις [Uniaţia. Evoluţii recente], Te- salonic 1994; Pr. Gheorghios Metallinós, Ἡ Οὐνία: Πρόσωπο καί Προσωπεῖο [Uniaţia: Chip și Mască], în volumul: Ἡ Οὐνία χθές καί σήμερα [Uniaţia ieri și azi], Atena 1992, pp. 11-49, și 1993, ediţie adăugită. 53 Vezi Pr. Ioannis Romanidis, Ὀρθόδοξος καί Βατικάνιος Συμφωνία Περί Οὐνιτισμοῦ [Acordul dintre Ortodoxie și Vatican asupra Uniaţiei] (Balamand, Li- ban, iunie 1993), în: ΚΑΙΡΟΣ. Τόμος Τιμητικός στόν Ὁμότιμο Καθηγητή Δαμιανό Ἀθ. Δόϊκο [Volum omagial consacrat Profesorului Emerit Damianos Ath. Doikos], Între providenţă şi eşec 73 pentru a fireluat însă ul te rior și cu prezenţa reprezentanţilor greco-cato- lici. Decla ra ţia părţii ortodoxe că „ortodocșii… sunt deranjaţi și de în săși existenţa Uniaţiei, care amintește de vremuri neferici te” 54 , constituie, din păcate, o manevră diplomatică nereușită, care adeverește predarea noastră totală la dis poziţiile Vaticanului. Deoarece, simplul fapt că membrii cle- rului uniat care participă la concilii papistașe sau adu nări liturgice poartă veșminte ortodoxe, creează confu zie între credincioșii de ambele părţi, atrăgându-i în capcană pe cei insuficient informaţi. 14) Este cât se poate de clar că, prin isteria ecu menistă, suntem di- recţionaţi – dacă nu am ajuns deja acolo – la o unitate de tip federativ cu talmeș-balmeșul eretic, fiind lipsiţi de orice posibilitate de a-i influenţa pe in ter lo cutorii noștri eterodocși, câtă vreme, dimpotrivă, în Biserică vedem o profundă secularizare și descreș ti na re. Am ajuns astfel în punctul de a se promova afir ma ţia că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic fără participarea occidentalilor 55 . Este îndrep tă ţită întrebarea: Câţi eretici s-au întors la Ortodoxie datorită dialogurilor cu ei 56 , iar nu datorită misiunii în lumea ete ro doxă, pe care o desfășoară smeriţii clerici și stareţi orto docși. Al doilea caz chiar este valabil. Prin atitudinea con ducerii ortodoxe ecumeniste se încurajează rămânerea în înșelare. 15) Ecumenismul, în toate dimensiunile și vari an tele sale, a devenit o adevărată robie babiloniană a Patriarhiei Ecumenice și a tuturor conduce- rilor locale ale Bisericii Ortodoxe. Singurul lucru care s-a reușit prin Dia- logul Ecumenic este legalizarea „creștinis mu lui” descreștinat occidental în întregul lui. Vom încheia aceste constatări cu afirmaţiile Preasfinţitului Tesalonic 1995 (Ἐπ. Ἐπετ. Θεολ. Σχολῆς Πανεπιστημίου Θεσσαλονίκης, vol. 5, pp. 261-282). 54 Comunicarea Preasfinţitului Mitropolit al Pergamului, Ioannis, Πρός τήν σύναξιν τῆς Ἱεραρχίας τοῦ Οἰκουμενικοῦ Θρόνου [Către adunarea Sinodului Tro- nului Ecumenic] (30 august 2015) – dactilografiată – (Pro blema Uniaţiei). 55 Este absolut îndreptăţită și fără replică semnalarea Preasfinţitului Mi tropolit al Pireului, Serafim: „Poziţia Preafericitului Patriarh Ecumenic, potrivit căreia Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic, din cauza neparticipării occi- dentalilor, este complet ero nată. În esenţă, prin această poziţie a sa, proclamă că Bise- rica Ortodoxă este o Biserică deficitară, neputincioasă și nedesăvârșită, și doar când se va «uni» cu papismul și cu protestantismul, va fio Biserică desă vâr și tă, așa că va putea atunci, dimpreună cu occidentalii, să convoace un Si nod Ecumenic. Însă poziţia aceasta se află la polul opus eclesiologiei or to doxe (Mitropolitul Serafim, Comunicat cu privire la Sinaxa Ierarhilor Tronului Ecumenic. Comentariu la Comunicarea Patriarhului Ecume nic), ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ, iulie-septembrie 2015, p. 403. 56 Ὀρθόδοξος Τύπος, 5 februarie 2016.74 „Sfântul şi Marele Sinod” Mitropolit al Pireului, Serafim, care rezumă inspirat eșecul Dialogului Ecu- menic. „Ecumenismul promovează interminabilele dia loguri ecumeniste contemporane, în care predomină lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa sinceri- tăţii eterodoc și lor, supralicitarea dragostei și sublicitarea adevărului, prac- tica de a nu se discuta lucrurile care separă, ci nu mai acelea care unesc, ate- nuarea criteriilor ortodoxe, re cunoașterea reciprocă a caracterului eclesial, a suc ce siunii apostolice, a preoţiei, a harului, a Tainelor, dia logul în ter- meni de egalitate, amnistierea, decul pa bi lizarea și recompensarea Calului Troian al Papis mu lui, anume Uniaţia demonică și blestemată, partici pa rea la așa-numit Consiliu Mondial al Bisericilor pan pro testant, sau mai bine spus Consiliul Mondial al Ere ziilor, semnarea comunicatelor, declaraţiilor și textelor comune antiortodoxe (de ex. Balamand, PortoAlegre, Ravenna și altele), rugăciunile în comun și interco mu niunea sacramentală”. Ce să mai spunem despre inad mi sibila interpretare ecumenistă a cuvântului Dom nu- lui „ca toţi să fie una” (Ioan 17: 11.21), care adeverește lipsa totală a oricărei relaţii cu spiritualitatea pa tristică, și asta nu numai la eterodocși 57 . La aceste nefericite rezultate a condus participarea Ortodoxiei la „Dia- logul Ecumenic”. Argumentul că prin participarea noastră se oferă ajutor eterodocșilor de a-și găsi calea de întoarcere la Adevăr se dovedește peri- mat. Ar fiputut ficonsiderat corect, dacă nu se întâmpla tocmai contrariul: amestecarea părţii ortodoxe cu înșelarea de toate tipurile și marea confuzie din conștiinţa pliromei ortodoxe. b) Evaluarea relaţiilor ecumeniste După toate cele de mai sus, cum poate fievaluat Dialogul Ecumenic? Este posibil ca partea ortodoxă să vor bească despre desfășurarea cu succes a acestuia și des pre re zultatele pozitive ale acestuia? Succes al Dialogului ar fiîn semnat înaintarea către întâlnirea în Adevăr. Cu toate a ces tea, erezia cea cu multe nume a fost acceptată ca „Bi se ri că”, și nu numai la nivel per- sonal, dar și de către Ie rar hii și Sinoadele bisericești locale. Acest lucru este ex pri mat mai cu seamă de terminologia folosită în docu men tele oficiale pe această temă. Printr-o serie de de mer suri scandalizatoare, în cadrul unei toleranţei inad mi sibile, sunt vătămate conștiinţele credincioșilor prin con- tinua încălcare a poruncilor evanghelice și prin des considerarea sfintelor Canoane și a Tradiţiei Patristice. În continuu crește relativizarea credinţei ortodoxe și este desconsi- derată unicitatea și exclusivitatea mântui rii în această sfântă cauză. Prin 57 Cuvântul Hristosului nostru nu are caracter socio-politic, ci du hov ni cesc, cu referire directă la vederea lui Dumnezeu, la îndumnezeire (vezi „ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o”, Ioan 17: 24). Între providenţă şi eşec 75 limbajul antipatristic fo losit, prin rugăciunile în comun anticanonice 58 , vi- zitele și contactele cu caracter secular și politic de ambele părţi, se atenu- ează în continuu diferenţele de credinţă și are loc o nivelare a ortodoxiei, în timp ce această po ziţie antiortodoxă a alor noștri este caracterizată drept expresie a dragostei faţă de neortodocși. Este, deci, posibil ca toate acestea să fie considerate succes al ortodoxi- ei lui Hristos și a Sfinţilor, când scopul permanent al acesteia de-a lungul veacurilor este întoar ce rea eterodocșilor, a ereticilor și a celor de alte religii la Păs torul Hristos, când scopul ei eshatologic statornic este cu vân tul Hris- tosului nostru: „va fio turmă şi un păstor” (Ioan 10: 16), adică Hristos? Nu, desigur! Ecumenismul și Dia lo gu rile acestuia, sub forma și mersul lor de azi, sunt un eșec al ortodoxiei din perspectiva Sfinţilor Părinţi. „Or todoxia ecumeniștilor noștri se dovedește a fio bă ta ie de joc și o respingere a Or- todoxiei Sfinţilor noștri și a pastoraţiei a cestora. Cu atât mai mult, cu cât prin Dialoguri, nu nu mai că nu a fost promovată unitatea, ci au apărut mai clare diferenţele dintre noi și etero docși, pe care îi con si derăm mădulare ale Bisericii lui Hristos!” Există însă și cealaltă faţă a Dialogului. Dacă pentru credinţa Apos- tolilor și a Părinţilor „Dialogul Ecumenic” care se află în desfășurare, în întregul lui, este un e șec in contestabil, în același timp însă constituie (cel puţin așa se consideră) un „succes” – fie și unul nociv – din punc tul de ve- dere al ecumeniștilor și al eterodocșilor. Pen tru că promovează aspiraţiile și scopurile acestora, servind în același timp planurilor Noii Epoci și ale instrumentelor acesteia, văzute și nevăzute. Este slujită cu fidelitate și es te promovată o cauză care duce la moartea duhov ni cească, continuând linia unirilor de tip uniat de di na in te și de după Schismă. Și azi, ca și atunci, o „Ortodoxie” slăbită și cu tendinţe eretice este condusă de puteri seculare, care lucrează spre vătămarea omului și a mân tuirii lui, având ca rezultat nivelarea Ortodoxiei în amestecătura panreligioasă și sincretistă. Un lucru e sigur: Cei care sunt ortodocși în duhul Părinţilor, smeriţi și răniţi peste tot de atacurile care vin asupra lor, și mai cu seamă prin mijloacele elec tro nice, au cinstea că merg pe urmele Mărturisitorilor și ale Martirilor Credinţei noastre și ale marilor con du că tori ai luptei noastre antieretice, Fotie cel Mare, Gri go rie Palama și Marcu Evghenicul, dar și pe ale în tre gii cinstite cete a celor ce au fost într-un duh cu ei de-a lun gul isto- riei. Prin urmare, „li s-a gătit cununa drep tă ţii” (2 Timotei 4: 8), de care se îngrijesc liderii ecu me nismului, anunţând recent hotărârea deja prezen ta tă, 58 Vezi studiul aprofundat al Pr. Anastasios K. Gotsópoulos, «Οὐ δεῖ αἱρετικοῖς ἢ σχισματικοῖς συνεύχεσθαι» [„Nu se cuvine a se ruga cu ereticii sau cu schismaticii”], Patra 2008.76 „Sfântul şi Marele Sinod” cu privire la măsurile represive împotriva ortodoc și lor patristici care se vor împotrivi și vor reacţiona fa ţă de această pseudo-unire: „Biserica Or- todoxă con dam nă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor gru puri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure” 59 … (sic). Tindem să credem că există pericolul ca Sinodul Panortodox să fie fo- losit ca mijloc al ecumeniștilor pentru re cunoașterea festivă a „Dialogului Ecumenic” și a tuturor impertinenţelor acestuia pomenite mai sus. Să pri- vegheze, dar, „păzitorul credinţei ortodoxe”, adică trupul eclesial, clerul și poporul și monahismul nostru, care a știut de-a lungul timpului să se con- frunte cu acele forţe, despre care ne-a pre venit Apostolul Pavel în Faptele Apostolilor (20: 29-30). Prin urmare, dacă nu va fireconsiderat mersul Dia lo gului Unionist – lucru care ar constitui o mare minune – și nu va fioprită alunecarea în jos care a început din timpul Patriarhului Atenagoras (după 1964), continuarea relaţiilor ecumeniste va fiși mai dureroasă pentru ortodocși. 59 Vezi textul celei de-a V-a Conferinţe Panortodoxe Presinodale (Cham bésy- Geneva 10-17 octombrie 2015), http://basilica.ro/relatiile-bisericii-or todoxe-cu- ansamblul-lumii-crestine/. Și aceasta, fără nicio dispoziţie de autocritică a conducerii noastre bisericești, care revendică infaili bi li ta tea și primatul papal.Vechiul și noul calendar și prăznuirea comună a Paștelui. De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător? Protoprezbiterul Theodoros Zísis, Profesor emerit al Facultăţii de Teologie a Universităţii Aristoteliene din Tesalonic 1. Schimbarea calendarului care a avut loc în a nul 1924 a rupt unitatea liturgică și a provocat divi ziuni Unul dintre subiectele arzătoare și urgente, pe care era chemat să le abordeze Sfântul și Marele Sinod ce ur mea ză a se întruni, era și cel al re- formei calendaristice, al schimbării calendarului, pe care, fără o hotărâre panor to doxă, în mod unilateral și fără nicio avertizare, au impus-o în 1924 Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei. Reforma a fost acceptată și de Biserica Ciprului, câtă vreme celelalte Biserici Ortodoxe s-au împotrivit și au respins-o, anume cele trei Patriarhii vechi, a Alexandriei, a Antiohiei, a Ieru salimului, celelalte Biserici și Sfântul Munte. Acest demers antisinodal, anticanonic și, neîndo iel nic, eronat, care nu corespundea niciunei necesităţi pasto rale, a vătămat unitatea Bisericii din punct de vedere al ca lendarului sărbătorilor și liturgic – unitate care de 16 vea curi rămăsese netulburată, mai exact de la Sinodul I Ecu me nic de la Niceea (315) care a stabilit prăznuirea comună a Paștelui. Unitatea a fost lezată la două niveluri. Mai întâi la nivelul Bisericilor Locale Autocefale, dintre care multe nu au acceptat reforma și continuă până azi să prăznuiască sărbătorile și pomenirile Sfinţilor după calendarul iulian, cel strămoșesc, care este caracterizat azi ca „vechi”. Alte Biserici au procedat treptat la reformă și au acceptat ceea ce se numește noul calendar, pe care unii îl numesc ca len darul iulian „îndreptat”, în timp ce, în fapt, este vorba de calendarul gregorian papistaș, ce și-a luat numele de la Papa Gri- gorie al XIII-lea, cel care în 1582 a schimbat calen da rul și pascalia în Apus, unde, și acolo, la început au existat împotriviri, treptat însă a fost adoptat de către toţi și este valabil până azi, fiind calendarul european comun. Diferenţa de 13 zile dintre cele două calendare, pen tru corectarea căreia a și avut loc această schimbare, face ca astăzi să avem pe o arie extinsă o 78 „Sfântul şi Marele Sinod” ruptură în unitatea calendaristică ce exista încă de la Sinodul I Ecume- nic de la Niceea, pentru că atunci exista o diferenţă doar în prăz nuirea Paștelui, câtă vreme acum diferenţa vizează toate praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și pomenirile Sfinţilor. Unul dintre motivele fun- damentale pentru care a fost convocat Sinodul I Ecumenic, în afară de condamna rea ereziei lui Arie, a fost acela de a reface unitatea prăz nuirii Paștelui și de a stabili și timpul prăznuirii acestuia prin date astronomice (echinocţiul de primăvară, luna pli nă), așa încât să nu coincidă prăznuirea Paștelui creștin cu Paștele evreiesc. Hotărârea aceasta i-a pus în dificultate pe reformatori în a proceda și la schimbarea pascaliei, pentru că ar fiîn- călcat în mod evident canoane și hotărâri ale u nui Sinod Ecumenic. Din acest motiv au lăsat Paștele nea tins, să fie prăznuit după vechiul calendar, și așa se ex plică faptul că toţi ortodocșii prăznuim Paștele în comun. Ast- fel, există multe inconsecvenţe: am adoptat noul ca len dar, dar îl avem și pe cel vechi în prăznuirea Paștelui. Toate Bisericile Ortodoxe prăznuim în comun Învierea lui Hristos, dar prăznuim separat, cu o diferenţă de 13 zile, Cră ciunul, Boboteaza, Adormirea Maicii Domnului și toa te pomeni- rile Sfinţilor, adică toate sărbătorile neschim bă toare din cele 12 luni ale anului. Și acest lucru apare pen tru prima oară în istoria Bisericii, ce are printre însușirile ei fundamentale unitatea de cult, dimpreună cu unitatea credinţei și administrativă. Mai dureroasă este ruperea unităţii la nivel local. Pentru că schimbarea calendarului nu corespundea unei nevoi pastorale, nu a venit, cu alte cu- vinte, dinspre turmă, ci a fost impusă de sus, pentru a servi unor interese extrabisericești, și reacţia de împotrivire a pliromei biseri cești, a multor arhierei, preoţi, monahi și mireni, a fost pu ternică și justitificată, cu urma- rea că s-au format dezbinări și rupturi și în interiorul Sfântului Sinod, între episcopi, apoi, între preoţi și episcopi, între mănăstiri și episcopi, în tre preoţi și mireni la nivelul parohiei, chiar și între mem brii aceleiași familii. Ce minte malefică a propus prin sofisme această schimbare și a distrus în mare măsură unitatea calen da ru lui de sărbători al Bisericii, și la nivel local, și la nivel su pra local? Sinodul I Ecumenic de la Niceeea a restaurat uni tatea prin serbarea în comun a Paștelui, iar acum de ce unii au distrus antisinodal și anticanonic, pe o arie extinsă, această unitate? Nu va mai exista un alt Sinod care să rea ducă unitatea și pacea, să tămăduiască rănile pe care le-a pricinuit reforma calendaristică unilaterală, antisinodală, fără o hotărâre panortodoxă, din 1924? Nu mai e mult și se împlinește un veac de când există această ruptură a unităţii în Biserică. Ne îngrijim să ne unim cu papistașii, protestanţii și monofiziţii eretici, fără ca aceștia să se lepede public de ere ziile lor, dar rămânem despărţiţi Între providenţă şi eşec 79 de fraţii noștri care ţin calendarul părintesc, faţă de care nu avem nicio diferenţă în credinţă. 2. Decizia panortodoxă din 1904: Nu este posibil să se schimbe calendarul. „Nu este posibil să se intro ducă inovaţii în această privinţă”. Este plină de amărăciune istoria reformei calenda ris ti ce și s-au scris despre aceasta o mulţime de articole și cărţi, cu argumentaţii care se con- trazic și se resping una pe alta, încât pare dificil la început s-o scoată cineva la capăt și să găsească unde se află dreptatea. Foarte simplu și pe scurt, evoluţia chestiunii în secolul al XX-lea este urmă toa rea: În cercurile academice din Răsăritul Ortodox, dar și în cercurile occi- dentalizate și secularizate ale mai-marilor bi sericești, subiectul a început să fie discutat din prima par te a secolului al XIX-lea, fără un ecou mai larg în întregul clerului și în rândul mirenilor. Pentru prima oară, pro ble ma a fost abordată oficial de Patriarhul Ioachim al III-lea în Enciclica patriarhală și sinodală din 1902, adresată întâistătătorilor Bisericilor Autocefale. Este vorba de o enci cli că care schimbă poziţia tradiţională riguroasă a orto doc- și lor faţă de creștinii rupţi de Biserică ai Apusului, o enci cli că ce, totuși, nu a fost acceptată panortodox nici până în ziua de azi; această acceptare se va realiza însă acum prin Sinodul din Creta, care este iminent, și, desigur, se va face prin răsturnarea tradiţiei sinodale și patristice precedente. Enciclica pare să păstreze echidistanţa faţă de cele două fac ţiuni, adică a celor care doresc schimbarea calendarului și a celor care se împotrivesc acesteia, în- cheie însă cu men ţiunea corectă că, indiferent care va fihotărârea, aceas ta trebuie să fie comună pentru toţi ortodocșii: „fă cân du-și cunoscute reci- proc poziţiile, pentru a se crea în această privinţă o concepţie comună, o părere și o hotărâre a Bisericii Ortodoxe Universale” 1 . Atitudinea neutră a en ci clicei nu îl scutește de responsabilitate nici pe Pa tri arh, nici pe sinodali, pentru că au propus spre discuţie și so lu ţionare un subiect, pentru care nu exista nicio nevoie pas to rală și bisericească, ci alte interese politice, eco no- mi ce, in tercreștine, impuse de sus. Acest lucru reiese cât se poa te de clar din răspunsurile Bisericilor Autocefale, care în în tregul lor resping foarte categoric reforma calenda ristă. 1 Ιωαννου Καρμιρη, Τὰ Δογματικὰ καὶ Συμβολικὰ Μνημεῖα τῆς Ὀρθο δόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Monumentele dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], volumul 2, Graz–Austria 1968 2 , p. 1039 și Αντωνιου Παπαδοπουλου, Κείμενα Διορθοδόξων καὶ Δια χρισ τιανικῶν Σχέσεων [Texte ale Relaţiilor Interorto- doxe și Inter creș tine], Ed. Οἶκος Ἀδελφῶν Κυριακίδη, Tesalonic 1991, p. 15.Next >